Cărţile, ca şi oamenii
Cărţile sunt, spunea cineva, ca şi oamenii din existenţa noastră: cu unele ne întâlnim doar în treacăt, pentru o clipă sau două, apoi le uităm numele, chipul, timbrul…
Cu altele suntem siliţi să convieţuim, prin forţa împrejurărilor; pe altele le ştim doar din auzite dar nu ne e dat să ne bucurăm vreodată de tovărăşia lor.
În fine, cred că există cărţi pe care le descoperim într-o zi ca din întâmplare, de care ne apropiem treptat, intrăm în dialog, iar în cele din urmă ne trezim cuprinşi cu totul de farmecul lor… Pe acestea le purtăm toată viaţa în noi!
(Derek Rowntree)
Nulitatea unui arivist norocos
Pe valul capricios al politicii a pătruns în prim planul vieții publice, acolo unde, uneori, te ridică mai mult defectele decât calităţile, un individ insipid, sigur de sine, încântat de el însuși, fericit că și-a câştigat dreptul la suficienţă. Aerul solemn dă şi celui mai imbecil o aparenţă de demnitate, care impune.
Ce îl recomandă? Multă îndrăzneală şi tot atâta neruşinare. Puţină inteligenţă, o spoială de cultură, oarecare uşurinţă de a vorbi şi încolo nimic. Un spirit mărginit care îşi închipuie că duplicitatea poate înlocui bunul simţ.
Personajul acesta complexat oferă deseori spectacolul trist al unui constipat intelectual. Fraza sa moale şi flască, neputincioasă şi poltronă, se strecoară pe lângă teme, alunecă de-a lungul ideilor. Ascultându-l, plictiseala are prioritate. Neavând virtuți pe care să le cultive, se mărginește să-și ascundă viciile. Până când?
Uniţi în dragostea lor pentru frumos
Chopin părea creat de Providenţă pentru George Sand. Exilat, sensibil, nefericit, ducea dorul Poloniei, al familiei şi, mai ales, al dragostei de mamă. Or, cineva dorea, foarte precis, să găsească în persoana lui un amant şi un fiu în acelaşi timp.
Chopin era mai tânăr decât Sand cu şapte ani… Ea îl vedea pe tânărul muzician slab, bolnav, scuturat de febră; atâtea trăsături irezistibile pentru materna infirmieră.
Ca frumuseţe, îl egala pe Liszt: “O statură mijlocie şi zveltă, mâini lungi, subţiri; picioare foarte mici; părul blond-cenuşiu bătând spre castaniu; ochii bruni, mai curând vii decât melancolici; un nas arcuit; un zâmbet foarte gingaş; o voce puţin surdă şi ceva atât de nobil în întreaga sa persoană, atât de nedefinit de aristocratic.”
Chopin avea geniu. Sand, atât de profund muziciană prin moştenire ca şi prin educaţie, Sand care, fetiţă fiind, se băga sub clavecinul bunicii ca să se bucure de poeticul adăpost şi mai apoi, pe când era femeie în toată firea, se ghemuia sub pianul lui Liszt ca să simtă plăcerea acestei forţe ce o pătrundea, înţelegea mai bine ca oricine limbajul sunetelor. Totul contribuia să-i insufle lui Sand dorinţa de a-l lega de ea pe firavul şi genialul muzician.
Cu prilejul primei lor întâlniri, o judecase cu asprime pe romanciera care se îmbrăca bărbăteşte şi fuma ţigări…
C. S. Lewis. Primii ani. Fericirea monotonă
Binecuvântări
Pe lângă părinţi buni, hrană bună şi o grădină (care pe atunci părea mare) în care să mă joc, mi-am început viaţa însoţit de alte două binecuvântări.
Una era bona noastră, Lizzie Endicott, în care chiar şi memoria necruţătoare a copilăriei nu poate descoperi vreun cusur – nimic altceva decât blândeţe, bună dispoziţie şi chibzuinţă. Pe vremea aceea, nici vorbă de absurdităţi ca „doamne bone”. Prin Lizzie ne-am ramificat rădăcinile spre ţărănimea din comitatul Down. Aveam astfel toată libertatea faţă de două lumi sociale foarte diferite. Acestui fapt îi datorez îndelunga imunitate faţă de asocierea nejustificată pe care unii oameni o fac între rafinament şi virtute. De când mă ştiu, înţelesesem că anumite glume care puteau fi împărtăşite cu Lizzie ar fi fost imposibile într-un salon; şi că Lizzie era, atât cât îi stă în putinţă unui muritor, bună pur şi simplu.
Cealaltă binecuvântare era fratele meu. Deşi cu trei ani mai în vârstă, nu părea niciodată fratele mai mare; am fost aliaţi, ca să nu spun confederaţi, de la bun început. Totuşi eram foarte diferiţi. Primele noastre desene (şi nu-mi aduc aminte de vreun răstimp în care să nu fi desenat fără încetare) o dovedesc. Ale lui conţineau vapoare, trenuri şi bătălii; ale mele, când nu erau inspirate din ale sale, erau despre ceea ce amândoi numeam „animale îmbrăcate” – creaturi antropomorfizate din literatura pentru copii. Întâia lui povestire – ca frate mai mare mă precedase în trecerea de la desen la scris – se numea Tânărul Rajah. Făcuse deja din India „ţara lui”; Tărâmul-Animalelor era al meu.
C. S. Lewis. Primii ani. Părinții
Clive Staples Lewis (1898-1863) a fost un scriitor irlandez, cunoscut pentru scrierile sale despre literatura medievală, apologiile creștine, lucrările de critică și romanele de ficțiune, în special ciclul narativ pentru copii Cronicile din Narnia. Lewis a fost bun prieten cu John Ronald Reuel Tolkien, autorul celebrului roman Stăpânul inelelor. Amândoi au fost profesori de literatură la Universitatea din Oxford. În autobiografia sa spirituală, Surprins de bucurie, C. S. Lewis povestește:
„M-am născut în iama lui 1898, la Belfast, ca fiu al unui jurist şi al unei fiice de cleric. Părinţii mei au avut doar doi copii, ambii băieţi, iar eu eram mezinul, mai mic cu trei ani ca fratele meu. Două plămezi foarte diferite se împleteau în obârşia noastră.
Tata aparţinea primei generaţii din familia lui care se căpătuise profesional. Bunicul lui fusese ţăran galez; tatăl lui, un om realizat prin propriile puteri, începuse viaţa ca muncitor, imigrase în Irlanda şi sfârşise ca partener în firma Madlwaine şi Lewis, „Cazangii, ingineri şi constructori de nave”.
Mama era o Hamilton care avea în ascendenţă multe generaţii de clerici, avocaţi, marinari şi alte profesiuni de acest gen; din partea mamei sale, prin familia Warren, spiţa ei cobora până la un cavaler normand ale cărui oase se odihnesc la Battle Abbey.
Sexualitatea lui Sigmund Freud
În vârstă de 35 de ani, Sigmund Freud îi scrie lui Fliess (20 august 1893) că trăiește în abstinență sexuală cu soția sa – Freud nu agreează coitus interruptus, nici prezervativul, care îi reduce performanța sexuală (modestă), nu-și dorește al șaselea copil – pe care totuși îl va avea (Anna) ca urmare a unui accident de alcoov…
După această ultimă concesie făcută reproducerii speciei, se pare că Freud își rezolvă altfel problema sexualității. E posibil ca onanismul să fi jucat un rol major în viața lui Freud – o practică generatoare, și ea, după teoria lui, de nevroze…
Dragostea are 11 dimensiuni
Într-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal.
În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.
Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie.
Socrate sau scandalul interogaţiei
Cum zăreşte pe cineva pe stradă, Socrate îl interpelează şi începe să discute cu el, fiindu-i indiferent dacă acesta e un om de stat, un cizmar, un general sau un îngrijitor de măgari. Socrate afirmă explicit că ceea ce are el de spus îi priveşte pe toţi. Însă ce are el de spus e dovada convingătoare că, în definitiv, nu-l interesează decât gândirea corectă şi nimic altceva. Iată ce înseamnă în primul şi în primul rând, pentru el, gândirea corectă: să înţelegi ceea ce spui şi să dai socoteală de tine. Căci Socrate e convins că ţine de firea omenească să iei cu adevărat cunoştinţă de tine.
Cum le trezeşte celorlalţi atenţia pentru aceste lucruri, ne-o povesteşte, într-o scriere a lui Platon, într-un mod extrem de viu, comandantul de oşti Nikias: „Îmi pari a nu cunoaşte ce se întâmplă când cineva îi vine lui Socrate în preajmă şi se lasă purtat într-o discuţie cu el; chiar dacă el discută la început despre cu totul altceva, el este silit şi purtat fără încetare de către Socrate încoace şi încolo, până ce îşi dă seama singur, prin dialog, cum trăieşte acum şi cum a trăit el înainte.”
Ceea ce i se întâmplă lui Nikias se întâmplă tuturor. Socrate întreabă pe fiecare dacă ştie despre ce vorbeşte: pe cel care vorbeşte despre cucernicie, pe un altul care are tot timpul în gură cuvântul „curaj”, pe un al treilea care crede că se pricepe în treburile statului sau în arta de a convinge prin discursuri. O dată ce s-au lăsat târâţi în discuţii, aceşti oameni se vor pierde repede. Caci atunci Socrate le arată, cu ironie și cu ajutorul a tot felul de arte dialectice, că ei nu înţeleg cu adevărat nimic din acele lucruri despre care vorbesc atât de siguri de ei şi că cel mai puţin se înţeleg pe ei înşişi.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente