Arhive etichetă: femei

Ce a pățit Stendhal când a mers la femei

stendhalPovestește Stendhal [Henri-Marie Beyle]: „În 1821 iubirea m-a înzestrat cu o virtute foarte comică: castitatea.

În august 1821, găsindu-mă prea sumbru, domnii Lussinge, Barot şi Poitevin au pus la cale o încântătoare petrecere cu femei. Trebuia să vină Alexandrine, şase luni mai târziu întreţinuta celor mai bogaţi englezi, pe atunci o debutantă de abia două luni. Alexandrine apăru întrecând toate aşteptările. Era o fată zveltă, de vreo 17 sau 18 ani, deja formată…

Privirile colegilor mei străluciră în faţa acestei apariţii. Lussinge îi oferă un pahar de şampanie şi dispare cu ea… După multă vreme, Lussinge se întoarce foarte palid.

– E rândul dumitale, Beyle.

O găsesc pe Alexandrine în pat, puţin obosită… Era adorabilă, poate că niciodată n-am văzut ceva atât de drăguţ. Nimic desfrânat, doar în privirile din ce în ce mai aprinse şi, dacă vreţi, chiar pasionate.

Continuă citirea →

Anunțuri

Femeile din viața lui Balzac

laure de bernyLaure de Berny (1777-1836). Louise-Antoinette-Laure Hinner, fiica unui harpist de origine germană și a unei cameriste a reginei Marie-Antoinette, care-i fusese nașă, căsătorită cu contele Gabriel de Berny, cu care a avut nouă copii.

Balzac, mai tânăr cu douăzeci și doi de ani decât Laure de Berny, a cunoscut-o în 1822 la Villeparisis, unde trăia despărțită de soț, și a iubit-o cu pasiune. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de Berny, Dilecta, i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie. A fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat.

ijunotl001p1Laure-Adelaide-Constance Permon, ducesă d’Abrantes (1784-1838), văduva generalului Andoche Junot, duce d’Abrantes (1771-1813).

Autoare a unor Memorii, l-a introdus pe Balzac în diferite saloane pariziene la moda (la Sophie Gay, Doamna Recamier, baronul Gerard) și i-a povestit episoade din timpul primului imperiu, dintre care unele se regăsesc în romanul Une tenebreuse affaire (1841). La rândul său, Balzac a ajutat-o în redactarea și publicarea Memoriilor. Începând din anul 1825, Balzac a întreținut cu ducesa d’Abrantes relații sentimentale intermitente, adresându-i-se în scrisori cu apelativul Marie.

Continuă citirea →

Gelozia în mitologie

heraÎn mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.

Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.

Continuă citirea →

Isaac Asimov şi femeile

asimovPovesteşte Isaac Asimov: “Printr-un noroc, n-am avut niciodată îndoieli sau nesiguranţe în privinţa sexului opus. Încă din grădiniţă, am constatat că fetiţele erau mult mai drăguţe decât băieţaşii. Pe atunci, nu m-am întrebat asupra motivelor, ci am acceptat situaţia ca atare.

Desigur, odată cu trecerea anilor am aflat mai multe despre natura sexului. Cred că vă închipuiţi că nu de la părinţi. Tatei şi mamei nici nu le-ar fi trecut prin cap să discute asemenea lucruri cu mine (sau, bănuiesc eu, deşi poate pe nedrept, nici chiar între ei). Nici eu, însă, nu m-aş fi încumetat să-i abordez cu întrebări asupra subiectului respectiv.

N-am avut la îndemână nici surse autorizate de cunoaştere. Tot ce am aflat a provenit din cunoştinţele imperfecte şi distorsionate ale altor băieţi. Aş fi putut, desigur, să învăţ mai multe despre sex decât mi-au spus băieţii şi să-mi testez cunoştinţele vagi şi imperfecte. N-ar fi fost deloc greu să le pun în practică alături de nişte fete doritoare. În cel mai fericit caz, aş fi putut găsi o tânără experimentată din punct de vedere sexual care ar fi fost încântată să mă iniţieze.

Continuă citirea →

Îmbrăcămintea şi moda la români în perioada interbelică

moda si imbracaminte

Îmbrăcămintea la sate se confecţiona, de regulă, în gospodărie: cămăşi şi indispensabili din in sau cânepă, pantaloni din postav de lână, căciulă de piele de miel, opinci din piele de porc sau de viţel, cojoc din blană de oaie etc. În zonele de munte se purta, în mod obişnuit, costumul naţional (opinci, iţari, cămaşă brodată). Şi în celelalte zone bătrânii au rămas consecvenţi portului tradiţional. Tinerii au început să-şi cumpere haine „nemţeşti” (pantaloni şi veston), bocanci, pălărie.

Fetele s-au arătat receptive la moda de la oraş, începând să poarte sandale, fustă de stofă, rochie de stambă înflorată, să-şi scurteze părul, şi chiar să se dea cu ruj pe buze, spre indignarea bătrânilor şi mai ales a bătrânelor. În general, portul şi moda la sate au oscilat între tradiţionalism şi modernitate. Învăţătorii, preoţii, notarul, medicul se îmbrăcau ca la oraş, cu haine „nemţeşti”.

La oraş, oamenii din „lumea bună” îşi comandau haine la croitor sau le cumpărau „de-a gata” de la magazinele de modă. Bărbaţii purtau ghere de lac, pantaloni cu manşetă, haină la doi sau trei nasturi, pălărie; cămăşi albe, care la manşetă se încheiau cu butoni (de aur sau de argint); cravata cu picăţele era prinsă cu un ac încrustat cu pietre preţioase. Ceasul de buzunar cu lanţ de aur sau de argint şi bastonul cu cap de fildeş erau accesorii nelipsite la orice bărbat „serios”. La festivităţile deosebite, domnii se îmbrăcau în smoching.

Continuă citirea →

Cum îşi petreceau românii timpul liber în perioada interbelică

cum isi petreceau romanii timpul liber in perioada interbelica

La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole; în celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetăţenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie.

Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.

Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţi în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).

Continuă citirea →

Cum trăiau spartanii?

spartani

Singura  îndeletnicire  a  cetăţenilor  spartani  era  războiul, pentru care erau antrenaţi încă din copilărie. Nou-născuţii erau prezentaţi pentru inspecţie căpeteniilor de trib; numai cei găsiţi suficient  de vigu­roşi erau lăsaţi părinţilor spre a fi crescuţi.  Până la vârsta de douăzeci de ani, toţi  băieţii erau educaţi într-o mare şcoală; scopul principal al educaţiei ce li se dădea aici era să-i facă rezistenţi, indiferenţi la durere şi riguros disciplinaţi.  Educaţia culturală  sau  ştiinţifică era conside­rată  lucru  frivol şi  de prisos; singurul  obiectiv  era  formarea  de buni soldaţi, întru  totul devotaţi  statului. La vârsta de douăzeci de ani începea serviciul militar propriu-zis.

Căsătoria era permisă oricui avea douăzeci de ani împliniţi,  dar până la vârsta de treizeci de ani orice bărbat era obligat să  trăiască în  „casa bărbaţilor”,  iar în  căsnicie să se comporte ca şi cum era vorba de un lucru oprit  şi secret. La treizeci de ani devenea cetăţean  în sensul deplin al cuvântului.  Orice cetăţean  era arondat unei popote şi cina împreună cu  ceilalţi  membri ai acesteia; el era  dator cu  o contribuţie în natură de pe lotul  său de pământ.

Continuă citirea →

„Există ceva ce mi-e mai scump decât toate femeile”

Esenin

Esenin profita de femei. Candoarea lor o răsplătea fiind calculat, generozitatea lor fiind egocentric, milă nu-i era decât de animale, nu şi de semenul său feminin.

Toată tragedia mea cu femeile„, spunea el către sfârşitul vieţii, „constă în faptul că, oricât le jur iubire nemărginită, oricât încerc să mă conving pe mine însumi că aşa simt – în esenţă mă aflu într-o  imensă, fatală  eroare. Există ceva ce mi-e  mai scump decât toate femeile, ce mi-e mai presus de orice femeie, ceva ce n-aş schimba pe nicio tandreţe: arta mea. Dar înţeleg asta femeile, sunt în stare să accepte acest adevăr? Când îl mărturiseşti, iese o tragedie… Nimeni… nu pricepe…”

sursa: Carola Stern, Isadora Duncan & Serghei Esenin, Piteşti, Paralela 45, 2003, pag. 150-151

Nae Ionescu şi femeile

Nae Ionescu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea

Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.

„Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de  mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.

Continuă citirea →

Relaţiile sexuale şi chestiunea evreiască

femei in lagarul Dachau

Încă de la începutul anilor ’30 şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, Germania nazistă şi Europa condusă de nazişti au implementat legi care consfinţeau inaccesibilitatea sexuală a evreicelor pentru ceilalţi cetăţeni. În acelaşi timp, neajutorarea evreicelor, mai ales a celor din lagărele de concentrare, le făcea vulnerabile la coerciţia pe care unii torţionari o exercitau asupra lor pentru a şi le face amante.

Continuă citirea →

Van Gogh şi femeile – Prima dragoste. Primul eşec

Angajat la Goupil, cunoscutul negustor de artă, van Gogh a fost trimis să lucreze la filiala din Anglia. Ajuns la Londra, s-a instalat în Kennington şi, foarte repede, a făcut o pasiune extraordinară pentru Eugenia Loyer, fiica de 19 ani a proprietăresei. Era micuţă, zveltă, cu ochi mari şi un zâmbet delicios, iar Vincent se topea de plăcere atunci când vocea ei caldă îl chema jos la micul dejun în fiecare dimineaţă.

Continuă citirea →

Viaţa unei femei în Grecia antică

În afara celor care aparţin legendei – Elena, Clitemnestra, Penelopa etc. -, singurele femei ce şi-au câştigat un loc în istoria greacă propriu-zisă au fost hetairele, ceva între gheişele japoneze şi cocotele pariziene de azi. S-o lăsăm pe cea mai faimoasă, pe Aspasia, care, ca iubită a lui Pericle, a ajuns de-a dreptul „prima doamnă” a Atenei, şi care cu salonul ei intelectual a dictat legea. Căci şi numele multor altora a ajuns până la noi, transmise de poeţi, memorialişti şi filozofi care le-au fost destul de intimi; iar ele, departe de a se jena, se lăudau chiar cu asta.

Continuă citirea →

În care comedie greacă intră toate femeile în grevă casnică, până când bărbaţii nu întrerup războiul şi încheie pacea?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare:  În care comedie greacă intră toate femeile în grevă casnică, până când bărbaţii nu întrerup războiul şi încheie pacea?

Continuă citirea →

Îmbrăcămintea în Roma antică

Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate prin simplitate: nu necesita nici croială aproape deloc şi nici cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era minimă. Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor) era toga: o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu un diametru care putea ajunge până la şase metri.

Continuă citirea →

Erau dacii poligami?

Herodot povestea că: „fiecare [dac] ţine în căsătorie mai multe femei” pe care „şi le cumpără cu bani grei de la părinţi„.

La rândul lui, Heraclid din Pont, cel care i-a cunoscut direct pe tracii din zona Mării Negre, insista pe aceeaşi idee: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”.

Un autor de comedii antic, citat de geograful Strabo, pomenea caracterul poligamic al marii familii de neamuri trace: „Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: „bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”. 🙂