Arhive etichetă: aventuri

Legenda lui Heracle. (III) Ultimele aventuri ale eroului

herculeO dată terminate cele douăsprezece munci, Heracle nu s-a mai aflat în slujba lui Euristeu şi s-a întors la Teba. Eroul i-a dat-o de soţie lui Iolau, prietenul credincios care îi mâna carul, pe propria sa soţie, Megara, el dorind-o pentru sine pe Iole, fiica lui Euritos, regele cetăţii Ehalia din insula Eubeea. Suveranul promisese mâna Iolei celui care avea să-i învingă pe el şi pe fiii săi în întrecerea de tras cu arcul. Heracle i-a învins, dar Euritos şi fiii săi nu au vrut să-şi ţină făgăduiala, pentru că Heracle îşi omorâse copiii născuţi de Megara. Doar unul dintre fiii lui Euritos, Ifitos, a fost de partea lui Heracle, însă eroul l-a ucis într-un acces de nebunie (Homer, Odiseea, 21.28). Nebunia a fost urmată de boală; oracolul din Delfi a spus că Heracle avea să se vindece numai dacă va lucra timp de trei ani şi îi va da lui Euritos bunurile câştigate, drept răscumpărare pentru moartea fiului său.

Poate că acum are loc disputa dintre Heracle şi Apollo pentru tripodul din Delfi. Apollo şi Heracle, ambii fiii lui Zeus, sunt reprezentaţi în numeroase picturi pe vase şi în sculptură în timp ce îşi dispută simbolul oracolului din Delfi. Poate pentru că Heracle voia să-şi facă un oracol în altă parte, poate pentru că a intrat în sanctuar deşi era vinovat de uciderea lui Ifitos, a fost alungat și urmărit de Apollo. Acesta din urmă a câştigat disputa, iar Heracle s-a supus oracolului şi a devenit timp de trei ani sclavul Omfalei, regina din Lidia.

Continuă citirea →

Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri

Alexandre Dumas tatal

Origini

Alexandre Dumas era fiul unui general din vremea lui Napoleon, produs al încrucişării unui marchiz francez emigrat în insula Haiti cu o negresă. Din căsătoria generalului mulatru Dumas cu o albă, se naşte, în 1802, viitorul autor al celor Trei muşchetari, care avea aşadar o pătrime de sânge negru, ceea ce îl singulariza fiziceşte în societatea pariziană a timpului. Generalul Dumas, aflat în dizgraţie din cauza convingerilor sale republicane, moare în 1806 fără nicio avere.

Copilăria

Copilul de trei ani, Alexandre, este crescut anevoios, împreună cu o soră mai mare, de văduva generalului în orăşelul său natal, situat la nord de Paris, Villers-Cotterets. În ciuda tuturor intervenţiilor, Napoleon refuză să acorde o pensie văduvei generalului Dumas, astfel încât educaţia şcolară a tânărului Alexandre rămâne destul de precară.

Continuă citirea →

Reputaţia de Don Juan a lui Einstein

Einstein nu avea reputaţia unuia dintre cei mai fideli soţi. În anul 1902, a avut o fetiţă fără să fie căsătorit – pe Lieserl, şi ulterior a luat-o de soţie pe mama acesteia. În timpul mariajului cu Mileva Maric, între anii 1903 şi 1919, cuplul părea însufleţit de multă dragoste. Albert i-a scris Milevei: „Cât de fericit sunt pentru că am descoperit în tine o persoană la fel de puternică şi de independentă cum sunt eu însumi”.

În pofida afecţiunii reciproce, hoinărelile lui Albert i-au purtat paşii pe cărări interzise. În timpul unei călătorii la Berlin, în anul 1912, el a cunoscut-o pe Elsa, o verişoară îndepărtată, şi a început o relaţie de dragoste adulterină. Elsa l-a îngrijit în perioada de boală din 1917 şi, doi ani mai târziu, în 1919, cei doi s-au căsătorit, după ce s-a pronunţat sentinţa definitivă a divorţului de Mileva.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Carol al II-lea

Copilăria

Încă din primii ani de viaţă a fost învăţat de regele Carol I că între el şi toţi ceilalţi, inclusiv mama lui, exista o diferenţă de rang şi de responsabilităţi care îl obligă la un comportament distant, autoritar şi independent.

Caracterul prinţului moştenitor Carol a suferit în copilărie o influenţă nefastă din partea unor educatori prost aleşi de rege. Pornind de la ideea că guvernanta trebuie să fie urâtă pentru a nu-i produce copilului preocupări erotice, Carol I i-a adus pe o anumită doamnă Winter. Părea că principala misiune a acestei femei era aceea de a-l îndepărta pe prinţul moştenitor de mama sa. Curând, aceasta a observat că micului Carol i se interzisese să mai invoce numele mamei sale în rugăciuni şi că nu recunoştea decât autoritatea bunicului său, regele.

În perioada adolescenţei, lui Carol i s-a adus un preceptor elveţian ciudat, homosexual şi urmărit de idei socialiste. Acest individ a avut o influenţă decisivă, exact în perioada critică, asupra tânărului prinţ, umplându-i mintea, aşa cum spunea regina Maria, cu “îndoieli tulburătoare, mai ales în privinţa menirii lui de prinţ şi de oştean”. Prinţul Nicolae, fratele mai mic, insista în memoriile sale, pe ambele aspecte periculoase ale relaţiei dintre preceptor şi prinţul moştenitor: “Eram îngrijoraţi că Mohrlen l-ar putea iniţia în practica homosexualităţii; acesta a recunoscut, de altfel, că era tare tulburat când îl vedea pe Carol îngenunchiat pentru rugăciunea zilnică.”

Din această influenţă periculoasă, prinţul şi mai apoi regele Carol al II-lea va prelua ca atitudine un egocentrism pronunţat, punând înaintea oricărei obligaţii oficiale relaţiile sale intime, interesele băneşti, dorinţa de a trăi o viaţă de lux şi petreceri.

În urma scandalului declanşat de mama sa, Mohrlen a fost îndepărtat, dar numai în momentul în care şi regele Carol I a constatat că elveţianul era pur şi simplu un psihopat, cu manifestări evidente de dezechilibru mintal şi care lăsase urme în personalitatea copilului Carol, îndeosebi prin ura faţă de instituţiile statului. Proba a fost făcută de regele Carol I. Cu ocazia avansării micului prinţ la gradul de sergent, regele i-a cerut să îmbrace uniforma militară şi să intre în serviciul de gardă al palatului, pentru îndeplinirea misiunii de santinelă. Cu ţipete, plânsete şi bătai din picioare, sub pretextul că avea convingeri antimilitariste şi antimonarhiste, a refuzat să îmbrace uniforma.

În încercarea de a salva ceva din distrugerile psihice produse de acel individ, prinţul Carol a fost trimis la Potsdam şi încorporat într-o unitate militară de elită. Familiarizarea cu sistemul de autoritate prusac, precum şi impactul puternic pe care l-a avut în următorii ani asupra sa apariţia fascismului, au fost exact cei trebuia lui Carol pentru a-i întregi un caracter periculos pentru regimul democratic din România.

Aventurile

Ca bărbat şi prinţ moştenitor, Carol nu a ezitat să se implice în relaţii sentimentale cu diferite femei din protipendada românească, dar şi din lumea prostituatelor.

Se pare că prima legătură mai serioasă a fost cu Ella Filiti, pe care, spre deosebire de alte aventuri, după versiunea prinţului Nicolae, ar fi iubit-o sincer. Această dragoste atât de puternică excludea complicaţia matrimonială, în primul rând pentru că femeia nu împingea lucrurile spre acest deznodământ. Îndepărtarea ei brutală chiar în timpul războiului, pe motiv că-i afectează preocupările de comandă în cadrul Regimentului de cavalerie “Regina Elisabeta”, l-a convins că viaţa sa personală va fi mereu controlată de Casa Regală.

Zizi Lambrino

Carol a găsit repede puterea de a trece peste acest moment dificil, fiind preocupat de noua sa aventură, Ioana Valentina (Zizi) Lambrino. Războiul îi încurca idila, iar insisţentele generalului Averescu de a avea un comportament măcar decent îl aduceau la exasperare.

După toate probabilităţile, în iunie 1918, Carol şi-ar fi anunţat părinţii, în timpul unui bal, asupra intenţiei de a se căsători cu Zizi Lambrino. Anunţul nu a fost luat în serios. Dar câteva seri mai târziu, Carol o cere în căsătorie pe Zizi şi îi oferă inelul de logodnă.

La 21 iunie, cei doi corespondează pentru a perfecta formele legale ale căsătoriei. Ei consultă doi avocaţi, care îi asigură că o căsătorie între ei este perfect legală şi îi sfătuiesc să o celebreze în străinătate, într-o ţară de rit ortodox, pentru a evita deconspirarea prematură a actului.

Ţara aleasă a fost Rusia, iar oraşul era Odessa. Cum acesta se afla sub ocupaţie germană, Carol trebuia să facă trei lucruri riscante: să-şi părăsească unitatea în care era ofiţer, să treacă clandestin graniţa ţării şi să oficieze un act pe teritoriul inamicului. Le-a făcut pe toate!

Carol şi-a petrecut noaptea de 26 spre 27 august acasă la Zizi, apoi au plecat împreună spre graniţă. Carol s-a deghizat într-o uniformă de ofiţer rus. De la staţia Pârlita, fugarii au călătorit cu automobilul regal până la postul de frontieră Bender, apoi au trecut frontiera cu un alt automobil. Aici, Carol a fost imediat recunoscut de un ofiţer german. Acesta i-a condus la Cartierul general al trupelor germane, unde au fost întâmpinaţi cu curtoazie de generalul Zeider. Comandantul regiunii nu numai că le-a dat voie să-şi continue drumul până la Odessa, dar le-a şi reţinut camere la hotelul Bristol.

În ziua de 1/13 septembrie 1918, Carol şi Ioana Valentina Lambrino au fost căsătoriţi de către preotul Şaravski, în biserica Pokrovskaia din Odessa, în prezenţa unor martori avizaţi şi a reprezentantului consulatului român. A doua zi după căsătorie, Carol a telegrafiat tatălui său: “Telegramă. Iaşi. Regelui Ferdinand. Eu am luat în căsătorie pe Zizi Lambrino. Răspundeţi dacă eu pot să mă întorc cu ea sau trebuie să continui drumul către Franţa. Carol.”

După lungi discuţii contradictorii, Carol a fost convins de mama sa să se întoarcă în România. Aici îl aştepta o veste proastă. Consiliul militar a informat că acţiunea prinţului se numeşte dezertare şi este pedepsită de Codul Justiţiei Militare. Pentru a nu complica lucrurile, regele a hotărât, prin autoritatea ierarhică a lui Averescu, o pedeapsă de 75 de zile de arest la mănăstirea Horaiţa din Bicaz.

Pe fondul unor tentative repetate de a-i plasa prinţului alte femei – acţiune pe care nu a respins-o – , dar şi a unor insistente presiuni de a anula căsătoria, Carol cedează. La 21 ianuarie 1919, secţia a II-a a Tribunalului de Ilfov anulează căsătoria.

Încercând o altă soluţionare a gravei crize morale pe care Carol o provoca Tronului şi ţării, regele încearcă să-l trimită într-o misiune comercială în Japonia. Carol se automutilează, împuşcându-se în coapsă.

Tot în cursul lunii mai, Zizi Lambrino îl anunţă că a rămas însărcinată. Într-o scrisoare de răspuns, Carol nu lasă dubii asupra paternităţii: “N-aş putea admite niciodată ca acest copil să fie nelegitim şi, orice s-ar întâmpla, am să-l recunosc totdeauna.”

Pentru a potoli spiritele, în luna iunie, regina Maria acceptă să-i lase pe cei doi soţi să se retragă la moşia Mănăstirea, pe Dunăre. De aici, în foarte scurt timp, Carol îşi anunţă părinţii că este decis să plece în străinătate, unde să refacă actul căsătoriei, şi că este hotărât să renunţe la succesiune.

Reţinut sub pază la Bistriţa, Carol primeşte o scrisoare de la mama sa, care, de astă dată, nu-şi va cruţa fiul: “Ţi-ai renegat ţara, surorile şi fratele, tradiţiile şi datoria într-o vreme când, mai mult decât oricând în istorie, România avea nevoie de conducători. Când ţi-a venit mai bine, ai lăsat totul baltă, nesinchisindu-te de răul pe care îl făceai şi, sub înrâurirea altora, ai uneltit cu socialiştii, în speranţa că astfel îi slăbeşti tatălui tău poziţia.”

La 8 ianuarie 1920 s-a născut Carol Mircea Lambrino, fiul lui Carol şi al Ioanei Valentina. Pe actul de naştere numele tatălui a fost lăsat gol.

 Ca urmare a insistenţelor părinţilor săi, Carol pleacă la 21 februarie 1920 într-o călătorie în jurul lumii. Se va întoarce la sfârşitul lunii septembrie şi va accepta căsătoria cu o prinţesă de sânge, principesa Elena a Greciei (27 februarie 1921). Opt luni mai târziu, la 25 octombrie 1921, se va naşte Mihai, ultimul rege al românilor.

Elena Lupescu

În lumea de astăzi – în lumea sexului afişat, a erotismului şi a homosexualităţii protejate prin lege – ideea că Elena Lupescu şi Carol al II-lea se iubeau romantic şi frumos, nu mai este suficientă. Nimeni nu mai poate crede această versiune. Este greu de înlăturat argumentul că între ei doi exista un sentiment, dar mărturiile tot mai transparente apărute în ultimii ani aduc informaţii atât de puternice asupra felului în care în Elena Lupescu îl domina pe Carol, încât existenţa reală a unui sentiment al femeii pentru bărbatul ei este complet înăbuşită.

Fondul relaţiei acestui cuplu era cel dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, de altfel, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui. Carol, ca şi mama lui, regina Maria, ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau.

Tratamentul cunoscut în acea perioadă pentru priapism era extrem de dureros şi consta în înfigerea unor ace de seringă în penis şi în extragerea artificială a sângelui. Aşadar, Carol al II-lea avea o boală cumplită.

De regulă, prin neînţelegerea secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale, care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune.

În cazul regelui Carol, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.

Cu Elena Lupescu era altceva: relaţia implica înţelegerea şi grija faţă de bolnav a partenerei. Atunci când boala devine cronică, efectul imediat şi cel mai dramatic este impotenţa. Un bărbat de natură libertină ca a lui Carol al II-lea, încă tânăr şi aflat în vârful puterii, este tentat de reacţiile psihicului către suprasolicitarea problematicii puterii. Impotenţa la o astfel de personalitate naşte în primul rând dorinţa de a ascunde adevărul, de a căuta mijloace de a dovedi contrariul – de aici legenda cu virilitatea sa excesivă – de a-şi dovedi virilitatea politică prin gestionarea autoritară şi violentă a puterii.

Elena Lupescu era o femeie foarte versată, cu un lung episod de prostituţie înainte să-l întâlnească pe Carol şi care a înţeles că, gestionând boala bărbatului, va gestiona şi puterea politică pe care o avea acesta.

Este greu de ştiut în ce stadiu al bolii a avut loc întâlnirea Carol-Lupescu (14 ianuarie sau 14 februarie 1925), dar putem folosi aparatul logic pentru a înţelege că fuga în străinătate din perioada 1925-1930, a limitat posibilităţile practice şi condiţiile morale ale excapadelor lui Carol, accentuând dependenţa de partenera Elena Lupescu. Astfel, exact în acea perioadă, cuplul s-a consolidat definitiv; numai în intimitatea unei perfecte înţelegeri psihice, bolnavul Carol îşi putea găsi echilibrul. În această ecuaţie, aspectul fizic al partenerei este lipsit de importanţă.

S-a comentat legenda în jurul frumuseţii Elenei Lupescu, dar, cu excepţia ochilor puşi bine în contrast de culoarea violentă a părului, restul nu putea pierde decât minţile unui bărbat cu handicap.Totuşi, nimeni nu o putea înlocui pe Elena Lupescu.

Născută în Iaşi, în 1899 – sau în 1897 –, Elena Lupescu era cunoscută ca o femeie de moravuri uşoare, cu clientelă de nivelul clasei medii. În 1925, Elena Lupescu se cuplase cu cineastul Tudor Posmantir, evreu din Brăila, care se ocupa cu jurnale de ştiri şi documentare la comandă, de efect propagandistic, dar conducea şi o mică afacere cu filme porno şi albume de plasament. Elena Lupescu pozase pentru un astfel de album, fotografiile sale nud fiind mai târziu recuperate din străinătate cu sume importante. Unul dintre clienţii lui Posmantir, din anii ’20, era chiar prinţul Carol, pe care îl însoţise în călătoria în jurul lumii şi căruia îi plasa în mod curent femei. Este de presupus că tehnica sexuală a femeii i-a atras atenţia lui Carol, găsindu-şi, astfel, o parteneră potrivită pentru excesele sale maladive.

Odată ce Elena Lupescu s-a infiltrat în inima lui Carol, a făcut toate eforturile ca să înţeleagă caracterul iubitului ei şi să se comporte după placul lui. A priceput curând că sub faţada virilităţii sale, Carol era cumplit de vulnerabil: un bărbat slab, nehotărât, imatur, care avea nevoie să fie consolat, alintat şi copleşit cu afecţiune. Mai ales Carol simţea nevoia să trăiască într-o ambianţă familiară, printre lucruri simple care îi lipseau în căminul oficial – mâncare neaoşă românească, glume piperate, fără perdea, muzică populară şi de jazz, prieteni români din popor, fără pretenţii, jocuri de cărţi şi plimbări în maşini rapide. După ce fusese ridiculizat pentru lipsa lui de rafinament, prinţul era flatat de atenţia ei admirativă şi protectoare, care îi tămăduia orgoliul rănit.

Legătura dintre ei a continuat şi s-a dovedit atât de puternică, încât doar moartea lui Carol i-a despărţit.

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat în România

Viaţa intimă a lui Alexandru Ioan Cuza

Aventuri

Dincolo de imaginea de erou predestinat şi imaculat, model de conducător politic şi victimă a unei “monstruoase coaliţii”, Cuza apare la o cercetare atentă şi fără prejudecăţi, într-o altă realitate istorică. Mai mult ca oricând este necesară înţelegerea omului Alexandru Ioan Cuza, cu existenţa sa cotidiană, supus responsabilităţii, dar şi viciilor sale.

Numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele Iaşilor şi Bucureştilor, încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu majore consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride. Nu trebuie să ne producă un prea mare tremur moral faptul că Al. I. Cuza trăia cu soţia caimacanului care îl făcuse din locotenent, colonel. Pe vremea aceea uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet. Legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea “scandalului scrisorilor” de la Iaşi, în urma căruia a fost posibilă victoria unionistă din 5 ianuarie 1959.

Vicii

Cuza nu era băutor, dar fuma exagerat de mult şi consuma cafea fără măsură. De altfel, cauza gravelor sale maladii de plămâni şi de inimă, care i-au adus şi moartea prematură, se găseşte în excesul de tutun, de cafea neagră şi în nopţile pierdute la cărţi.

Cuza era cartofor. Cuceritor când vroia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele destul de scandaloase pentru cei care ţineau la buna lor faimă. După obiceiul deprins de la Paris, unde fusese lăsat fără nici un control în timpul vârstei critice, Cuza îşi petrecea multe nopţi cu prieteni uşuratici, care speculau firea nepăsătoare, gata sa le împartă tot ce avea, şi să le mai rămână şi dator. Pătimaş la jocul de cărţi, şi-a pierdut, mai târziu, multe proprietăţi moştenite de la părinţi.

Soţia

Elena Cuza

Căsătoria sa cu Elena s-a produs într-o situaţie financiară precară, dar a fost efectul unor sentimente curate. Această situaţie, dublată de nefericita condiţie fizică a Doamnei Elena (nu putea face copii), a determinat şi atitudinea rece cu care Cuza îşi trata soţia.

Lucia Borş, în cartea “Doamna Elena Cuza” arăta: “Fiind din fire nestatornic, şi dragostea ce o purta soţiei se risipi în localurile de petrecere unde îşi înstrăina rând pe rând proprietăţile, ruinându-şi sănătatea. Cum era veşnic hărţuit de datornici, căsnicia lor se destrăma într-un lung şir de suferinţe pentru soţie”.

Amanta

Maria Obrenovici

Pe acest fond a acţionat fulgerător Maria Obrenovici, amanta. Între Cuza şi Maria Obrenovici se stabilise ceea ce poate fi definit printr-un cuvânt – o legătură. Cuvântul legătură avea însă, în epocă, o încărcătură mult mai complexă. Întemeiate iniţial pe atracţia fizică, ea a evoluat rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă. Maria i-a dăruit doi fii. Cuza i-a înfiat şi i-a adus la palat.

Cum se întâmplă în astfel de situaţii, pe fondul regimului autoritar, Maria s-a implicat rapid în camarilă. Este de presupus că a fost atrasă, deoarece la Porţile Orientului persoana cea mai apropiată de conducător este şi cea mai influentă.

Principalul acolit al lui Cuza, C. Liebrecht ştiuse să câştige şi simpatia şi încrederea frumoasei Maria Obrenovici, prietena lui Cuza. Devenise confidentul ei; o îndatora prin diverse servicii personale, o împrumuta chiar şi cu bani. Intimitatea lui Liebrecht cu Maria Obrenovici a generat inclusiv zvonul maliţios că este tatăl copiilor lui Cuza. Această variantă era cu atât mai perfidă cu cât transfera tema sterilităţii de la Doamna Elena la Cuza.

Este de subliniat că ambii parteneri îşi continuau viaţa sexuală în afara cuplului, având numeroşi alţi amanţi şi amante, fără ca acest aspect să corodeze legătura. În timpul ei, Maria Obrenovici a avut copii şi cu alţi bărbaţi, iar Cuza a continuat să viziteze noaptea, travestit, singur sau împreună cu Kogălniceanu, diferite adrese confidenţiale.

Imaginea publică a lui Cuza s-a deteriorat accelerat şi datorită existenţei unui grad înalt de comparaţie: ţinuta morală, discreţia şi popularitatea Doamnei Elena Cuza.

Trădarea

Împotriva lui Cuza s-a format “monstruoasa coaliţie”, care a reuşit să găsească un aliat neaşteptat: Maria Obrenovici, care a fost atrasă în conspiraţia împotriva domnitorului. Este, la prima vedere şi din punct de vedere personal, cea mai mare trădare. Ulterior, s-au căutat explicaţii asupra acestei incredibile atitudini: cumpărarea cu bani, răzbunare sau presiuni din partea familiei sale.

Ţinând cont de natura legăturii sentimentale dintre Cuza şi Maria Obrenovici, precum şi de faptul că după detronare l-a însoţit pe fostul domnitor în exil, nu este exclus ca motivul cel mai solid, care o putea face pe Maria Obrenovici să-şi trădeze iubitul ,să fi fost teama de o îndepărtare a lui Cuza prin asasinat. Oferindu-i-se soluţia emigrării împreună cu bărbatul iubit, ea a acceptat să-i salveze viaţa printr-un gest colaboraţionist.

În noaptea organizării loviturii de stat împotriva lui Cuza, acesta şi Maria Obrenovici au împărţit aceiaşi cameră. În apartamentul alăturat se afla Doamna Elena împreună cu copiii soţului ei şi ai amantei, asistaţi de camerista franceză, Florentine. Acest triunghi conjugal la nivelul tronului şi sub acelaşi acoperiş al Palatului domnesc este probabil partea cea mai urâtă a nopţii de 11 februarie 1866. Avem toate motivele să credem că Maria Obrenovici a aşteptat ca domnitorul să adoarmă pentru a descuia uşa apartamentului, astfel încât ofiţerii care complotau să poată pătrunde nestingheriţi. Luat prin surprindere, Cuza este nevoit să semneze actul abdicării.

În ziua de 13 februarie, Cuza a părăsit Bucureştiul abandonându-şi soţia şi copiii. Maria Obrenovici l-a urmat pe un traseu separat. La Braşov, cei doi amanţi se declară la hotel soţ şi soţie. Plecată pe urma lor împreună cu copiii, Elena Cuza îi caută disperată pe traseul Braşov – Viena, găsindu-i până la urmă în capitala Austriei. Triunghiul conjugal se reface acolo, Maria Obrenovici – una din acele femei fatale din istoria României – grăbindu-se în scurt timp să-l înşele pe Cuza cu unul dintre favoriţii lui, un anume Constantinovici, căruia îi naşte şi un fiu.

Ca o concluzie, se poate afirma că relaţia sentimentală dintre Alexandru Ioan Cuza şi Maria Obrenovici a influenţat comportamentul politic al domnitorului şi a contribuit substanţial la căderea lui.

*****

sursa: Alex Mihai Stoenescu – Istoria loviturilor de stat din România