Viața lui Tudor Arghezi (I) Începuturile

Tudor-Arghezi-tanarARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti – 14.VIL1967, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar.

Era fiul lui Nicolae Theodorescu (iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), cu obârşia în Cărbuneşti-Gorj, agricultor (arendaş la Martalogi şi Costeşti), funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei, cea impusă de actul de naştere dat publicităţii — în care Arghezi apare ca fiu legitim al lui Nae Theodorescu şi al Mariei Iliescu —, este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi; conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, ce trecea drept „mamă de suflet”, a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriitorului, legalizată ca nume oficial în 1956. „Puţini ştiu”, dezvăluia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume”.

Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă” (Dintr-un foişor) l-a făcut pe Arghezi fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv. Literatura revoltei anarhice, sarcasmul şi dezgustul îşi au rădăcinile în realităţi dure, în confruntarea, la o vârstă crudă, a unei sensibilităţi acute cu „mocirla”. Copilăria în casa lui Manole Pârvulescu, comerciant, bărbatul lângă care a trăit, în Bucureşti, Rosalia, este „cea mai amară” etapă a vieţii. Din suferinţa anilor dintâi dobândeşte dorinţa unei „ireductibile independenţe” şi voinţa de a se construi prin sine însuşi, împotriva împrejurărilor duşmănoase.

După şcoala primară, la „Petrache Poenaru” (1887-1891), şi gimnaziul clasic, la „Cantemir Vodă” (1891-1896), va pregăti liceul în particular; în cadrul Institutului Clinciu şi Popa. În 1905, trece ultimele examene, pentru clasele a şasea şi a şaptea. Hotărâse să se întreţină singur: medita, la algebră, la doisprezece ani, a fost ucenic pe lângă un cioplitor de pietre funerare, custode al unei expoziţii de pictură a societăţii „Ileana” (cunoscând, astfel, pe I. L. Caragiale), laborant la fabrica de zahăr din Chitila (în 1897). Frecventa clubul socialist de la „Lumea nouă”.

În ziarul „Liga ortodoxă”, la 30 iulie 1896, Ion Theo (prescurtarea i-a fost sugerată de Al. Macedonski) debutează în poezie, tăios, cu acuzatoarele strofe din Tatălui meu; le urmează compuneri când instrumentaliste, când parnasiene, când purtând amprenta elegiei eminesciene. Macedonski elogiază cutezanţa cu care tânărul „rupe” tehnica versificării, însă acesta nu suportă amestecul „peniţei” patronului său literar şi părăseşte cenaclul macedonskian. Colaborează totuşi la sateliţi ai „Literatorului”: „Revista modernă” (1897) şi „Viaţa nouă” (1898, semnând Ion Th. Arghezzi). Leagă prietenii trainice (nici ele scutite de încercări) cu Gala Galaction şi N. D. Cocea, cu V. Demetrius.

Nevoia unui refugiu în faţa privaţiunilor cotidiene, aspiraţii spirituale şi artistice (să înveţe să scrie „pe dedesupt”) îl fac să intre în cinul călugăresc (februarie 1900). După o ucenicie la mănăstirea Cernica, îmbracă haina monahală sub numele de Iosif. E hirotonisit diacon şi adus la Mitropolie ca secretar. Cu mitropolitul Iosif Gheorghian (acesta îl recomandase referent de conferenţiar pentru religiile comparate la Şcoala de ofiţeri), traduce lucrarea reverendului francez H.G. Didon, Isus Hristos. Scoate în 1904, împreună cu V. Demetrius, revista „Linia dreaptă”, unde publică o parte din ciclul, funebru şi baudelairian, Agate negre, nuvela Lotar, manifestul poetic Vers şi poezie. Semna Tudor Arghezi şi I.Gabriol.

În 1905, Arghezi îşi dă demisia din slujba de diacon. Ajutat de mitropolitul Iosif Gheorghian, pleacă, pentru studii teologice, în Elveţia, la Fribourg. Nu se simte bine în schitul Cordelierilor, unde fusese găzduit, şi, refuzând să se convertească la catolicism, îl părăseşte pentru o singurătate „activă”. Între 1906 şi 1910 trăieşte la Geneva. Audiază cursuri la Universitate, călătoreşte, în 1910 stând câteva luni la Paris. Ucenic al unei şcoli libere de meserii, lucra bijuterii ieftine, capace de ceasornice.

În 1905, la Paris, din legătura cu profesoara Constanţa Zissu (se căsătoresc în 1912, divorţează în 1914), i se născuse un băiat, Eliazar-Lotar; crescut de părintele său, absolvind liceul, el se va stabili în Franţa (fotograf de artă, cineast, Elly Lothar a lucrat cu sculptorul Giacometti, cu regizorii Rene Claire şi Luis Bunuel).

În ţară, N. D. Cocea deschide „Viaţa socială” cu incendiara Rugă de seară (1910) şi, dintr-un caiet lăsat acasă, transcrie câteva piese din Agate negre, prezentându-l pe Arghezi drept „poetul cel mai revoluţionar al vremii”. Acesta îşi face o reintrare explozivă în jurnalistică, atacând în „Facla”, din mai 1911, pe mitropolitul în scaun, Athanasie Mironescu. Fulminantele pamflete îl aduc pe fostul diacon, considerat încă în rândurile monahilor, în faţa Consistoriului, care îl exclude din cin.

Viaţa şi-o câştigă de acum înainte cu condeiul. Compune un prolog în versuri pentru „Comoedia” (1911), colaborează la „Rampa” şi la revista „Teatru”, îl ajută pe Th. Cornel la dicţionarul biografic Figuri contimporane din România (1911), traduce din Dostoievski. În 1913 este redactor-şef la cotidianul lui Al. Bogdan-Piteşti, „Seara”; ţine rubrica polemică „Tabula rasa”, având ca ţintă pe Take Ionescu, Ion I. C. Brătianu, O. Goga, pe socialişti, şi cronica teatrală şi artistică, cu pagini memorabile despre Constantin Brâncuşi, Şt. Luchian, Th. Pallady. Redactor la „Steagul” (1915-1916, 1918), director, împreună cu Gala Galaction, al săptămânalului „Cronica” (1915-1916), subvenţionat de Al. Bogdan-Piteşti, susţine ideea neutralităţii României. Rămas în capitala ocupată de armata germană, publică în oficiosul „Bukarester Tageblatt”-„Gazeta Bucureştilor (1917-1918; articole politice, prezentări de spectacole, semnate T. A., A ori Sigma), în „Scena” (1918) şi „Renaşterea” (1918).

Procesul intentat unui număr de 24 de ziarişti (între ei, I. Slavici) pentru colaboraţionism, în februarie 1919, duce la condamnarea lui Arghezi la cinci ani de închisoare. Deţinut în penitenciarul Văcăreşti, va fi sprijinit moral de soţia sa (Paraschiva Burda, originară din Buneştii Bucovinei, din 1916 tovarăşa de o viaţă a scriitorului). Datorită intervenţiei lui N. Iorga, este graţiat la sfârşitul anului.

Partea a doua AICI


sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 228-230

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: