Monthly Archives: Aprilie 2011

Isaac Albeniz – Tango

Din istoria astrologiei

Astrologie. Arta de a prezice viitorul ba­zată pe observarea poziţiei şi a mişcării stelelor şi pe convingerea că există o legă­tură între evenimentele astrale şi cele din lumea oamenilor. Mişcările astrelor fiind recurente şi constante, astrologia postu­lează că este posibilă şi prezicerea destine­lor omeneşti, care, în mod analog, ar trebui să fie recurente şi prestabilite.

Iniţial, astrologia s-a dezvoltat în Mesopotamia şi în Egipt, unde s-a mărginit însă, după cîte ştim, să încerce să descifreze pe cer sem­nele premonitorii ale destinelor suvera­nilor şi regatelor, dar nu şi pe cele ale indivizilor. Începînd cu expediţiile lui Ale­xandru Macedon, astrologia a pătruns în lumea greacă şi s-a răspîndit mai apoi în lumea elenistică, pornind din regatele seleucid şi ptolemaic. Mai ales în mediul alexandrin, astrologia a fost codificată prin redactarea unor tratate ce aveau să devină nişte repere fundamentale pentru practicarea acestei arte, în care elemen­tele babiloniene şi egiptene s-au împletit cu noţiuni solide de astronomie şi matema­tică. La rîndul său, astronomia Antichităţii clasice s-a inspirat din noţiunile elaborate de astrologi, pe care le-a indrodus în pro­priul patrimoniu de descoperiri.

Continue reading →

Alcman

ALCMAN [Alkman], fiu al lui Damoutos; (sec. VII î.e.n., Sardes, Lydia — Sparta, Laconia). Poet liric. Contemporan cu Hesiod, şi-a desfăşurat activitatea ca in­structor de coruri, poet şi compozitor la Sparta, pe vremea înfloririi celei de a doua şcoli muzicale din Laconia, condusă de Taetas din Gortyna. A compus cîn­tece corale în dialect doric — majoritatea sub formă de imnuri, închinate divinită­ţilor cinstite la Sparta, printre care Afrodita, Apollo şi Artemis ocupau un loc de frunte. Din compoziţiile poetului muzician s-au păstrat fragmente disparate. Influ­enţa lui Alcman asupra dezvoltării lirismului coral în Grecia arhaică şi clasică a fost considerabilă. Poetul a promovat cîntecul intonat de coruri  a  cărui  structură  se bazează  pe triada:   strofă,  antistrofă   si epodă.

Specia lirică cultivată cu predilecţie de Alcman era « partheneionul», imn coral com­pus pentru voci de femei, acompaniate de instrumente ca coarde. Fragmentul cel mai lung şi mai complet dintr-un partheneion compus de Alcman a fost descoperit pe un papirus în Egipt de arheologul francez A. Mariette, în 1866. De o deosebită importanţă pentru marea sa vechime, acest partheneion (păstrat în biblioteca de la Louvre), dovedeşte că structura tipică a unui mare imn coral — părţi de expunere a unui mit alternate cu pasaje gnomice — era deja constituită în sec. VII î.e.n. Intonat de două coruri (sau de jumătăţi de cor) — ale căror conducă­toare (Agido şi Hagesichora) schimbă între ele replici cu un substrat uşor iro­nic, dar şi laude exprimate prin imagini pline de strălucire şi prospeţime — imnul are o mare libertate stilistică şi compozi­ţională, întreruperi ale expunerii, excur­suri, aluzii: « … cît despre mine, eu/ cînt lumina care este Agido; văd bine/ că este tot atît de orbitoare/ ca şi soarele pe care acum îl invocă să răsară pentru noi…».

Începînd din 1958, filologia cla­sică şi-a îmbogăţit patrimoniul cu un nou partheneion alcmanic, care începe cu o invocaţie către Muze: «Muze din Olimp — cîntă conducătoarea de cor, numită Asţymeloisa (cea iubită de poporul ce­tăţii) — în inimă mi se deşteaptă dorul să ascult un cîntec armonios, ale cărui sunete să-mi alunge de pe pleoape somnul dulce …».

Un comentariu aparţinînd unui exeget alexandrin (sec. II î.e.n.) —  descoperit printre fragmentele papiru­surilor de la Oxyrhynchus (Egipt) — menţionează existenţa unui poem cosmogonic scris de Alcman, în care apariţia şi for­marea lumii materiale erau expuse într-o manieră mitologizantă, diferită de cea hesiodică.

În antichitate, opera lui Alcman circula împărţită de gramaticii alexan­drini în 6 cărţi, grupate după conţinutul poemelor. Cele mai renumite erau primele trei, care conţineau imnuri denumite, după caracterul lor, « paiane », « hyporcheme » şi « parthenee ». Cîntecele lui Alcman, scrise în dialect doric, s-au cîntat vreme îndelungată la Sparta, constituind teme­lia pe care s-a dezvoltat lirismul coral în sec. VI î.e.n.

sursa: Scriitori greci si latini

Mozart – Concert pentru flaut si harpa

Arta omului primitiv

Dintre creaţiile artistice atât de diverse şi de impresionante ale omului primitiv cele mai cunoscute sunt picturile rupestre. Printre motivele care predomină se numără animalele vânate şi oamenii. Formele de artă preistorică includ gravurile în piatră, sculpturile şi figurinele realizate în stiluri diferite, care permit astfel nenumărate interpretări.

Pictura rupestra - Lascaux, Franta

Primele picturi rupestre şi gravuri de pe pereţii stâncoşi datează din Paleoliticul târziu. În special peşterile din Franţa şi nordul Spaniei ascund multe astfel de reprezentări.

S-a crezut mult timp că omul primitiv a observat şi a fost inspirat de crăpăturile şi fisurile din pereţii peşterilor, desenând mai întâi motive geometrice, abia apoi figuri propriu-zise. Însă atât spiralele, cât şi celelalte desene datează din aceeaşi perioadă. Artiştii au fost probabil conştienţi de la bun început că pot să reprezinte mediul înconjurător în imagini.

S-a presupus că picturile rupestre nu aveau un scop pur estetic şi nu fuseseră realizate de un individ talentat, ci înfãţişau lumea unui întreg grup. Principala temă este vânatul, reprezentat din profil şi în mişcare. În contrast cu acesta, rarele figuri umane par a fi abstracte. Siluetele sunt întotdeauna izolate şi realizate în stiluri diferite. Reprezentările realiste alternează cu imagini de oameni şi animale extrem de abstractizate şi cu detalii exagerate. Un alt motiv des întâlnit în peşteri este amprenta mâinii umane.

Gravurile rupestre în piatră depăşesc chiar ca număr picturile apărând uneori suprapuse şi conţinând cam aceleaşi teme. Se grava nu doar în piatră, ci şi pe coarne de cerb sau oase de animal.

În Paleoliticul târziu au fost realizate şi sculpturi. S-au găsit mici sculpturi realizate în calcar, steatită, os şi corn de cerb, precum şi figurine de lut ars. Cele de dimensiuni mai reduse erau probabil purtate ca pandantive. Statuetele înfăţişează cel mai frecvent figuri feminine şi au fost considerate nişte simboluri ale fertilităţii. Figurinele puteau avea forme conice brute, dar şi feţe realizate cu mare atenţie la detaliu.

Tehnici de pictură în Paleoliticul târziu

pictura rupestra - Altamira, Spania

Picturi rupestre datând din Paleoliticul târziu apar în Europa de Vest, în special în Franţa şi Spania, munţii Ural şi Siberia. Artiştii au realizat culori din pigmenţi ferici de ocru, dizolvaţi în apă. Nuanţele de roşu, galben şi maro erau obţinute cu ajutorul albuşului de ou, grăsimii, sucurilor de plante şi sângelui (după cum se vede la bizonul de la Altamira, Spania). Tonurile de negru se realizau cu ajutorul cărbunelui sau manganului.

Amprentele de mâini de pe pereţii peşterilor erau zugrăvite de obicei cu negru sau roşu. Uneori, artistul îşi aplica o vopsea lichidă pe mână şi o apăsa pe perete (creând astfel o amprentă pozitivă). Alteori, el îşi punea mâna pe stâncă şi sufla vopsea în jurul ei, realizând o amprentă negativă.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii

Alexandru cel Bun – domnitorul cu patru sotii

Nimeni nu îl poate întrece pe regele Angliei, Henric al VIII-lea, care a avut şase soţii. Dar înaintea lui, pe la începutul secolului al XV-lea,  Alexandru cel Bun, domnitor important al istoriei noastre, a făcut dovada perseverenţei sale în dragoste şi credinţei că, în cele din urmă, va găsi o soţie care să nu-l părăsească. Nu avea prejudecăţi; nu conta că este catolică sau ortodoxă, din neam mare sau fără înaintaşi iluştri, româncă sau străină. Dar nu a avut nici mare noroc la însurătoare.

Trebuie spus că s-a însurat de patru ori.

Cea dintâi soţie, pe care o avea încă înainte de a urca treptele tronului, se chema Margareta şi era catolică. A murit!

După aceea, Alexandru Voda se însură din nou, Neacşa fiind aleasa. A murit!

Alexandru, căruia nu-i plăcea văduvia, se însură a treia oară, luând de soţie o catolică de neam mare, anume pe Ringala, vara regelui Vladislav al Poloniei. L-a părăsit!

Alexandru se însură a patra oară, cu o ortodoxă de data aceasta, Marina, despre care se ştie numai că era fata lui Marin! De data aceasta a avut mai mult noroc. A murit el primul!

Arta cu Van Gogh si Cortazar

Religia si cultele in preistorie

Venus din Willendorf

Numeroase descoperiri datând din preistorie indică existenţa unor culte şi ceremonii de sacrificare. Părerile sunt însă împărţite în privinţa prezenţei unei forme de religie. Se presupune totuşi că a existat o oarecare legătură între cultele primitive, misticismul legat de vânătoare şi pregătirea hranei.

Apariţia credinţei într-o forţă transcendentală care cere jertfe a reprezentat un moment fundamental în etapele dezvoltării psihice a omului. Un alt aspect esenţial este legătura aparte între om şi animal, vânător şi pradă (animalism), om şi mediul în care trăieşte. Se ştie acum că primele „religii“ sau culte erau asociate cu vânãtoarea. Unul dintre cele mai vechi ritualuri, datând încă de la sfârşitul Paleoliticului timpuriu, era sacrificarea unor animale. În acest scop, femele de ren erau scufundate în lacuri şi mlaştini având pietre şi ţăruşi de lemn în pieptul deschis. Scheletele unor animale, în special mamuţi, au fost descoperite cu multe podoabe aşezate alături.

Locuitorii cavemelor din Paleoliticul mijlociu decorau şi remodelau craniile urşilor de peşteră, îngropându-le apoi, sau le aşezau în spatele unor ziduri de bolovani. Această practică a dat naştere ipotezei că ar fi existat un cult al ursului de peşteră.

Stabilind analogii cu ritualurile şamanilor din triburile siberiene de vânători, unii cercetători au interpretat împodobirea şi atenţia specială acordată oaselor de animale ca pe un „ritual de compensare“ pentru uciderea unui animal sau ca pe o expresie a credinţei omului primitiv că prada ingropată va „învia“. S-a emis de asemenea ipoteza că o parte a prăzii se sacrifica unui zeu al vânătorii sau unui totem animal. Astfel pot fi analizate reprezentări ale unor fiinţe pe jumătate umane, cum ar fi „vânătorul de la Trois-Frêres“, care au dat naştere unor interpretări extrem de controversate.

Vrajitorul de la Trois-Freres

Vrăjitorul de la Trois-Freres  Nicio altă pictură rupestră nu a incitat mai multe încercări de interpretare precum celebrul „vrăjitor de la Trois-Frêres“. Mulţi cercetători resping chiar şi denumirea sa. „Vrăjitorul“ este una dintre cele trei fiinţe hibride descoperite pe pereţii unei peşteri în 1916. Pictura reprezintă trei creaturi cu capete şi labe de animal. Însă partea posterioară aparţine unor oameni. Unii cercetători au stabilit analogii cu practici- le şamanice din alte culturi şi l-au văzut pe vrăjitor ca pe un „vraci“ purtând piei de animal şi o mască zoomoţfă. S-a sugerat că execută un dans mistic de vânătoare pentru a avea o pradă uşoară şi puţin periculoasă. Alţi cercetători şi-au exprimat rezervele, văzându-le doar ca pe o incrucişare intre om şi animal, care dezvăluie creativitatea omului primitiv.

Este posibil să fi apărut şi ritualuri legate de împărţirea prăzii între membrii grupului şi de pregătirea hranei în jurul vetrei. Drept dovadă stau numeroasele statuete feminine cu forme voluptuoase, găsite în jurul unor vetre începând cu Paleoliticul târziu. Ele sunt probabil simboluri ale fertilităţii sau ale unei zeiţe-mame.

Un alt subiect controversat este interpretarea artei omului primitiv din perspectiva unei religii sau a unui cult. Scenele cu prăzi şi cele de vânătoare pictate pe pereţii peşterilor puteau avea rolul de a invoca reuşita la vânătoare sau protecţia împotriva prăzii periculoase.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Lectia de patriotism

Citesc cartea lui Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe. Am găsit aici o adevărată lecţie de patriotism.

„Dar dacă pământul nu e mai frumos aici decât în altă parte, nici oamenii mai buni şi nici moravurile nu-mi plac mai mult – atunci de ce nu pot trăi în altă ţară decât numai în asta?

De ce, cum trec de stâlpul grănicerului, mi-e dor de ce-am lăsat în urmă şi, cum mă aflu printre străini, îmi sare inima din loc, de-aud, în treacăt, vreo vorbă românească?

De ce-mi place mai mult decât cea mai măiestrită cântare, dăngănitul monoton al unei vechi romanţe naţionale şi decât cea mai bogată orchestră, fluierul şi cobza?

De ce-mi sunt dragi obiceiuri bătrâne, făclia de Paşti, Steaua şi Irozii?

De ce-mi plac cronici prăfuite, vechi ispisoace cu slovele lor încâlcite, lespezi de morminte, uşi de biserici, trecutul nostru dureros mai mult decât trecutul glorios al lor, al tuturor?

De ce, din îmbinarea atâtor culori, îmi place mie numai una, acea cu roş, galben şi albastru? „

Corul vanatorilor – Carl Maria Von Weber

Tratatul de pace de la Berlin — prevederi referitoare la România (1878)

Tratatul de pace de la Berlin — prevederi referitoare la România (1878)

Art. 43. Înaltele Părţi contractante recunosc independenţa României, legând-o de condiţiunile expuse în următoarele două articole.

Art. 44. În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali. Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi.

Art. 45. Principatul României retrocedează M.S. Împăratului Rusiei, porţiunea teritoriului Basarabiei, despărţită de Rusia în urma tratatului de la Paris din 1856, şi care, la apus se mărgineşte cu talvegul Prutului, iar la miază zi cu talvegul braţului Kiliei şi cu gura Stari-Stambulului.

Art. 46. Insulele formând Delta Dunărei, precum şi Insula Şerpilor, sandgiacul Tulcei, cuprinzând districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge, Medgidia sunt întrupate cu România. Principatul mai primeşte afară de aceasta ţinutul situat la sudul Dobrogei până la o linie care, plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia. Linia graniţelor se va fixa, la faţa locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei.

Domnia lui Cuza

Deşi nu era pregătit să fie domn, iar alegerea sa a părut mai curând surprinzătoare, Cuza sa dovedit un domnitor remarcabil. De o bunătate şi de o cinste rare, în scurta sa domnie de şapte ani a adus în România mari reforme.

Întâi de toate a încercat să facă un lucru la care se opunea statul rus (care în general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor mânăstireşti. Cu veacurile, domnitorii români, şi mulţi dintre boieri, credeau că se împacă de-a pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Şi încetul cu încetul s-a ajuns la situaţia în care o şeptime din pământul arabil al ţării, sub formă de moşii ale unor mânăstiri zise „mânăstiri închinate” (Sfântului Munte, de pildă), era dedicată acestor mânăstiri străine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mânăstire pentru a ţine socotelile şi a veghea ca, după ce se păstrau cele de folosinţă traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toţi banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt.

Continue reading →

Alceu

AlCEU [Alkaios]; (sec. VI î.Hr., Mytilene, Lesbos). Poet liric. Poezia sa, de mare diversitate tematică, este scrisă în dialect eolic. Preferă cîntecul monodic, în strofe scurte cu structură fixă. Strofa cel mai des întîlnită în poemele sale îi poartă numele: «alcaică». A cultivat însă şi lirismul coral. Participînd intens la viaţa politică a cetăţii, era firesc ca multe din poemele sale să abordeze o tematică de actualitate. Alte poeme îl înfăţişează ca un iubitor de viaţă, de petrecere, înclinat uneori spre speculaţii filosofice. Horaţiu i-a preţuit opera adoptând strofa alcaică şi prelucrînd unele din poemele cunoscute.

Familia poetului aparţinea aristocraţiei conservatoare din Lesbos. Împreună cu fraţii săi, Alceu s-a aflat mereu în fruntea mişcărilor de opoziţie al căror ţel era răsturnarea tiranilor locali. Lupta s-a dat făţiş, cu armele în mînă, împotriva fami­liei Cleanactizilor şi apoi împotriva lui Pittacos, tiranul care a guvernat Lesbosul timp de peste 10 ani (604-591 î.Hr.). Paralel cu participarea sa la mişcarea de opoziţie Alceu a început să scrie de timpuriu poeme cu caracter polemic. Înainte de a deveni tiranul (conducătorul) Lesbosului, deşi nu făcea parte din cercul lui Alceu, Pittacos fusese prieten cu fraţii poetului, sprijinind lupta împotriva Cleanactizilor. Ulterior însă, şi-a croit drum spre putere cu spri­jinul partidei democratice din insulă. La începutul guvernării lui Pittacos, mulţi dintre foştii săi prieteni, printre care se număra şi familia lui Alceu, au fost nevoiţi să părăsească Lesbosul. Unul dintre fraţii poetului, Antimenidas, ajuns la Babilon, a intrat în slujba regelui Nabucodonosor. Alceu şi-a încercat la rîndul său norocul în Egipt, unde faraonii angajau de asemenea mercenari greci. Din exil, Alceu n-a încetat să-l atace pe tiranul din Lesbos, cerând ajutor lui Alyattes, regele Lydiei, pentru răsturnarea duşmanului său. Spre sfîrşitul guvernării sale, Pittacos a îngăduit tuturor exilaţilor să se întoarcă în patrie, bunăvoinţă de care au profitat atît Alceu cît şi fraţii săi. În cinstea vitejiei fratelui său, Antimenidas, Alceu a scris un poem avîntat şi, după cum reiese dintr-un alt poem, a încercat să se dezvinovăţească de acuzaţia de trădare.

Continue reading →

Limbajul si ritualurile funerare in preistorie

Progresul omenirii a necesitat şi dezvoltarea capacităţilor mentale şi intelectuale. Învăţarea şi folosirea unui limbaj simbolic, precum şi apariţia primelor culte funerare marchează aşadar un punct de răscruce.

Se presupune că începând cu Homo ergaster putem vorbi de o conştiinţă fundamentală de sine şi o conştientizare a existenţei celorlalţi, precum şi de abilitatea primară de a folosi limbajul. Servind la transmiterea gândurilor, prin intermediul sunetelor şi cuvintelor purtătoare de sens (idei), limbajul cerea capacitatea de a conceptualiza ideile comunicate prin cuvinte şi simboluri. Spre deosebire de pictograme, simbolurile nu trebuie să semene cu lucrurile pe care le înlocuiesc. Ele sunt asociate cu anumite sensuri convenţionale (asupra cărora s-a căzut unanim de acord), pe care membrii grupului le învaţă în timp. Utilizarea limbajului necesită aşadar dezvoltarea paralelă a tuturor acestor însuşiri la toţi indivizii. Din păcate, în lipsa unor surse scrise, s-au putut trage doar concluzii indirecte cu privire la natura şi dimensiunile acestei dezvoltări.

Încă din Paleoliticul timpuriu s-a practicat înhumarea craniilor şi mandibulelor, în special de către hominizii ce populau teritoriul de azi al Chinei. Locuitorii peşterilor din Paleoliticul mijlociu aveau cu siguranţă ritualuri funerare, după cum o dovedeşte descoperirea unor schelete poziţionate cu grijă. Ele erau întinse pe spate sau ghemuite, cu unelte de piatră plasate alături. Scheletele şi mai ales craniile erau frecvent acoperite cu lespezi de piatră. Nu este foarte clar dacă se dorea protejarea morţilor, sau a celor vii de spiritele acestora. Craniul a beneficiat mereu de o atenţie specială, creierul fiind frecvent extras prin perforaţii practicate la baza calotei. În Paleoliticul târziu se presăra de obicei ocru, un pigment roşu, pe trupurile morţilor şi mai ales pe cranii, care erau apoi aşezate în compartimente delimitate cu pietre. În morminte au fost puse podoabe valoroase, lucrate cu mare migală sau unelte nefolosite de piatră. Au fost de asemenea descoperiţi dinţi perforaţi, purtaţi probabil ca pandantive.

Ritualuri funerare şi trepanaţii

În Paleoliticul târziu, morţii erau depuşi în poziţie aşezată în gropi săpate special pentru acest scop. Ele se aflau de obicei în centrul zonei de locuinţe sau lângă o vatră. Se presupune că înmormântarea avea loc doar după ce se schimbase locul de tabără. Găurile circulare descoperite în numeroase cranii au ridicat multe semne de întrebare. Prin ele era scos probabil creierul decedatului. Însă in unele cazuri, calota craniană se vindecase parţial şi osul reîncepuse să crească, ceea ce înseamnă că persoana rămăsese în viaţă şi după efectuarea ,,trepanaţiei“.

sursa: Marea istorie ilustrata a lumii

Hristos a înviat! – Alexe Mateevici

HRISTOS A ÎNVIAT!


Se aşternuse piatra pe proaspătul mormânt
Şi noaptea coborâse, acoperind cetatea.
Se liniştise neamul vânzării. Pe pământ
Era o taină mare… minune-apropiată.

Au stat tăcuţi de pază cei doi ostaşi străjeri
Ne-atinşi de măreţia adâncurilor firii,
Nepresimţind venirea minunii celei mari
Ce-avea să schimbe faţa şi rostul omenirii.

Şi iată miezul nopţii, de stele-mpodobit:
Un tunet lung s-aude, pământu-n el vueşte.
Adânci puteri îl mişcă, izbindu-l. Sguduit
Mormântul se deschide: scriptura se împlineşte.

Lumini lucesc la gura mormântului deschis,
Întunecimea piere o clipă-n toată firea…
Hristos învie!… Paznici, să fie vouă vis,
Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea!

Lumină din lumina cerescului cuprins
Luceşte-acum pe chipu-i. Îl-nalţă biruinţa.
Şi, lepădând pământul, îi lasă foc nestins
Pe calea mântuirii: nădejdea şi credinţa.

Cu moartea Sa pe cruce, murind nevinovat,
Ne-a dat El nouă pildă a marei jertfi de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte  călcând a înviat
Spre învierea vieţii în faptele de bine.

Cântaţi cu bucurie acelui Ce-a scăpat
Pe om şi omenirea de moarte sufletească.
E Paştele! Viaţă! Hristos a înviat!
Iubire între oameni şi pace să domnească.