Arhive etichetă: evrei

O istorie a amantelor: Elena Lupescu (II)

Avea tot ce îşi dorea

elena-lupescuCarol trebuia să aleagă între tron şi amanta sa. Elena interveni, afirmând că ar fi fost „cea mai fericită persoană din lume“ în cazul în care Carol se întorcea în România pentru a fi rege. Astfel, la 8 iunie 1930, prin schingiuirea Constituţiei, Carol depuse jurămintele şi îşi detronă fiul.

În Franța, Elena era distrusă. Oare Carol avea să cedeze presiunilor mamei sale şi să se recăsătorească cu regina Elena? Oare presiunile politice făcute asupra lui aveau să-l determine să îşi abandoneze amanta evreică şi divorţată? Oare el o va mai iubi în continuare? Distrusă, îngrozită că îl poate pierde, Elena slăbise vreo opt kilograme şi avea migrene cumplite. Se jura că intră la mănăstire. Amenința că se sinucide. „Dacă m-ai mai iubi, nu ai face asta. Fii cuminte! Nu mă înşela!“ se ruga ea.

Continuă citirea →

Despre antisemitismul modern

hitlerÎn vreme ce ostilitatea creștinilor față de evrei datează din secolul I, antisemitismul modern denotă ostilitatea față de rasa evreiască sau, mai exact, împotriva culturii și tradițiilor evreiești.

Originile sale datează din anii 1870, când izbucnirile mai timpurii, sporadice, ale sentimentelor antievreiești au devenit un fenomen permanent în societatea europeană. În scrierile unora dintre primii antisemiți, precum germanul Wilhelm Marr și francezul Ernest Renan, evreii erau considerați o rasă separată, astfel încât chiar și convertiți la creștinism sau asimilați valorilor culturale curente, ei continuau să fie considerați evrei.

De-a lungul istoriei, evreii au fost făcuți țapi ispășitori pentru neajunsurile economice de orice fel, fiind însă identificați de populiștii conservatori drept mesagerii progresului, industrializării și ai capitalului industrial care au distrus valorile și mijloacele de trai ale unei societăți țărănești idealizate. Astfel, una din cele mai izbitoare caracteristici ale antisemitismului modern, în special înainte de cel de-al doilea război mondial, a fost vigoarea acestui sentiment în țări precum Polonia și Franța, în care ceea ce-i unea pe conservatorii legați de Biserica romano-catolică era în special antisemitismul, în opoziția lor față de schimbările economice și sociale, chiar și în cazuri (de pildă în Franța) în care nu existau rezidenți evrei.

În Franța, această coaliție generală a forțelor care se opuneau schimbării s-a creat ca urmare a afacerii Dreyfus, care a evidențiat totodată amploarea antisemitismului la nivelul populației, (dar și la nivel oficial). În Rusia, unde evreii se stabiliseră de relativ puțină vreme, aceștia au început să facă obiectul unor progromuri cu sprijinul autorităților dornice să fie pe plac țarilor antisemiți Alexandru III și Nicolae II. Ca urmare, într-o anumită măsură, a presiunilor vizând modernizarea societății, antisemitismul a început să se manifeste și în Germania și Austria. El a fost alimentat de puternica imigrație a evreilor din Europa de Est spre o seamă de centre urbane unde trăia deja un număr important de evrei.

Continuă citirea →

Problema evreiască în România modernă (ultima parte)

evreu

Contradicţiile dintre năzuinţele legitime ale evreilor şi posibilităţile limitate ale statului român de a le satisface în întregime au dat naştere unor continue fricţiuni, accentuate de intervenţiile din afară; ele se situează, tot mai mult, pe terenul politic, conturând liniile interne ale unui curent antisemit.

Restricţiile impuse evreilor – chiar când aceştia nu erau direct menionaţi în cuprinsul actelor care le impuneau -, şi-au găsit expresia în mai mult de 200 legi şi dispoziţii, aparţinând unor diverse domenii (economic, şcolar, militar, juridic ş.a.), care au atras aprecierea – exagerată – potrivit căreia, în această perioadă, România a fost una din ţările care profesa un sistematic antisemitism de stat.

Continuă citirea →

Problema evreiască în România modernă (prima parte)

evreu

Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei „probleme evreieşti” cu importante implicaţii sociale şi politice.

După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale). Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor accidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.

Domnitorul Carol insista „asupra pericolului [ce-l reprezenta] pentru sănătatea publică aglomerarea celor trei sute de mii de evrei care infestează Moldova, la Iaşi, mai cu seamă, unde – la o populaţie de 80 000 suflete – sunt aproape 50 000. În timpul şederii mele în acest oraş am văzut o casă care servea drept azil la 600 din aceşti vagabonzi, înghesuiţi câte 12-15 în fiecare cameră. Este un spectacol care ar trebui să fie văzut de către ziariştii umanitari care alimentează presa străină cu declaraţii împotriva regimului meu”.

Continuă citirea →

Mulţumirea bătrânului evreu

evreu + rabin

Dramaturgul american de origine evreiască Arthur Miller ţinea foarte mult la străbunicul său. Amintirea sa rămâne într-o „lumină poetică”.

La o vârstă de aproape 90 de ani îşi aşteaptă sfârşitul şi îi cere soţiei sale, cu care este căsătorit de 70 de ani, să îi aducă un rabin, ceea ce ea face imediat. Tânărul rabin, nou venit în comunitate, se roagă alături de bătrân. Mai târziu este chemat un doctor care confirmă ceea ce toţi presupun: e „pe cale să-şi caute odihna în sânul lui Avram.”

Spre seară, străbunicul se trezeşte şi caută ceva sub pernă: „Cine le-a luat?” Se referea la diamantele ţinute într-un săculeţ, pe care bătrânul dormea întotdeauna atât de bine, căci îşi ştia cea mai mare parte a averii sale în siguranţă.

Continuă citirea →

Auschwitz – Istoria celui mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare din Germania nazistă

Auschwitz

Auschwitz sau Auschwitz-Birkenau în polonă Oswiecim    Cel mai mare lagăr de concentrare şi de exterminare din Germania nazistă. Situat în apropierea oraşului industrial Oswiecim din sudul Poloniei (o parte a ţării anexată de Germania la începutul celui de Al Doilea Război Mondial), Auschwitz era compus din trei lagăre: un lagăr închisoare, unul de exterminare şi unul de muncă forţată. Cunoscut drept cel mai letal lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a „soluţiei finale”, un lagăr virtual sinonim cu Holocaustul. Este posibil ca Auschwitz să fi fost ales pentru a juca un rol central în implementarea „soluţiei finale” deoarece era situat într-un nod de cale ferată cu 44 de linii paralele – linii de cale ferată care au fost folosite pentru transportul şi uciderea aici a evreilor din întreaga Europă.

Heinrich Himmler, şeful SS, organizaţia paramilitară nazistă, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie. Pe durata întregii sale existenţe, acest mic lagăr de concentrare, Auschwitz I, a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.

Continuă citirea →

Problema evreiască şi Războiul de Independenţă

evreu

Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei „probleme evreieşti“, cu importante implicaţii sociale şi politice.

După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale). Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor occidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în Capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.

Continuă citirea →

Revolta din ghetoul din Varşovia

revolta din ghetoul din Varsovia

Revolta din ghetoul din Varşovia (19 aprilie – 16 mai 1943) – Revoltă a evreilor polonezi aflaţi sub ocupaţie nazistă împotriva deportării la Treblinka. Până în iulie 1942, naziştii adunaseră 500 000 de evrei din regiune în ghetoul din Varşovia. Deşi foametea ucidea mii de oameni în fiecare lună, naziştii au început să transfere câte 5 000 de evrei pe zi către lagăre de muncă rurale. După ce, la începutul lui 1943, evreii din ghetou au aflat că adevărata destinaţie erau camerele de gazare de la Treblinka, gruparea evreiască ilegală de luptă ZOB a atacat naziştii, omorând 50 de soldaţi în patru zile de luptă de stradă şi provocând suspendarea deportării. Pe 19 aprilie, Heinrich Himmler a trimis 2 000 de militari SS şi trupe armate ca să cureţe ghetoul de evreii rămaşi. Timp de patru săptămâni, grupul ZOB şi gherilele evreieşti au luptat cu pistoale şi bombe artizanale, distrugând tancuri şi ucigând câteva sute de nazişti, până au rămas fără muniţie. Abia pe 8 mai naziştii au reuşit să cucerească buncărul care adăpostea cartierul general al ZOB. Mulţi evrei s-au sinucis pentru a evita să fie capturaţi.

Continuă citirea →

Antisemitism – dicţionar de termeni istorici

Antisemitism – ostilitate sau discriminare îndreptată împotriva evreilor, ca grup religios sau ca ”rasă”.

În Antichitate, ostilitatea faţă de evrei avea temeiuri religioase, situaţie agravată de concurenţa cu creştinismul. În sec. IV d.Hr., evreii erau toleraţi cu greu de creştini, fiind condamnaţi la migrare permanentă. Motivul acestei intoleranţe era respingerea lui Hristos. În Evul Mediu, evreilor li s-a refuzat acordarea cetăţeniei şi recunoaşterea drepturilor civile în majoritatea ţărilor europene, ei fiind expulzaţi din câteva regiuni şi obligaţi să poarte haine distincte. Din această perioadă datează multe din stereotipurile legate de evrei (acuzaţiile de omor ritual, presupusa lăcomie, conspiraţia împotriva umanităţii) care au persistat până în epoca modernă.

Continuă citirea →

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (II)

Ilustrativă pentru ambiguitatea esenţială a condiţiei evreieşti este piesa lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia, care prezintă toate stereotipurile referitoare la cămătarul evreu, dar şi tragismul existenţei acestuia. Shyolck le este necesar tuturor celor care au nevoie de bani, dar care îl dispreţuiesc pentru că le dă împrumuturi. În condiţiile în care, în vremea lui Shakespeare, părinţii deţineau controlul asupra căsătoriei copiilor lor, căsătoriile contractate fără acordul parental fiind aproape imposibile, Shylock nu-şi poate recupera fiica, fugită cu un creştin. Iar când cere în justiţie dreptate împotriva datornicului care nu i-a plătit la timp, este pe punctul de a fi, tot el, condamnat.

Continuă citirea →

Reprezentări ale evreilor în Evul Mediu (I)

În Evul Mediu, dominat de creştinism, există o condamnare teologică a evreilor, din punctul de vedere al religiei, care nu ţine seama de trăsăturile reale ale acestora, rămase necunoscute majorităţii populaţiei, ci de stereotipuri elaborate în timp. De exemplu, indiferent de aspectul fizic, foarte variat în realitate, al evreilor, aceştia sunt reprezentaţi în miniaturi, şi mai târziu în gravuri ca urâţi, murdari, cu faţă alungită, nas coroiat, punând o pelerină cu glugă.

Continuă citirea →

Viaţa lui Albert Einstein (I)

Un băiat neobişnuit.   În copilărie, geniul lui Albert Einstein era departe de a se întrevedea. Era un copil retras, fapt pentru care era adesea batjocorit de către colegii de şcoală. Nu era un elev strălucit, în schimb, îi plăcea să citească tot felul de cărţi de popularizare a ştiinţei. Avea obiceiul să analizeze detaliat, din orice punct de vedere, orice gând, idee sau informaţie pe care o avea, păstrând însă tăcerea până când considera că mintea sa a epuizat acest subiect, lucru ce îi determina pe cei din jurul său să creadă că este retardat şi să-l dispreţuiască. Vedea şi observa lucruri pe care alţi copii de vârsta sa nici nu puteau să le conceapă. Această capacitate a sa va fi renumită în viitor, însă, în copilărie, micuţul Albert era considerat „îndărătnic” şi diferit.

Continuă citirea →

Masada, fortăreaţa aproape imposibil de cucerit

Masada (în ebraică = „fortăreaţă de piatră“) este o cetate situată pe un platou montan izolat de pe coasta vestică a Mării Moarte. A fost locuită în ultimii 3 000 de ani, iar în secolul II î.Hr., pe vîrful său plat s-a construit un castel care se înălţa la 470 de metri deasupra Mării Moarte. În anul 73 d. Hr., această fortăreaţă a reprezentat ultimul bastion al zeloţilor şi esenienilor evrei în lupta lor împotriva Romei.

Continuă citirea →

Iudaismul

Iudaismul, cea mai veche dintre cele trei mari religii monoteiste, furnizează fundalul istoric pentru creştinism şi islamism. O caracteristică a sa este că oferă o identitate bazată atât pe apartenenţa la o religie, cât şi la o naţiune. Acest dualism complex este evident în statul Israel, înfiinţat în 1948, în care coexistă sionismul laic şi iudaismul ortodox.

Moise vede Ţara Făgăduinţei

Legământul cu Dumnezeu.  Tradiţia iudaică spune că Dumnezeu a făcut un legământ doar cu poporul lui Israel, teză fundamentală pentru religia iudaică. Dumnezeu, creatorul lumii şi al omenirii, i-a numit pe evrei, începând cu patriarhul Avraam, poporul său ales. Conştiinţa acestui fapt era totodată o mare cinste şi o povară. Omul este chemat să asculte de poruncile lui Dumnezeu, dar şi să aibă un comportament etic responsabil şi să dea socoteală pentru păcatele sale. Relaţia cu Divinitatea este percepută ca un dialog între Dumnezeu şi neamul omenesc, El făcându-şi adesea cunoscută voinţa prin profeţi. Dintre aceştia s-a remarcat Moise, care a adus oamenilor Legea, Tora. Potrivit tradiţiei iudaice, aceasta este doctrină, lege şi cuvântul revelat întreg al lui Dumnezeu. Ea conţine 613 porunci şi interdicţii. Moise a fost cel care a făcut trecerea de la credinţa în divinitatea tribală a evreilor, „Dumnezeu Tatăl“, la credinţa într-un spirit universal, „Yahve“. La început, acesta era cel mai puternic din panteon, devenind apoi unica divinitate.

Continuă citirea →

Primii evrei şi regatele lui David şi Solomon

Evreii au pătruns în Palestina în secolul VIII î.Hr. Conflictele cu localnicii au stimulat formarea unei civilizaţii militare, care a unificat triburile răzleţe şi a favorizat crearea unui stat naţional în jurul anului 1020 î. Hr.

După ce numeroase oraşe-stat canaaneene din Palestina au fost distruse de popoarele mării la începutul sec. XIII î.Hr., filistinii s-au stabilit pe coastă şi au înfiinţat o federaţie de oraşe-stat independente. Tot atunci au sosit şi arameenii de origine semită, printre care se numărau şi triburile lui Israel. Grupuri de evrei trăiseră anterior în Egipt, după cum aflăm din legenda biblică a lui Moise. Toţi evreii erau legaţi de adorarea lui Yahve. Unicitatea acestei divinităţi în panteonul de zei din Orientul Apropiat şi puritatea cultului său caracterizau societatea lor. În jurul anului 1020 î.Hr., Saul a fost proclamat regele evreilor şi comandantul armatei în lupta împotriva celorlalte triburi aramaice şi a filistinilor. El nu deţinea însă nici un fel de autoritate internă, cum ar fi perceperea dărilor. După moartea lui Saul, David, conducătorul militar de succes din tribul lui Iuda, a fost ales rege în jurul anului 1004 î.Hr.

Spre deosebire de Saul, David se baza pe propria armată, cu ajutorul careia obţinea fonduri şi confisca proprietăţi. El a înfrânt autonomia triburilor răzleţe ale lui Israel şi a creat un stat unificat cu capitala la Ierusalim, care devenea astfel centrul politic şi religios al evreilor. David a cucerit teritoriile arameene vecine, până când regatul său a ajuns să se întindă între fluviul Eufrat la nord şi Marea Roşie în sud.

David cu capul lui Goliat, statuie de bronz de Verrocchio

După ce David l-a ucis pe uriaşul filistin Goliat, Saul, regele fondator al Israelului, l-a adus la curtea sa. Deşi invidia popularitatea acestuia, regele nu i-a făcut totuşi nici un rău lui David, întrucât tânărul era bun prieten cu fiul său, Ionatan. David s-a căsătorit apoi cu fiica lui Saul. Când Ionatan a murit luptând împotriva filistinilor, Saul s-a sinucis şi David a devenit rege. În timpul domniei sale, propriul fiu s-a ridicat impotriva lui. Mai târziu, David s-a îndrăgostit de Batşeba şi l-a trimis pe soţul ei în luptă, pentru a fi ucis. Fiul lui David şi al Batşebei, Solomon, i-a urmat pe tron.

Fiul său, Solomon, i-a urmat la conducere, stabilind relaţii diplomatice şi comerciale strânse cu fenicienii, arabii şi egiptenii. El a construit la Ierusalim un templu splendid închinat cultului lui Yahve.

Existau însă deja semne ale declinului puterii regatului. Unii vasali arameeni şi-au recâştigat independenţa, în vreme ce presiunea dărilor, munca forţată neplătită şi toleranţa lui Solomon faţă de străini au stâmit nemulţumirea evreilor. Cu toate acestea, Solomon a rămas în memoria posterităţii mai ales pentru proverbiala sa înţelepciune.

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, Ed. Litera Internaţional, Bucureşti, 2008