Dorobanţi
Dorobanţi. De la stânga la dreapta:
- soldat în ţinută de iarnă;
- soldat în ţinută de vară;
- locotenent, mare ţinută de serviciu;
- colonel, mare ţinută de ceremonie.
„Căciularii” de la ’77
Războiul de Independenţă a adus transformări originale uniformelor româneşti.
Poveştile despre vitejia dorobanţilor la Plevna, Griviţa şi Smârdan s-au răspândit în întreaga Europă. În acele lupte, ostaşii români purtaseră căciuli de oaie, după care au început să fie numiţi „căciulari”. În numai câteva luni, căciula de oaie s-a generalizat şi la trupele de infanterie şi a devenit „marca” oştirilor române.
Secolul mohorât. Scurtă istorie a uniformelor militare
Secolul XIX a fost secolul culorilor în materie de uniforme militare. Nici nu-i de mirare, de altfel, dacă ţinem cont de faptul că, până la Primul Război Mondial, în bătălii se ajungea des la luptă corp la corp, iar o uniformă viu colorată îi ajuta pe militari să fie deosebiţi mai uşor de colegii lor de arme.
Inventarea mitralierelor i-a pus pe comandanţii militari în situaţia de a găsi soluţii de camuflare a soldaţilor. Primii care au folosit uniforme de campanie în culori mohorâte au fost englezii. Tot ei au „inventat” culoarea kaki a hainelor militare.
În Primul Război Mondial, românii au luptat în uniforme gri-bleu, confecţionate din stofă primită de la aliaţii francezi. Spre sfârşitul ostilităţilor, însă, din pricina penuriei din ţară, nu s-a mai găsit nici vopsea bleu pentru stofă, aşa că s-a luptat în ţinute din stofă nevopsită, de culoare gri.
Tot în primul război mondial, ostaşii români au fost dotaţi cu căştile Adrian, din tablă de oţel. Inventate de generalul francez Adrian, acestea au devenit comune pentru toate armatele europene.
Tragica poveste a lui Oedip
Oedip. Fiul lui Laios, regele Tebei, şi al Iocastei sau Epicastei, sora lui Creon, reprezintă una dintre cele mai tragice figuri din literatura şi mitologia clasică.
Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul său fiu (Eschil, Cei şapte împotriva Tebei); aceasta era pedeapsa pentru că se făcuse vinovat faţă de Pelops, care îl primise în casa lui pe când era exilat din Teba şi căruia el îi răpise fiul, pe Chrisipos. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele rănite şi legate. Copilul a fost găsit de un păstor de la curtea regelui Polibos din Corint şi din cauza picioarelor sale rănite a fost numit Oedip („cel cu picioarele umflate”). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care l-a numit fiul său, fără să-i dezvăluie adevărul asupra faptului că fusese găsit.
Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle adevărul despre originea sa şi a consultat oracolul din Delfi, care a pronunţat teribila profeţie ce avea să-i tulbure viaţa: destinul lui Oedip era să-şi ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa. Convins că tatăl său era Polibos, Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei zeului din Delfi.
Ordinul „Mihai Viteazul”, simbol al bravurii
La intrarea României în Primul Război Mondial, regele Ferdinand a promulgat Înaltul Decret nr.2968/26.09.1916 prin care s-a instituit Ordinul militar de război „Mihai Viteazul”, organizat pe trei clase, ordin care devenea astfel cea mai importantă distincţie care se putea conferi ofiţerilor pentru fapte de eroism.
La finele conflagraţiei, s-a stabilit un sistem de decoraţii de război care cuprindea, pentru ofiţeri, Ordinele „Mihai Viteazul” (cu trei clase), „Steaua României” şi „Coroana României” (cu spade şi panglica Medaliei „Virtutea Militară”, ambele cu câte cinci grade), în vreme ce gradelor inferioare şi trupei i se atribuiau Medaliile „Virtutea Militară de Război” (cu două clase) şi „Bărbăţie şi Credinţă” (cu spade, având trei clase).
