Problema evreiască în România modernă (prima parte)

evreu

Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei „probleme evreieşti” cu importante implicaţii sociale şi politice.

După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale). Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor accidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.

Domnitorul Carol insista „asupra pericolului [ce-l reprezenta] pentru sănătatea publică aglomerarea celor trei sute de mii de evrei care infestează Moldova, la Iaşi, mai cu seamă, unde – la o populaţie de 80 000 suflete – sunt aproape 50 000. În timpul şederii mele în acest oraş am văzut o casă care servea drept azil la 600 din aceşti vagabonzi, înghesuiţi câte 12-15 în fiecare cameră. Este un spectacol care ar trebui să fie văzut de către ziariştii umanitari care alimentează presa străină cu declaraţii împotriva regimului meu”.

Interesul internaţional faţă de situaţia evreilor din România este scos în relief, printre altele, şi de numirea drept consul al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti a lui Benjamin Franklin Peixotro, a cărui misiune a fost mai mult umanitară decât diplomatică. Acesta s-a străduit să amelioreze condiţia materială şi juridică a evreilor, fiind partizanul emigrării evreilor în America. Soluţia a fost respinsă la Conferinţa internaţională de la Bruxelles, de la sfârşitul lunii octombrie 1872, prima întrunire evreiască consacrată obţinerii drepturilor civile şi politice în favoarea populaţiei evreieşti din România. În urma acestei conferinţe, pe plan internaţional s-a produs o coordonare a eforturilor între Alianta Izraelită Universală şi alte numeroase organizaţii evreieşti, pentru efectuarea de acţiuni concertate în sprijinul evreilor din România.

În preajma şi în timpul Războiului de Independenţă şi a Congresului de la Berlin, în timp ce oamenii politici români se străduiau să asigure integritatea teritorială a ţării şi recunoaşterea Independenţei de către puterile garante, cercurile evreieşti, efectuând o propagandă contrarie, căutau să convingă puterile europene asupra necesităţii de a se efectua presiuni asupra României, pentru a o determina să acorde drepturi politice evreilor, condiţie pentru recunoaşterea internaţională a Independenţei. Şi românii, ca şi evreii, luptau pentru libertate şi independenţă. Din nefericire, mijloacele utilizate fiind deosebite, cele două mişcări se anihilau una pe cealaltă.

Împrejurările dramatice legate de declararea Independenţei, de participarea României la război şi demersurile politice care au precedat recunoaşterii condiţionate a independenţei de către Congresul de Pace de la Berlin au fost puternic marcate de acţiunile cercurilor evreieşti internaţionale pentru obţinerea de drepturi politice în favoarea coreligionarilor lor din România. Congresul de la Berlin a condiţionat recunoaşterea Independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866, sub incidenţa căruia se afla situaţia juridică a evreilor.

Într-o convorbire cu F. de Bacourt, agent şi gerant al consulatului general al Franţei la Bucureşti, M. Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, explica, din nou, dificultăţile de a rezolva problema evreiască în România, în acord cu vederile Occidentului: Congresul, nota omul politic român, „… impunând independenţei noastre clauza pe care o cunoaşteţi cu privire la evrei, a aruncat ţara într-o criză teribilă. După întoarcerea de la Berlin, m-am chinuit să găsesc o soluţie satisfăcătoare pentru Puteri, care să nu fie însă o condamnare la moarte pentru sărmana noastră ţară – şi nu am găsit nimic.

Plenipoteţiarii au vorbit aşa cum se cuvine: dacă nu aş fi ministru al României, aş fi primul care aş adera la ideile pe care Excelenţa sa Domnul Waddington mi-a făcut onoarea să mi le expună înainte de a fi prezentare Congresului; ele sunt demne de o ţară liberală şi luminată cum este Franţa. Însă dacă am voi să le aplicăm la noi – unde instituţiile datează de puţină vreme, nu ne-am expune tumror pericolelor şi nu am arăta, în felul acesta, că problema evreiască nu este decât imperfect cunoscută de către acei care îşi propun să o rezolve?

Ne este opusă libertatea conştiinţei. Dar evreii din România sunt împiedicaţi în exercitarea cultului lor?; aceste pretinse persecuţii nu sunt, oare, doar plângeri imaginare? nu evreii polonezi, ruşi, austrieci sunt cei care deţin capitalurile noatre? nu ei au invadat oraşele noastre într-o asemenea manieră încât, în câteva părţi ale României – este unul de al lor la fiecare trei locuitori?

Noi ar trebui să ne apărăm împotriva lor, nu ei împotriva noastră. Nu este vorba aici nici de libertatea comerţului, nici de o problemă religioasă; pentru România este o problemă socială. Ne este impusă o Revoluţie, pentru care nu suntem pregătiţi şi niciun guvern nu ar putea să reziste în aceste condiţii”.

Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) a consacrat emanciparea evreilor (şi a celor din România) prin articolele 43 şi 44. Modificarea art. 7 din Constituţia României nu a realizat, totuşi, emanciparea generală a evreilor, ci doar o naturalizare individuală. În afara celor 888 combatanţi, care au participat la Războiul din 1877-1878, între anii 1879 şi 1900, au mai primit statutul de cetăţeni un număr de 85 evrei. Câteva sute au mai primit acest statut după aceea.

Aşa-zisa abdicare a puterilor occidentale de la principiul emancipării generale, înscris în Tratatul de Pace, nu a fost o consecinţă a rezolvării favorabile de către statul român (în favoarea Germaniei) a „afacerii Strousberg”, prin răscumpărarea de pe piaţa germană a acţiunilor trustului falimentar. Acceptarea, în cele din urmă, a soluţiei româneşti, privind naturalizarea individuală a reprezentat înţelegerea, tacită, a argumentelor româneşti, în conformitate cu care societatea nu era pregătită, încă, pentru emanciparea generală a evreilor. Dezvoltarea structurilor interne şi rezolvarea problemelor proprii, naţionale, trebuiau să o pregătească şi s-o facă posibilă.

Explicând aceste raţiuni în faţa Camerei, în martie 1878, I.C. Brătianu spunea: „Europa poate pretinde de la noi, printr-o singură trăsătură de condei, ca noi să rezolvăm problema? Noi am fost încă din secolul al XIII-lea şi până azi, avangarda Europei; noi am fost bulevardul Europei contra invaziilor asiatice din acea vreme. Statele europene s-au putut dezvolta în acest timp pentru că alţii se sacrificau pentru a-i ţine la adăpost (sâc!). De aceea, abia de mai ieri am putut şi noi să intrăm pe făgaşul civilizaţiei moderne… Credeţi, deci, că Europa nu va înţelege, n-a înţeles, încă, cu toate eforturile unora, că ar însemna să ne distrugă dacă ne-ar determina să acordăm naturalizare în masă israeliţilor? Care dintre puteri ar putea pretinde ca, de dragul unui principiu, noi să ne distrugem naţionalitatea? Rezolvarea problemei israelite este o operă foarte laborioasă care nu poate fi rezolvată definitiv decât cu timpul, poate că într-o jumătate de secol…”.

Fireşte, în dezacord, poate, cu principiile generale privind drepturile omului, aplicabile societăţilor dezvoltate din Occident, soluţia temporară oferită problemei evreieşti reliefa o stare de lucruri existentă în societatea românească a vremii. Referirile la istorie ale omului politic nu aveau drept obiectiv să victimizeze România; urmăreau să ofere un punct de sprijin istoric pentru înţelegerea unei situaţii generată de o evoluţie particulară a societăţii româneşti, de stadiul său de dezvoltare în raport cu societăţile occidentului european.

După 1878-1880, ţara devenind independentă, eliberate, în parte, de presiunea externă, atât de puternică până acum, guvernele României şi-au îngăduit o mai mare libertate de acţiune în chestiunea evreiască, pe care n-au apreciat-o a fi altceva decât o chestiune de politică internă. Aceasta a evoluat în contextul vieţii sociale şi politice, dominat de construcţia societăţii moderne româneşti, în care naţiunea se pregătea să-şi desăvârşească unitatea şi eliberarea socială, să instaureze un regim de egalitate politică. În cuprinsul acestei evoluţii a fost pregătită şi s-a putut realiza şi emanciparea deplină a evreilor.

În perioada care a urmat Războiului de Independenţă, numărul evreilor a sporit sensibil. Recensământul din 1899 a înregistrat 269 015, ceea ce reprezenta 4,50% din populaţia ţării. Concentrarea cea mai mare era în Moldova: 10,5 % , faţă de 1 ,8% în Muntenia.

Citiţi ultima parte AICI

sursa: Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p.69-72

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: