Arhive etichetă: memorii

Cărţile şi kilogramele

lovinescuUna din marile mâhniri ale lui E. Lovinescu a fost povestită de dânsul cu indignare în vol. III al Memoriilor. Îşi luase, în rate, un concediu de sănătate care a totalizat un an, ca să-şi onoreze nişte contracte. Comisia medicală supremă de la Ministerul Învăţământului l-a chemat să-l examineze. Un doctor, care nu era în curent cu literatura, i-a cerut să se dezbrace. Maestrul a replicat:

Sunt E. Lovinescu.

Doctorul a repetat:

Dezbrăcaţi-vă, să vă cântărim. Sunteţi cam gras. Câte kilograme?

– Mai puţine decât numărul cărţilor mele! răspunse cel jignit.

Continuă citirea →

Rămâi, te rog, mămico ! Rămâi !

copil plangandUn moment tulburător și emoționant din viața scriitorului Andre Maurois:

„Corectam ultimele șpalturi  la Byron, în Alpi, la Villard-de-Lans, în 1929, de Crăciun. Venise acolo pentru a o vizita pe fiica soției mele, Francoise, căreia medicii îi recomandaseră să trăiască la munte. Era în viața lui Byron un personaj care mă mișcase profund: este vorba de Allegra, fiica lui Byron și a lui Claire, care a murit, singură și nefericită, într-o mănăstire italiană. Fără voia noastră, căci o iubeam mult, micuța Francoise a avut un destin similar. Suferise încă de când era copil din cauza căsniciei distruse a părinților. I-ar fi plăcut să crească într-o familie fericită, să se joace cu frații, cu surorile sale. Când privea familiile normale, încerca un sentiment nedeslușit de inferioritate.

Căsătoria noastră a umplut-o de bucurie.

Bunul Dumnezeu îmi va trimite curând o soră, doi frățiori [copiii lui Andre Maurois] și un tată, a anunțat ea cu mândrie vestea copiilor din parcul Monceau.”

Dar nu a apucat să se bucure prea mult de această nouă familie. Avusese o febră tifoidă cu complicații hepatice și, la scurt timp, medicii au diagnosticat o scleroză a ficatului. Ei nu ne-au ascuns extrema gravitate a acestei maladii. Doar o cură de altitudine putea oferi o șansă de însănătoșire, din nefericire, infimă.

Continuă citirea →

Lebedele nu cântă când mor

lebada neagraPoetul chilian Pablo Neruda povestește o întâmplare din copilăria sa:

„Odată, cineva mi-a adus acasă o lebădă pe jumătate moartă. Era o lebădă cu gâtul negru și atât de minunată, cum n-am mai văzut alta nicăieri în lume. Când mi-a fost adusă, lebăda era mai mult moartă decât vie. I-am spălat rănile și am încercat s-o îndop cu pâine și pește. Refuza tot ce-i dădeam. Când și-a revenit de pe urma nenorocirilor prin care trecuse, a început să înțeleagă că îi eram prieten. Iar eu am început să înțeleg că ceea ce o omora era tristețea.

Atunci am dus-o la râu, cărând-o în brațe pe străzi, așa grea cum era. Înota câte puțin în apropierea mea. Aș fi vrut să pescuiască. Îi arătam pietricelele de pe fundul apei și nisipul peste care alunecau peștii argintii ai sudului. Ea însă privea tristă în depărtare.

Continuă citirea →

Puterea de iluzie a artei

adrien le corbeauPovestește E. Lovinescu:

Prin 1910 s-a instalat la Paris unul din tinerii noștri scriitori, Bernhaut – după numele de naștere – Radu Baltag – după numele cu care și-a tipărit un volum de nuvele la “Minerva” – Adrian Corbu – după ziaristica făcută în Ardeal. Plin de entuziasm, voia să cucerească Parisul ca eroii lui Balzac. A doua zi după sosire era în biroul lui Octave Mirbeau, a treia zi, în biroul lui Antole France, a patra zi în biroul lui Bourget și așa mai departe. Toți îl primiseră “admirabil”, cu invitația “să mai treacă pe la dânșii”, dar niciodată nu i-a mai găsit apoi acasă.

După ce a fost Bernhaut, Radu Baltag, Adrian Corbu, acest om a izbutit totuși să ajungă în douăzeci de ani Adrien Le Corbeau, adică autorul a două romane interesante, Le gigantesque și l’Heure finale, despre care s-a pomenit cu ocazia premiului Goncourt. Mic funcționar în serviciul de expediție al librăriei Fasquelle, situația lui materială nu s-a schimbat însă cu nimic în tot acest răstimp, locuind în aceeași mansardă și mâncând același ou cumpărat de la Potin și preparat la aceeași mașină de spirt.

Continuă citirea →

Puțin respect !

Iorga-tanarPovestește Eugen Lovinescu:

„Ieșind odată de la un curs, studențimea de la drept evolua gălăgioasă prin fața sălii noastre, cum făcea totdeauna în chip natural; nu așa credea însă și domnul Iorga, care se și repezi la ușă; fără să aibă barba neptunică de azi și nici vreun ascendent deosebit asupra studențimii străine, în larma voioasă a unui tineret scăpat la libertate s-a desprins, astfel, glasul ascuțit al tânărului apostol, ce mi s-a gravat în minte:

Mă aștept de la d-voastră, domnilor, care sunteți niște simpli îngurgitativi de bere, să respectați pe Neculai Iorga, care e un om de muncă!

Continuă citirea →

De ce vorbea singur Maiorescu?

titu maiorescuPovestește Eugen Lovinescu:

„Prin 1904, la un congres de profesori de limbi clasice, însărcinat cu elaborarea unui raport asupra pronunțării limbii latine, m-am prezentat cu un memoriu destul de dezvoltat, în care, pe baze pur științifice, ceream rectificarea ei în școlile noastre după indicațiile cercetărilor filologice. Prezidând congresul, în asistența ministrului Haret, Maiorescu m-a lăsat numai vreun sfert de ceas să-mi expun teoriile, pentru a mă întrerupe apoi, brusc, printr-o scurtă cuvântare, în care, indiferent de temeinicia argumentării științifice, mă combătea aprioric, pe motive de ordin național și pedagogic.

Deși experiența de mai târziu m-a convins că avea dreptate, procedeul mi s-a părut, totuși, inelegant și incompatibil cu un for întrucâtva științific, și i s-a părut, probabil, și lui Haret, deoarece s-a oferit să-mi publice lucrarea pe seama ministerului. Pusă apoi la vot, propunerea lui Maiorescu de a rămâne la vechea pronunțare a fost primită prin aclamație.La apariția cărții mele, am crezut de cuviință să adaug o prefață, în care, povestind faptele petrecute la congres, nu fără vioiciune subliniam incongruitatea sistemului de vot aplicat chestiunilor științifice indiscutabile.

Câteva săptămâni după aceea, un prieten comunicându-mi dorința lui Maiorescu de a mă vedea, trecui pe la dânsul într-o duminică dimineață. Cu afabilitatea lui reliefată de gesturi expresive, ce înghețau totuși, bătrânul mă invită în bibliotecă, oferindu-mi un loc în dreapta lui, în timp ce eu mă așezai, din întâmplare, în stânga.

Continuă citirea →

Rugăciuni şi magie

andre maurois

Andre Maurois povesteşte în „Memorii”:

„Ca mulţi copii am făcut o serie de experienţe nereuşite privind eficacitatea rugăciunii. Într-o zi în care aveam lucrare la geografie, m-am rugat să ne cadă afluenţii Senei, pe care-i cunoşteam mai bine, decât cei ai Loarei, pe care nu-i puteam reţine. Profesorul ne-a dat Loara, iar credinţa mea a început să se clatine. 🙂

O perioadă de timp, sora mea Marguerite şi cu mine ne-am dedat unor practici de magie. Am inventat un diavol deosebit de puternic pe care l-am numit Domnul Destin şi care-şi avea templul într-un colţ al coridorului. Dacă mergeam în direcţia aceea şi dacă strigam: „Domnule Destin, faceţi astfel încât să mergem joi la circ!” rugăciunea era îndeplinită… uneori. Probabil pentru că mama ne auzea când strigam.” 🙂

Alexandre Dumas-tatăl. O viaţă ca un roman de aventuri

Alexandre Dumas tatal

Origini

Alexandre Dumas era fiul unui general din vremea lui Napoleon, produs al încrucişării unui marchiz francez emigrat în insula Haiti cu o negresă. Din căsătoria generalului mulatru Dumas cu o albă, se naşte, în 1802, viitorul autor al celor Trei muşchetari, care avea aşadar o pătrime de sânge negru, ceea ce îl singulariza fiziceşte în societatea pariziană a timpului. Generalul Dumas, aflat în dizgraţie din cauza convingerilor sale republicane, moare în 1806 fără nicio avere.

Copilăria

Copilul de trei ani, Alexandre, este crescut anevoios, împreună cu o soră mai mare, de văduva generalului în orăşelul său natal, situat la nord de Paris, Villers-Cotterets. În ciuda tuturor intervenţiilor, Napoleon refuză să acorde o pensie văduvei generalului Dumas, astfel încât educaţia şcolară a tânărului Alexandre rămâne destul de precară.

Continuă citirea →

Închisoarea de la pension

profesor

Povesteşte Al. Tzigara Samurcaş: “Feeria vieţii libere a luat sfârşit când a trebuit să apuc drumul şcolii. La internatul Schewitz,  un pedagog ne conduse în clasa cuvenită; o sală încăpătoare, cu tavan jos, prost luminată şi cu zăbrele de fier la ferestre. Impresia de închisoare ce de la început îmi făcu urmărindu-mă, m-am hotărât să evadez cât de curând […]

Nevoia însă mă sili să mă obişnuiesc cu noua viaţă de cazarmă: sculare la 6 dimineaţa, spălare pe înghesuială la chiuveta fără apă curentă, căutarea încălţămintelor în mormanul de ghete aruncate toate la un loc; descinderea în clasa rău aerisită, luminată cu lămpi de ulei şi încălzită cu sobe de tuci. Aşa-zisele ore de meditaţie, în care mai mult se somnola, durau până la servirea cafelei cu lapte însoţită de o bună pituşcă rumenită. La dejun şi seara tot coltucul de pâine braşovenească, un amestec cu cartofi, servea de bază, căci mâncările din cauza mirosului de seu erau, uneori, respingătoare. După mese aveam recreaţii, care pe vreme bună erau plăcute în curte, altfel ne întorceam în aceleaşi săli rău mirositoare care de-abia le părăsisem.

Timpul dintre mese era consacrat cursurilor, dându-se precădere limbei franceze, care într-adevăr se învăţa mai bine ca în orice altă şcoală din ţară. Şi în timpul recreaţiilor vorbirea în franţuzeşte era obligatorie, recalcitranţii fiind pedepsiţi. Rolul profesorilor părea, de altfel, a fi mai mult să pedepsească pe cel cu lecţiile nepregătite, decât să-i lămurească asupra conţinutului unor cărţi destul de rudimentare.

Continuă citirea →

Întâia izbândă

bebelus

Povesteşte Al. Tzigara Samurcaş: „Mare trebuie să fi fost forfoteala din casa părintească în dimineaţa zilei de 23 martie 1872 când mi-a fost ursită venirea pe această lume. Această impresie mi-au lăsat-o mărturisirile scumpei mele mame căreia nu-i displăcea să-mi istorisească din acele vremuri despre care numai din cele aflate de la dânsa pot şi eu grăi acum.

Deşi nu mai puţin de cinci prunci s-au ivit sub acelaşi acoperământ, de astă dată o tensiune deosebită plutea în căminul altfel aşa de liniştit. […] La tevatura obişnuită în asemenea împrejurări se adăuga neliniştea provocată de dorinţa mamei, împărtăşită de toţi cei de faţă, ca aşteptatul prunc să fie neapărat un băiat. Era dreapta consolare a pierderii primului ei născut şi aceleia recente a frăţiorului acestuia, ambii seceraţi de o molimă ce nu-şi aflase încă leacul atunci. Nici cele trei fetiţe, încremenite în jurul patului mamei, nu-i puteau alina durerea sau tempera nerăbdarea realizării gândului ce singur o stăpânea.

Continuă citirea →

Tolstoi – Primele amintiri

Lev Tolstoi

Tolstoi îşi începe astfel memoriile: „Iată primele mele amintiri pe care nu le pot evoca într-o ordine cronologică, deoarece nu mai ţin minte care fapte s-au petrecut înainte şi care în urmă. Nu ştiu măcar dacă unele din ele s-au depănat în vis ori s-au petrecut aievea. Iată-le. Sunt legat, aş vrea să-mi slobozesc mâinile şi nu pot. Plâng, ţip, nici mie nu-mi plac ţipetele mele, dar nu mă pot opri. Zăresc, aplecate deasupra mea, figuri pe care nu le recunosc. Deşi totul se petrece în penumbră, îmi dau seama că sunt două fiinţe; ţipătul meu nu le lasă rece, le nelinişteşte, dar tot nu mă dezleagă, iar eu ţip şi mai tare ca să le fac să înţeleagă ce vreau; ele cred că aşa trebuie (să mă ţină legat) pe când eu ştiu că nu e nevoie. Ca să le conving, mă pornesc pe un zbierat care-mi sparge şi mie urechile, dar nu-l pot conteni. Simt nedreptatea şi cruzimea, nu a oamenilor – se pare că lor le e milă de mine – simt însă cruzimea destinului şi mi se face milă de mine.

Continuă citirea →

Mircea Eliade – Mansarda

Mă revăd în acei ani în mansardă, revăd masa de lemn acoperită cu hârtie albastră, lampa cu abajurul alb, sub care îmi împingeam cartea pe măsură ce mi se împăienjeneau ochii şi distingeam tot mai anevoie literele. Erau anii de „miopie galopantă”, după expresia unuia din oculiştii la care fusesem. Dioptriile creşteau mai repede decât aveam eu timp să-mi schimb lentilele. Nu era, spusese doctorul, decât o soluţie: să nu-mi obosesc ochii citind prea mult la lumina lămpii. Dar cum aş fi putut (şi mă întreb, acum, cine ar fi putut?) să-mi menajez ochii într-un timp când aproape în fiecare săptămînă descopeream un nou autor, alte lumi, alte destine? Încercam totuşi să mă apăr, citind fără ochelari, cu bărbia lipită de carte, sau închizând când un ochi, când celălalt, sau apăsându-mi ochelarii pe nas, sau schimbând becurile, când albastre, când albe, când slabe, când puternice. Apoi, când ochii îmi lăcrimau şi mi se împăienjeneau de-a binelea, treceam în odăiţa de alături şi mă spălam cu apă rece. Rămâneam apoi câteva minute întins pe pat, cu ochii închişi , încercând să nu mă mai gândesc la nimic.

Continuă citirea →

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (VI)

O să-mi fie atît de dor de dumneata!

Cu cît trecea timpul, cu atît Feodor Mihailovici era mai captivat de lucru. Acum nu-mi mai dicta ceea ce compunea în prezenţa mea, ci după însemnările pe care le făcea noaptea. Uneori, scria atît de mult, încit trebuia să stau după miezul nopţii ca să transcriu cele dictate peste zi. În schimb, cu ce triumf îi anunţam a doua zi noul număr de pagini! Ce plăcere-mi făcea să văd zîmbetul vesel al lui Feodor Mihailovici drept răspuns la asigurarea mea că lucrul merge bine şi că, fără îndoială, va fi terminat la timp.

Am intrat amîndoi în viaţa eroilor noului roman şi pentru mine, ca şi pentru Feodor Mihailovici, au apărut favoriţi şi antipatici. Simpatiile mele erau de partea bunicii, care şi-a pierdut averea, şi a lui mister Astley, iar dispreţul se răsfrîngea asupra Polinei şi a eroului romanului, căruia nu-i puteam ierta laşitatea şi patima pentru joc. Feodor Mihailovici era cu totul de partea „jucătorului” şi spunea că multe din sentimentele şi impresiile acestuia din urma le-a încercat el însuşi. Îmi spunea că poţi să ai un caracter foarte tare, s-o demonstrezi cu toată viaţa ta, şi totuşi să nu-ţi poţi înfrînge patima pentru ruletă.

Adesea mă miram de curajul cu care-mi exprimam opiniile despre roman, dar încă şi mai mult de bunăvoinţa cu care talentatul scriitor asculta observaţiile şi judecăţile mele aproape copilăreşti. În cele trei săptămâni ale muncii noastre comune, toate vechile mele interese au trecut pe planul al doilea. Cu acordul lui Olhin n-am mai frecventat lecţiile de stenografie, pe cunoscuţi îi vedeam rar şi m-am concentrat toată asupra lucrului şi a acelor discuţii interesante în cel mai înalt grad pe care le purtam în clipele de răgaz. Fără să vreau, îl comparam pe Feodor Mihailovici cu acei tineri pe care se întîmpla să-i întîlnese în cercul meu. Cît de searbăde şi de stupide îmi păreau discuţiile lor în comparaţie cu vederile întotdeauna noi şi originale ale scriitorului meu preferat. După ce plecam de la el, sub influenţa atîtor idei noi pentru mine, mă plictiseam acasă şi nu trăiam decît în aşteptarea întîlnirii de a doua zi cu Feodor Mihailovici.

Vedeam cu tristeţe că munca se apropie de sfîrşit şi că, prin urmare, întîlnirile noastre trebuie să ia sfîrşit. Şi cît am fost de mirată şi de încîntată, cînd Feodor Mihailovici şi-a exprimat aceeaşi îngrijorare.

Ştii, Anna Grigorievna, la ce mă gîndesc ? Uite, noi doi ne-am apropiat atît de mult, ne întîlnim atît de amical în fiecare zi, ne-am obişnuit atât de mult cu discuţiile noastre aprinse, şi oare acum, cînd romanul va fi gata, toate acestea se vor termina ? Zău că-mi pare rău! O să-mi lipseşti foarte mult. Unde am să pot să te văd?

Ei, Feodor Mihailovici, i-am răspuns eu, fîstîcită, şi munte cu munte se întâlneşte, darmite om cu om!

Dar unde, totuşi?

— Undeva în societate, la teatru, la concert…

— Ştii doar că în societate şi la teatre mă duc foarte rar. Şi ce întâlniri mai sînt astea, cînd uneori nu poţi să schimbi o vorbă ? De ce nu m-ai invita la dumneata, în familia dumitale?

— Vă rog să veniţi, o să ne bucurăm mult. Mi-e teamă doar că mama şi cu mine o să vă părem nişte interlocutoare neinteresante.

— Şi cînd am să vă pot vizita?

— O să ne înţelegem, cînd vom termina lucrul, îi spusei eu, deocamdată principalul e să terminăm romanul.

Pe douăzeci şi nouă octombrie a avut loc ultima dictare. Romanul Jucătorul era terminat. Feodor Mihailovici era extrem de mulţumit şi mi-a spus că, după ce-i va preda lui Stellovski în condiţii bune manuscrisul, vrea să-şi invite prietenii la un restaurant şi că mă invită şi pe mine să particip la sărbătorire.

Ai fost vreodată la vreun local? m-a întrebat el.

Nu, niciodată.

Dar la masa mea ai să vii? Aş vrea să beau în sănătatea scumpei mele colaboratoare! Fără ajutorul dumitale n-aş fi terminat romanul la timp. Aşadar, ai să vii?

I-am răspuns că am să-i cer părerea mamei, în sinea mea, însă, hotărîsem să nu mă duc. Cu timiditatea mea aş fi părut plictisitoare şi aş fi stricat veselia generală.

A doua zi, pe 30 octombrie, i-am adus lui Feodor Mihailovici transcrierea dictării din ajun. M-a primit deosebit de amabil şi chiar a roşit cînd am intrat. Ca de obicei, am numărat paginile transcrise şi ne-am bucurat că sînt atît de multe, mai multe decît ne-am fi aşteptat. Feodor Mihailovici mi-a spus că în ziua aceea va reciti romanul, va face unele corecturi şi că în dimineaţa următoare îl va duce lui Stellovski. Tot atunci mi-a dat şi cele cincizeci de ruble cuvenite, mi-a strâns mîna cu putere şi mi-a mulţumit fierbinte pentru colaborare.

Ştiam că 30 octombrie e ziua de naştere a lui Feodor Mihailovici şi de aceea m-am hotărît să-mi schimb obişnuita mea rochie, de pînză, neagră, cu una de mătase, mov. Feodor Mihailovici, care mă văzuse întotdeauna „la doliu”, a fost măgulit de atenţia mea, mi-a spus că-mi stă foarte bine în mov şi că în rochie lungă par mai înaltă şi mai zveltă. Îmi făcea mare plăcere să-i ascult laudele.

La plecare, Feodor Mihailovici m-a condus până în vestibul şi mi-a amintit promisiunea de a-l invita la noi. Am confirmat invitaţia.

— Şi cînd pot să vin ? Mâine ?

— Nu, mîine n-am să fiu acasă: sînt invitată la o colegă de liceu.

— Poimâine ?

— Poimîine am lecţie de stenografie.

— Atunci, pe doi noiembrie ?

— Doi e miercuri şi mă duc la teatru.

— Doamne ! Dar ai program în fiecare zi ! Ştii, Anna Grigorievna, impresia mea e că o spui special. Pur şi simplu nu vrei să te vizitez. Spune-mi adevărul!

— Dar nu e de loc aşa ! O să fim foarte bucuroase să vă vedem la noi. Veniţi pe trei noiembrie, joi, seara, pe la şapte.

— Tocmai joi? Aşa târziu ? O să-mi fie atît de dor de dumneata!

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (IV)


Cursa

A doua zi m-am sculat devreme şi m-am apucat imediat de lucru. Îmi dictase relativ puţin, dar am vrut să transcriu cît mai frumos şi mai citeţ şi asta mi-a luat destul timp. Oricît m-am grăbit, am întârziat totuşi cu o jumătate de oră.

Pe Feodor Mihailovici l-am găsit foarte neliniştit.

Începusem să cred, îmi spuse el, că lucrul ţi s-a părut greu şi că n-ai să mai vii. Nu mi-am notat nici măcar adresa dumitale şi riscam să pierd tot ce-am dictat ieri.

— Îmi pare foarte rău că am întîrziat atît de mult, mă scuzai eu, vă asigur, însă, că dacă ar fi fost să renunţ la lucru, v-aş fi anunţat şi v-aş fi adus paginile dictate.

Sînt atît de neliniştit, îmi explică Feodor Mihailovici, pentru că trebuie să scriu romanul pînă la întîi noiembrie şi eu nu i-am elaborat nici măcar planul. Ştiu doar că trebuie să aibă cel puţin şapte coli în ediţia Stellovski.

I-am cerut amănunte şi Feodor Mihailovici mi-a explicat cum s-a lăsat prins într-o cursă de-a dreptul revoltătoare. După moartea fratelui său mai mare, Mihail, Feodor Mihailovici a luat asupra sa toate datoriile rămase în urma revistei Vremea, editată de acesta. Datoriile erau în poliţe şi creditorii îl agasau teribil pe Feodor Mihailovici, ameninţîndu-l că-i vor pune sub sechestru averea, iar pe el îl vor trimite la închisoarea datornicilor. Datoriile ce nu mai sufereau amînare se ridicau la trei mii de ruble. Feodor Mihailovici a căutat bani peste tot, dar fără nici un rezultat. Când toate încercările de a se înţelege cu creditorii s-au dovedit zadarnice şi Feodor Mihailovici a ajuns la disperare, a apărut pe neaşteptate editorul F. T. Stellovski cu propunerea de a cumpăra cu trei mii de ruble dreptul de a edita opere complete în trei volume. Mai mult, Feodor Mihailovici se obliga, în contul aceleiaşi sume, să scrie şi un nou roman. 

Feodor Mihailovici era într-o situaţie critică şi a acceptat toate clauzele contractului numai ca să scape de ameninţarea privării de libertate. Înţelegerea s-a încheiat în vara anului 1865 şi Stellovski a depus imediat la notar suma respectivă. Banii aceştia au fost plătiţi a doua zi creditorilor şi astfel lui Feodor Mihailovici nu i-a rămas nimic. Şi mai neplăcut a fost faptul că numai după cîteva zile toţi aceşti bani s-au întors din nou la Stellovski. S-a dovedit că acesta a cumpărat pe un preţ de nimic poliţele lui Feodor Mihailovici şi că le-a protestat prin doi intermediari. Preţul de trei mii de ruble pentru dreptul de editare era prea neînsemnat, dacă avem în vedere succesul de care se bucurau romanele lui Dostoievski. Cea mai grea clauză consta, însă, în obligaţia de a prezenta noul roman pînă la 1 noiembrie 1866. În cazul cînd Feodor Mihailovici n-ar fi predat romanul la timp ar fi fost obligat să plătească o amendă însemnată, iar dacă n-ar fi predat romanul nici pînă la 1 decembrie al aceluiaşi an, ar fi pierdut drepturile asupra operelor sale, care ar fi trecut pentru totdeauna în proprietatea lui Stellovski. Era evident că ticălosul miza tocmai pe asta.

În 1866, Feodor Mihailovici era foarte ocupat cu punerea la punct a romanului Crimă şi pedeapsă. Cum ar mai fi putut el, un om bolnav, să mai scrie o lucrare nouă atît de vastă? Cînd s-a întors la Moscova, Feodor Mihailovici era disperat din cauza imposibilităţii de a îndeplini într-o lună şi jumătate-două condiţiile contractului încheiat cu Stellovski. Prietenii lui Feodor Mihailovici — A. N. Maikov, A. P. Miliukov, I. G. Dolgomostiev şi alţii, dorind să-l scoată din încurcătură, i-au propus să facă un plan al romanului. Fiecare dintre ei ar fi scris o parte a romanului şi astfel trei, patru oameni, ar fi reuşit să termine romanul la timp; lui Feodor Mihailovici nu i-ar fi rămas decît să redacteze romanul şi să şlefuiască asperităţile inevitabile în condiţiile unei asemenea munci. Feodor Mihailovici a respins propunerea: prefera să plătească amenda sau să-şi piardă drepturile literare decît să semneze o carte scrisă de altcineva. Atunci prietenii l-au sfătuit pe Feodor Mihailovici să apeleze la ajutorul unui stenograf. A. P. Miliukov şi-a amintit că-l cunoaşte pe profesorul de stenografie P. M. Olhin, a trecut pe la acesta şi l-a rugat să-l viziteze pe Feodor Mihailovici, care, deşi avea mari îndoieli cu privire la reuşita uner asemenea munci, s-a hotărît totuşi să apeleze la ajutorul unui stenograf, presat de termenul apropiat. Oricît de puţin mă pricepeam la oameni pe atunci, totuşi procedeul lui Stellovski m-a revoltat teribil.

Ni s-a adus ceaiul şi Feodor Mihailovici a început să-mi dicteze. Probabil că-i era greu să intre în atmosferă: se oprea adesea, se gîndea, mă ruga să-i citesc ce dictase şi după o oră mi-a spus că e obosit şi că vrea să se odihnească. Ca şi cu o zi înainte, am început să discutăm. Feodor Mihailovici era agitat şi trecea de la un subiect la altul. M-a întrebat din nou cum mă cheamă, ca să uite în clipa următoare. De vreo două ori mi-a oferit ţigări, deşi îi spusesem că nu fumez.

După o scurtă pauză ne-am apucat iar de lucru. Feodor Mihailovici a început din nou să se enerveze şi să se frământe: probabil, nu-i mergea lucrul. îmi explic asta prin neobişnuinţa de a-şi dicta lucrarea unei persoane puţin cunoscute. În jurul orei patru, m-am pregătit să plec, promiţând să aduc a doua zi la douăsprezece cele dictate. La despărţire, Feodor Mihailovici mi-a dat un teanc de hîrtie groasă pentru corespondenţă, liniată foarte fin, pe care scria în mod obişnuit, şi mi-a arătat ce fel de margini trebuie să las.

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (III)

Primele impresii

Am ieşit de la Dostoievski foarte tristă. Nu mi-a plăcut şi mi-a lăsat o impresie apăsătoare. M-am gîndit că e puţin posibil să putem colabora şi visurile mele de independenţă riscau să se facă praf… Era cu atît mai dureros, cu cît abia în ajun buna mea mamă se bucurase atît de noua mea activitate.

Era în jur de două cînd am plecat de la Dostoievski. Să mă duc acasă era prea departe: locuiam pe lîngă Smolnîi, pe strada Kostromskaia, în casa mamei mele, Anna Nikolaevna Snitkina. M-am hotărît să mă duc la nişte rude care locuiau în intrarea Fonarnaia, să prînzesc la ei şi seara să mă duc la Dostoievski. Rudele mele au manifestat un mare interes pentru noua mea cunoştinţă şi au început să mă întrebe în detaliu despre Dostoievski. Vorbind de una, de alta, timpul a trecut repede şi pe la opt mă şi apropiam de casa lui Alonkin. Pe servitoarea care mi-a deschis uşa, am întrebat-o cum îl cheamă pe stăpînul ei. De pe cărţile lui ştiam că prenumele îi este Feodor, dar nu-i cunoşteam patronimicul. Fedosia (acesta era numele servitoarei) m-a rugat din nou să aştept în sufragerie şi s-a dus să-şi anunţe stăpînul. Cînd s-a întors, m-a invitat să trec în cabinet. L-am salutat pe Feodor Mihailovici şi m-am aşezat pe vechiul meu loc, la măsuţă. Feodor Mihailovici, însă, n-a fost prea mulţumit şi mi-a propus să mă aşez la masa lui de lucru, asigurîndu-mă că o să-mi fie mai comod să scriu. Trebuie să recunosc că m-am simţit foarte măgulită de a lucra la masa la care fusese scrisă de curînd o lucrare atît de talentată ca romanul Crimă şi pedeapsă.

Mi-am schimbat locul, iar Feodor Mihailoviei a ocupat locul meu la măsuţă. S-a interesat din nou de numele şi prenumele meu şi m-a întrebat dacă nu sînt cumva rudă cu tînărul şi talentatul scriitor Snitkin, care decedase recent. I-am spus că e vorba de o coincidenţă de nume. A început să mă întrebe din cine e compusă familia mea, unde am învăţat, ce m-a făcut să mă apuc de stenografie etc. La toate întrebările am răspuns simplu, serios, aproape aspru, după cum mă asigura mai tîrziu Feodor Mihailoviei. Hotărîsem de multă vreme că în cazul cînd va trebui să stenografiez pentru persoane particulare mai puţin cunoscute de mine, să stabilesc de la început numai relaţii de lucru, evitînd orice familiaritate, ca să nu încerce nimeni să-mi spună vreun cuvânt deplasat. Cred că nici n-am zîmbit măcar vreodată în timpul discuţiei eu Feodor Mihailovici şi seriozitatea mea i-a plăcut foarte mult. Mi-a mărturisit mai tîrziu că a fost plăcut surprins de felul în care mă purtam. El se obişnuise să întîlnească în societate nihiliste a căror purtare o observase şi îl revolta în acelaşi timp. A fost cu atît mai bucuros să descopere în mine un gen cu totul opus faţă de cel dominant al tinerelor fete de pe atunci.

Între timp, Fedosia a pregătit în sufragerie ceaiul şi ne-a adus două pahare, două chifle şi lămâie. Feodor Mihailoviei mi-a oferit din nou să fumez şi m-a tratat cu pere. La ceai discuţia a căpătat un ton şi mai sincer şi mai binevoitor. Mi s-a părut deodată că-l cunosc de multă vreme pe Dostoievski şi am încercat o plăcută senzaţie de uşurare. Nu ştiu cum, în timpul discuţiei s-a pomenit de chestiunea petraşeviştilor şi a condamnării la moarte. Feodor Mihailovici s-a lăsat furat de amintiri.

Mi-aduc aminte, spunea el, cum stăteam în piaţa Semremovskaia, în mijlocul prietenilor mei condamnaţi şi, văzînd cum se fac pregătirile, ştiam că mi-au rămas de trăit doar cinci minute. Aceste minute, însă, erau pentru mine ani, zeci de ani, într-atît mi se părea că mai am mult de trăit ! Ni s-au şi pus cămăşile de condamnaţi şi ne-au împărţit cîte trei. Eram al optulea, în rândul al treilea. Primii trei au fost legaţi de stâlpi, după două, trei minute primele două grupuri ar fi fost împuşcate şi după asta ar fi venit rîndul nostru. Cît mai voiam să trăiesc, Doamne Dumnezeule ! Mi-am amintit tot trecutul, faptul că nu l-am prea folosit cum trebuie şi aş fi vrut aşa de mult să iau totul de la capăt şi să mai trăiese mult, mult de tot… Deodată, a răsunat anularea comenzii şi am căpătat curaj. Tovarăşii mei au fost dezlegaţi de la stîlpi, aduşi înapoi şi ni s-a citit o nouă sentinţă : eu eram condamnat la patru ani muncă silnică. Nu ştiu o zi mai fericită! Am tot umblat prin celula mea din închisoarea Alexeevskaia şi am tot cîntat, tare, atît eram de bucuros de viaţa ce mi-a fost dăruită! Mai tîrziu i s-a permis fratelui meu să-şi ia rămas bun de la mine şi în ajun de Crăciun am fost trimis pe drumul lung al deportării. Păstrez şi acum scrisoarea pe care am trimis-o răposatului meu frate în ziua pronunţării sentinţei. De curînd, un nepot mi-a înapoiat această scrisoare.

Povestirea lui Feodor Mihailoviei m-a îngrozit. M-a uimit, însă, şi faptul că e atît de sincer cu mine, care eram aproape un copil şi pe care mă vedea în ziua aceea pentru prima dată în viaţa lui. Acest om, aparent ascuns şi aspru, îmi povestea trecutul său cu asemenea amănunte, atît de sincer şi de intim, că m-am mirat fără să vreau. Abia mai tîrziu, după ce i-am cunoscut situaţia familială, am înţeles cauza acestei încrederi şi sincerităţi: pe atunci Feodor Mihailovici era absolut singur şi înconjurat de oameni duşmănoşi faţă de el. Simţea prea mult nevoia de a-şi împărtăşi gîndurile oamenilor la care intuia o atitudine caldă şi atentă. Sinceritatea aceasta din prima zi a cunoştinţei noastre mi-a plăcut foarte mult şi mi-a lăsat o amintire fermecătoare.

Discuţia noastră trecea de la o temă la alta, iar de lucrat tot nu începeam să lucrăm. Asta mă neliniştea: se făcea tîrziu şi aveam un drum lung pînă acasă. I-am promis mamei că am să mă întorc de la Dostoievski direct acasă şi-mi era teamă acum că o să se neliniştească. Mi-era neplăcut să-i reamintesc lui Feodor Mihailovici de scopul pentru care am venit şi m-am bucurat foarte mult cînd şi-a adus singur aminte şi mi-a propus să înceapă să dicteze. M-am pregătit, iar Feodor Mihailovici a început să se plimbe destul de repede prin cameră, în diagonală, de la uşă spre sobă, şi de fiecare dată cînd ajungea lângă sobă ciocănea în ea de două ori. În tot acest timp fuma, aruncînd des ţigara neterminată într-o scrumieră aşezată la marginea mesei de scris.

Ceasul a bătut ora unsprezece şi m-am pregătit să plec. Aflînd că locuiesc în Peski, Feodor Mihailovici mi-a spus că n-a fost niciodată prin acea parte a oraşului şi că habar n-are pe unde se găsesc Peski. Dacă, însă, e departe, poate să-şi trimită servitoarea să mă conducă. Bineînţeles că am refuzat. Feodor Mihailovici m-a condus pînă la uşă şi i-a spus Fedosiei să-mi lumineze scara.

Acasă i-am povestit cu încîntare mamei cît de sincer şi de bun a fost Dostoievski cu mine, dar, ca să n-o necăjesc, i-am ascuns impresia apăsătoare pe care mi-a lăsat-o această zi petrecută într-un mod atît de neobişnuit.

Impresia a fost într-adevăr copleşitoare : pentru prima dată în viaţă am văzut un om inteligent, bun, dar nefericit, părăsit parcă de toţi şi în inima mea s-a cuibărit un sentiment de profundă compasiune…