De ce a fost pedepsit Alexandru Averescu cu 10 zile de arest?
Generalul Constantin M. Coandă, tatăl savantului Henri Coandă, purtător a 58 de medalii, ordine şi distincţii pentru faptele sale în slujba ţării, a participat la Războiul de Independenţă ca sublocotenent de artilerie. În lucrarea Convorbiri cu Henri Coandă (V. Firoiu, Ed. Albatros, 1971, p.31-34) reputatul savant a făcut cunoscută o întâmplare mai puţin obişnuită în legătură cu Alexandru Averescu şi tatăl său.
În armata română exista un sergent de trupă care desfăşura, în paralel cu operaţiunile generale, un război pe cont propriu în care antrena adepţi. Chiar dacă incursiunile sale în dispozitivul otoman s-au soldat cu succese de răsunet şi servicii mari aduse armatei române, acestea puteau periclita operaţiunile de ansamblu şi viaţa participanţilor, constituind acte de indisciplină militară.
C. Coandă a fost desemnat să ancheteze cazul. După cercetări minuţioase, a înaintat raportul, pe care comandamentul şi l-a însuşit întocmai, în care propunea ca sergentul de trupă Averescu Alexandru pentru actele sale de indisciplină să fie pedepsit cu zece zile de arest, iar pentru faptele sale de bravură să fie decorat cu „Virtutea Militară” şi citat pe brigadă.
Bastonul de mareşal
Alexandru Averescu primeste bastonul de maresal de la regele Carol II
În România, ca şi în alte ţări europene, demnitatea sau rangul de mareşal reprezintă cea mai înaltă treaptă în ierarhia gradelor militare.
În ţara noastră, acest rang s-a acordat pentru prima dată regelui Ferdinand I, comandantul armatei, pentru contribuţia sa la reîntregirea neamului. Se dovedea astfel că ţara ştia să-l cinstească pe primul rege al României întregite şi „că s-a afirmat ca o putere de mare însemnătate în concertul marilor puteri ale Europei, căci numai aceste naţiuni au dreptul să aibă Mareşali”.
Ceremonia a avut loc la 1 Decembrie 1918, ziua în care a intrat în Bucureşti armata română victorioasă avându-i în frunte pe Ferdinand, familia regală, oficialităţile militare şi civile, ganeralul Berthelot. După ce cortegiul a străbătut traseul de la gara Mogoşoaia, Arcul de Triumf (construit ad-hoc lângă Athenée Palace), Calea Victoriei şi statuia lui Mihai Viteazul, s-a oprit în faţa Patriarhiei, unde mitropolitul Pimen al Moldovei a oficiat serviciul religios pentru această mare sărbătoare. La sfârşitul slujbei, ministrul de război, generalul Eremia Grigorescu alături de generalii Constantin Prezan, şeful Marelui Stat Major, şi de comandanţii oştirii s-au aşezat în faţa regelui. Generalul Eremia Grigorescu a dat citire primei cărţi de mareşal şi a înmânat regelui, simbolul acestui rang – bastonul de mareşal. Era de forma unui cilindru acoperit cu catifea purpurie, împodobit cu acvile cruciate şi capete de bour cusute cu fir aurit. Capetele erau obturate cu două capace tronconice. Ornamentaţiile bastonului au fost realizate de pictorul Costin Petrescu.
Istoria Jocurilor Olimpice
Olimpiade. Întreceri sportive de importanţă fundamentală în istoria, religia şi mitologia greacă, care se desfăşurau o dată la patru ani în câmpia Olimpia, în nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult închinat din vremuri străvechi lui Zeus Olimpianul. Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor furnizate de istoricul Timaios, începând cu anul 776 î.Hr., dată convenţional acceptată a primei olimpiade; importanţa lor a devenit enormă în întreaga Grecie, nu numai pentru că jocurile, panelenice, s-au evidenţiat într-o măsură mult mai mare decât toate celelalte competiţii panelenice, ci şi datorită convenţiei adoptate de istoriografia elenistică de a data evenimentele istoriei greceşti făcând referire la numerotarea olimpiadelor.
La jocurile olimpice participau atleţi proveniţi din toate cetăţile Greciei, care – sub protecţia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetăţile greceşti -, beneficiind de armistiţiul sacru stipulat pentru toată durata întrecerilor, puteau ajunge nevătămaţi la locul competiţiei din centrele aflate în luptă, transferând astfel rivalităţile din planul militar în cel atletic.
Scrisoare adresată de Alexandru Vlahuţă fiicei sale, Margareta
Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună, să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! norocul şi celelalte “pere mălăieţe”, care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări, asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţia cât merită.
A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi dacă ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură. Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!
Alianţa politico-militară alături de care România a participat la Primul Război Mondial
Alegeţi răspunsul corect:
Alianţa politico-militară alături de care România a participat la Primul Război Mondial:
a) Puterile Centrale
b) Sfânta Alianţă
c) Tripla Alianţă
d) Tripla Înţelegere
România în perioada Războiului rece
Războiul rece
1944 – Se constituie F.M.I. şi Banca Mondială
1945 – Constituirea O.N.U.
1945 – Conferinţa de la Ialta
1945 – Conferinţa de la Postdam
1947-1991 – Războiul rece
1947 – Doctrina Truman. Harry Truman (preşedintele S.U.A) pune în aplicare politica de containment (stăvilire a expansiunii comunismului)
1947 – Planul Marchall
1947 – Se constituie G.A.T.T. (Acordul General pentru Tarife și Comerț)
1948 – A fost proclamată independenţa statului Israel
1948-1949 – Blocada Berlinului
1949 – N.A.T.O.
1949 – C.A.E.R. (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc)
Continuă citirea →
Geto-dacii – Istorie şi civilizaţie
Cadrul natural şi populaţia
Complexitatea elementelor cadrului natural, sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte resursele solului şi subsolului, în condiţiile prezenţei şi continuităţii vieţii umane încă din cele mai vechi perioade istorice, a condus, în mod corespunzător, la dezvoltarea social-economică a teritoriului avut în vedere.
Teritoriul unui popor reprezintă suportul unui întreg sistem de relaţii de intercondiţionare, care se răsfrâng în activităţile umane, în desfăşurarea evolutivă a vieţii. Unele particularităţi ale cadrului geografic aparţin exclusiv naturii locurilor (configuraţia reliefului, nuanţele climatice, specificul hidrografiei, al florei şi faunei). Altele, rezultă din activităţile omeneşti ca o necesitate a amenajării spaţiului în vederea producţiei de bunuri, a ridicării aşezărilor omeneşti etc. Aceste activităţi, care transformă tot mai intens mediul, se află în raport direct cu nivelul tehnicii diferenţiat pe fiecare treaptă a evoluţiei civilizaţiei.
Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (II)
Anii de glorie La sfârşitul anului 1875, Ceaikovski a plecat din Rusia pentru a călători prin Europa. A fost puternic impresionat de reprezentaţia Carmen a lui Georges Bizet de la Opéra-Comique din Paris; în schimb, producţia Ciclului Nibelungic al lui Richard Wagner, la care a asistat la Bayreuth, Germania, în vara anului 1876, l-a lăsat rece. În noiembrie 1876 a adus ultimele retuşuri la fantezia simfonică Francesca da Rimini, o lucrare de care era mulţumit în mod special. Tot în acelaşi an, ceva mai devreme, Ceaikovski a terminat compoziţia Lacul Lebedelor, prima din faimoasa lui trilogie de balete. Premiera baletului a avut loc la 20 februarie 1877, dar nu a fost un succes din cauza coregrafiei şi a punerii în scenă, fiind la scurt timp scos din repertoriu.
Popularitatea crescândă a muzicii lui Ceaikovski atât în interiorul cât şi în afara Rusiei a avut ca rezultat inevitabil interesul publicului pentru persoana sa şi pentru viaţa sa personală. Deşi homosexualitatea era oficial ilegală în Rusia, autorităţile o tolerau în clasele superioare. Dar presiunea din partea societăţii şi a familiei, cât şi disconfortul faţă de faptul că fratele său mai mic, Modest, prezenta aceeaşi orientare sexuală, l-au făcut pe Ceaikovski să ia decizia pripită în vara anului 1877 de a se căsători cu Antonina Miliukova, o studentă la muzică, tânără şi naivă, care îşi declarase dragostea pentru el. Homosexualitatea lui Ceaikovski, combinată cu o lipsă aproape totală de compatibilitate a cuplului, a dus la dezastru matrimonial – la câteva săptămâni, el a fugit în străinătate şi nu s-a mai întors vreodată la soţia sa. Experienţa l-a forţat pe Ceaikovski să recunoască faptul că nu putea găsi respectabilitate prin convenţii sociale şi că orientarea lui sexuală nu se putea schimba. La 13 februarie 1878, i-a scris fratelui său, Anatoli, din Florenţa: „Abia acum, în special după povestea mariajului meu, am ajuns să înţeleg că nu există nimic mai zadarnic decât dorinţa de a fi altfel decât sunt”.
5 iunie – Ziua Învăţătorului
5 iunie – Ziua Învăţătorului
Această manifestare festivă educaţională a fost stabilită printr-o lege din 2007.
Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (I)
Ceaikovski, Piotr Ilici (25.04/07.05 stil nou, 1840, Votkinsk, Rusia – 25.10/06.11, 1893, St. Petersburg).
Cel mai cunoscut compozitor rus al tuturor timpurilor. Muzica sa a avut întotdeauna un mare succes la public datorită melodiilor armonioase şi deschise, a armoniilor impresionante şi a orchestraţiei colorate şi pitoreşti, evocând un răspuns emoţional profund. Printre lucrările sale se numără 7 simfonii, 11 opere, 3 balete, 5 suite, 3 concerte pentru pian, un concert pentru vioară, 11 uverturi (la drept vorbind, 3 uverturi şi 8 lucrări orchestrale programatice într-o singură mişcare), 4 cantate, 20 de lucrări corale, 3 cvartete de coarde, un sextet pentru coarde şi peste 100 de cântece şi lucrări pentru pian.
Anii de început
Ceaikovski a fost al doilea dintre cei şase copii ai lui Ilia Ceaikovski, administrator de mine la Kamsko-Votkinsk, şi ai Alexandrei Assier, născută într-o familie de emigranţi francezi. Din copilărie a manifestat interes pentru muzică şi primele tangenţe au fost cu o orgă din casa părintească. La vârsta de patru ani a avut prima încercare de a compune o lucrare, un cântec scris împreună cu sora sa mai mică Alexandra. În 1845 a început să ia lecţii de pian de la un profesor local, familiarizându-se cu mazurcile lui Frédéric Chopin şi cu lucrările pentru pian ale lui Friedrich Kalkbrenner. Întrucât nu se făcea educaţie muzicală în instituţiile de învăţământ ruseşti din acea perioadă, părinţii lui Ceaikovski nu s-au gândit că fiul lor ar putea urma o carieră muzicală, în schimb, au decis să îl pregătească pe băiatul extrem de sensibil pentru o carieră în serviciul civil.
În 1850, Ceaikovski a fost admis la prestigioasa Şcoală Imperială de Jurisprudenţă din Sankt Petersburg, o şcoală cu internat pentru băieţi, unde a petrecut nouă ani. S-a dovedit un elev sârguincios şi priceput, popular printre colegii săi. În acelaşi timp, şi-a făcut în acest mediu exclusiv masculin legături emoţionale intense cu câţiva dintre colegii de şcoală.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente