Arhive lunare: August 2015

Frumusețea în mitologie

botticelli nasterea lui venusÎn mitologie, frumuseţea e o trăsătură constantă a multor zeităţi şi un atribut nelipsit al eroilor şi eroinelor. Poeţii descriu farmecul ieşit din comun al multora dintre ei.

Dintre zei, Apollo este cel mai frumos: e înalt, are membre bine proporţionate şi cârlionţi negri cu reflexe violacee, care îi coboară pe umeri. Dintre zeiţe, întâietatea frumuseţii îi revine Afroditei, care la desăvârşirea trupului adaugă efectele cingătorii miraculoase pline de toate graţiile, care îl face irezistibil pe posesorul ei. Graţia şi frumuseţea le caracterizează şi pe alte zeiţe, mai ales pe Hera şi pe Atena, care se iau la întrecere cu Afrodita pentru a obţine titlul de cea mai frumoasă zeiţă. Printr-un contrast unic, cea mai frumoasă zeiţă din Olimp îl are drept soţ pe zeul cel mai dizgraţios şi mai nereuşit din punct de vedere fizic, Hefaistos.

Continuă citirea →

Anunțuri

Idolii nu vorbesc

borges coelhoPaulo Coelho, unul dintre scriitorii cei mai vânduţi din lume, s-a născut în cartierul Botafogo din Rio de Janeiro, în zodia Fecioarei, pe 24 august 1947. A apărut pe lume – lucru de care se simte mândru – în aceeaşi zi, aceeaşi lună şi în aceeaşi zodie, deşi cu mulţi ani mai târziu, cu idolul lui literar, Jorge Luis Borges.

I-a învăţat pe dinafară poeziile, pe când era foarte tânăr, şi, pentru a-l cunoaşte personal, s-a urcat într-un autobuz în Rio de Janeiro şi a mers timp de patruzeci şi opt de ore până la Buenos Aires. A reuşit să-l întâlnească, nu după puţine peripeţii, iar când s-a găsit în faţa lui, n-a fost în stare să scoată niciun cuvânt. S-a uitat la el şi s-a gândit: „Idolii nu vorbesc”, şi s-a întors la Rio.

Continuă citirea →

Nae Ionescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”

nae ionescuO înrâurire acută, dacă nu profundă, a avut-o asupra tinerei generaţii de scriitori care au frecventat Facultatea de litere din Bucureşti profesorul Nae Ionescu (n. 4 ianuarie 1890 — m. 15 martie 1940), care a putut să-şi lărgească sfera de activitate prin ziarul Cuvântul, în redacţia căruia au lucrat studenţii săi cei mai credincioşi. Ca şi Vasile Pârvan pe care-l imită şi continuă în chip învederat, Nae Ionescu (ajutat de nişte sprâncene mefistofelice şi de un rictus distant ironic) se refugiază în mitul personalităţii sale, preferind să-şi însceneze în penumbre filozofia, în faţa unui grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă a cărţii.

În necunoştinţa cursurilor sale, e greu a da o opinie definitivă asupra sistemului, dar se pot urmări ecourile (singurele dealtfel interesante aci) în literatura ciracilor, pentru care Nae Ionescu e un „geniu”, un factor fără de care nu se poate explica „viaţa civilă a României moderne”. „Când se va scrie istoria problemelor filozofiei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu.”

Continuă citirea →

Istoria revistei Axa

axa-presaAXA, publicaţie care a apărut la Bucureşti, bilunar, de la 20 octombrie 1932 până la 25 decembrie 1933. Redactori sunt Mihail Polihroniade şi Ioan Victor Vojen. De la numărul 5, subtitlul „Publicaţie bilunară de artă, literatură, politică” devine „Publicaţie bilunară, politică, artistică, literară”. O a doua serie, subintitulată „Ziar de luptă politică, doctrină legionară, informaţie şi reportaj”, apare la Bucureşti, cotidian, în 1940-1941, sub direcţia lui Pavel Costin Deleanu, prim-redactor fiind Crişu Axente.

În primul număr din seria întâi este deja precizată ferm orientarea ideologică a publicaţiei. Într-un editorial violent antidemocratic, Nichifor Crainic, vorbind în numele tinerei generaţii dezorientate şi nemulţumite, anunţă „falimentul statului, provocat de democraţia conducătoare”. În acelaşi articol, intitulat Spre stânga sau spre dreapta?, sunt condamnate „nulitatea de creaţie şi fabuloasa capacitate de consumaţie parazitară” şi se propune, ca soluţie, doctrina aşa-zisului corporatism social, „întemeiat pe cultul competenţelor, pe concepţia morală a muncii, pe individualismul organizat în categorii sociale, pe dreapta autoritate”. Tot aici, într-un articol programatic (Predoslovie), Ioan Victor Vojen subliniază şi el existenţa unei „crize de ideal” a tinerilor şi vorbeşte despre o „schimbare a vremurilor”. Afirmând: „Concepem un stat nou etnic românesc clădit pe tradiţie”, el lasă să se întrevadă de pe acum tradiţionalismul radical şi chiar extremist care va fi adoptat de mişcarea legionară.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (V)

oliver cromwellConcluzie

Oliver Cromwell a fost un puritan foarte corect. Prin natura sa, nu era nici crud, nici intolerant. Se îngrijea de soldaţi şi, dacă era contrazis de generalii săi, nu-i pedepsea sever; de exemplu, când l-a dat afară pe John Lambert, i-a oferit o compensaţie generoasă. Era devotat bătrânei sale mame, soţiei şi familiei (bârfele răspândite de regalişti că ar fi fost un afemeiat nu sunt credibile). Cromwell credea că „adesea copiii marilor oameni nu ştiu de frica lui Dumnezeu” şi de aceea s-a ocupat cu precădere de educaţia spirituală a copiilor săi şi a făcut greşeala să nu-l iniţieze în sarcinile practice ale guvernării pe fiul lui cel mai mare, Richard, pe care, în ultimele zile din viaţă, l-a numit succesor la protectorat.

Muzica şi vânătoarea erau distracţiile sale preferate. Se delecta ascultând orga şi era un excelent cunoscător de cai. Fuma, bea sherry şi bere şi prefera mâncarea englezească. În tinereţe îi plăceau jocurile călare cu soldaţii săi, dar a rămas un comandant plin de demnitate. Sir Peter Lely, vestitul pictor olandez, l-a înfăţişat în perioada sa de înflorire (deşi se pare că portretul n-a fost făcut pe viu); numeroasele picturi pe viu ale lui Robert Walker datează de la începutul războiului civil şi îl arată mai degrabă ca pe un fanatic.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (IV)

 cromwell oliverLord Protector

Înaintea convocării primului său Parlament, pe 3 septembrie 1654, Oliver Cromwell şi Consiliul de Stat au emis peste 80 de ordonanţe, ce constituiau o politică internă constructivă. Scopul lui Cromwell era să reformeze dreptul, să înfiinţeze o Biserică Puritană, să permită toleranţa în afara ei, să promoveze educaţia şi să descentralizeze administraţia.

Opoziţia avocaţilor i-a slăbit într-o oarecare măsură entuziasmul referitor ia reformarea dreptului, dar a putut să numească judecători buni atât în Anglia, cât şi în Irlanda. S-a opus cu toată puterea pedepselor severe pentru infracţiuni mărunte, spunând: „să-i vezi pe oameni pierzându-şi vieţile pentru nimicuri… este un lucru pentru care Dumnezeu ne va cere socoteală”. În viziunea lui, doar crima, trădarea şi rebeliunea justificau pedeapsa capitală.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (III)

cromwell oliverMedierea şi al doilea război civil

În restul acelui an dificil Oliver Cromwell a încercat să găsească o rezolvare paşnică a conflictelor din regat, dar sarcina părea imposibilă; nu mult după aceea, buna credinţă i-a fost pusă la îndoială. Armata era din ce în ce mai refractară şi, când Cromwell a părăsit Londra, o parte dintre soldaţi l-au luat prizonier pe Carol I. Cromwell şi ginerele său, Henry Ireton, au stat de vorbă cu regele în două rânduri, încercând să-l convingă să aprobe un aranjament constituţional pe care să-l supună ulterior dezbaterii Parlamentului. În acel moment, Cromwell, care nu era un duşman al regelui, a fost impresionat de devotamentul acestuia faţă de copiii săi. Sarcina sa principală era totuşi să înlăture sentimentul general al armatei că nu se putea încrede nici în rege, nici în Parlament.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (II)

oliver cromwellConducător militar şi politic

În 1643, Oliver Cromwell a dobândit deopotrivă reputaţia de bun organizator militar şi de bun luptător. Încă de la început a stăruit ca partizanii Parlamentului să fie aleşi cu multă precauţie şi pregătiţi corespunzător, angajându-se să găsească oameni fideli, cu purtări bune, indiferent de religia sau de statutul lor social. Numit colonel în februarie, a recrutat un regiment de cavalerie de prima mână.

El cerea ca soldaţii lui să fie bine trataţi şi plătiţi regulat, dar exercita şi o disciplină strictă. Dacă înjurau, erau amendaţi; dacă se îmbătau, erau puşi în butuci; dacă se strigau unii pe alţii „capete rotunde” – preluând porecla dispreţuitoare pe care le-o dăduseră regaliştii, din pricina părului tuns scurt -, erau degradaţi, iar dacă dezertau, erau biciuiţi. Şi-a instruit atât de bine oamenii din cavalerie, încât putea să-i verifice şi să le îndrepte greşelile imediat ce atacau în luptă. Acesta era unul dintre atuurile remarcabile ale lui Cromwell în calitate de comandant pe câmpul de luptă.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (I)

oliver cromwellCromwell, Oliver (25.04.1599 , Huntingdon, Huntlngdonshire, Anglia – 3.09.1658, Londra).  Soldat şi om de stat englez care a condus forţele parlamentare în timpul războaielor civile engleze; Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei între 1653 şi 1658, în timpul Commonwealthului republican. Ca general angajat în Războiul Civil Englez de partea forţelor parlamentare, împotriva regelui Carol I, Cromwell a contribuit la prăbuşirea monarhiei Casei Stuart şi, ca Lord Protector, a ridicat ţara din starea de decădere în care se afla de la moartea reginei Elisabeta I la rangul de mare putere europeană.

Om cu mari calităţi şi cu un caracter puternic, Cromwell a fost unul dintre cei mai remarcabili conducători din istoria europeană modernă, căci, deşi era calvinist convins, credea profund în valoarea toleranţei religioase. Totodată, victoriile lui Cromwell din ţară şi de peste hotare au contribuit la răspândirea şi consolidarea gândirii puritane, atât în Marea Britanie cât şi în America de Nord, gândire care a exercitat o mare înrâurire asupra vieţii politice şi sociale până în epoca actuală.

Tinereţea şi începuturile

Cromwell era unicul fiu al lui Robert Cromwell şi al Elisabetei Steward. Tatăl său fusese membru al unuia dintre parlamentele reginei Elisabeta şi, ca nobil şi judecător de pace, participa activ la administrarea problemelor din Huntington, în estul ţării. Robert Cromwell a murit când fiul său avea 18 ani, dar văduva lui a atins vârsta de 89 de ani.

Continuă citirea →

Gelozia în mitologie

heraÎn mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.

Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.

Continuă citirea →

Carol Davila, fiul lui Franz Liszt? (III)

lisztDe ce nu a fost recunoscut de părinții săi?

Dacă ne gândim la moravurile epocii, lucrul nu trebuie să ne mire. Să nu uităm că în 1832 Marie d’Agoult nu se despărțise de soțul ei; mai târziu, când legătura dintre ea și Liszt devenise cunoscută de toată lumea, nu dorise să facă public faptul că mai avusese un copil cu Liszt, fiind încă soția contelui.

Se pune, însă, întrebarea de ce Liszt, care recunoscuse pe ceilalți trei copii, s-a opus să dezvăluie adevărul în legătură cu Davila? Corespondența dintre Marie d’Agoult și tânărul medic pare să ne ofere explicația: opoziția ducelui de Saxa-Weimar, la curtea căruia se afla Liszt. După un obicei feudal, încă în vigoare atunci în unele state germane, nimeni nu putea face un act de recunoaștere a paternității fără o prealabilă încuviințare a suveranului său. Singură, Marie d’Agoult nu putea face nimic, deși se pare că, la un moment dat, era decisă să ofere tânărului doctor „o situație și un nume”.

Continuă citirea →

Carol Davila, fiul lui Franz Liszt? (II)

Argumente pro și contra

carol davilaAdversarii filiației Liszt-Davila aduc ca argument faptul că aventura lui Liszt cu Marie d’Agoult a început după nașterea lui Davila. Astfel, majoritatea biografilor vestitului muzician indică, pentru prima sa întâlnire cu Marie d’Agoult, anul 1833 sau 1834. Există, însă, și unele indicii potrivit cărora prima lor întâlnire s-ar fi produs în 1831, cu prilejul unei serate muzicale dată de Chopin. Ulterior, contesa ar fi născut pe cel care avea să devină doctorul Davila.

Avem, și în acest caz, unele indicii. În 1835, Liszt și Marie d’Agoult s-au stabilit pentru un timp la Geneva; cu acest prilej, contesa a scris doctorului Coindet: „Nu știu, domnule, dacă marele număr de persoane cărora le aduceți zilnic ajutor și consolare vă dă posibilitatea să le și păstrați în memorie. Desigur, ați uitat o biată internată la St. Antoine, pentru care ați fost, la începutul anului 1832, nu numai medicul cel mai înțelegător, ci și prietenul cel mai amabil și îndatoritor.”Rezultă, deci, că la începutul anului 1832, Marie d’Agoult fusese la Geneva, beneficiind de îngrijirile acestui medic. S-ar putea presupune că, pentru a evita scandalul – întrucât la vremea aceea nu se despărțise încă de soțul ei -, Marie d’Agoult a recurs la îngrijirile lui Coindet. S-ar explica, astfel, și două din numele copilului Charles Antoine Francois: Antoine (numele spitalului unde fusese internată Marie d’Agoult la Geneva în 1832) și Francois (prenumele lui Liszt – Francisc, Franz).

Continuă citirea →

Carol Davila, fiul lui Franz Liszt? (I)

carol davillaDacă Liszt a ezitat să dea „o situație și un nume” lui Carol Davila, acesta și le-a creat singur, prin propriile-i realizări, fiind ca atâția alți oameni de seamă, fiul faptelor sale. Înainte de toate, el este pentru noi întemeietorul învățământului medical superior – Școala de mică chirurgie (1855) devenită Facultatea de medicină, chirurgie și farmacie (1869) – promotor al asistenței sociale – primele aziluri de copii (1861) și o școală pentru surdo-muți – organizatorul serviciului sanitar al armatei, un deschizător de drumuri în epoca dintre Unire și Independență. Cuza Vodă l-a avansat general și l-a numit Inspector general al Serviciului sanitar militar, Inspector general al administrației generale sanitare și Efor al spitalelor civile. A stins molime, între care și cumplita epidemie de holeră de la Brăila, din 1865. A militat pentru aderarea României la Crucea Roșie Internațională, iar pe câmpurile de luptă unde România și-a cucerit independența a fost prezent în primele linii, pentru a da ajutor răniților din ambele tabere: în semn de prețuire, i-au fost acordate înalte ordine rusești și turcești.

„Ca pe fiul meu…”

La 13 martie 1853, de pe puntea unui vapor austriac, cobora, la Giurgiu, un tânăr francez care se numea Charles Antoine Francois Davila. Își luase de curând doctoratul în medicină la Paris și venea în Țara Românească la dorința domnitorului Barbu Știrbei, care ceruse guvernului francez să-i trimită un medic tânăr, capabil să reorganizeze serviciul  medical al oștirii. Avea un contract pe trei ani și nu putea prevedea că împrejurările îl vor face să rămână până la sfârșitul vieții în această țară.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (V)

steinhardtDespre asceză, poezie, iubire, păcat

După dispariția lui Steinhardt au apărut scrierile sale teologice (Predicile), dar și convorbirile sale, cum sunt acelea cu Zaharia Sângiorzan. Monahul a răspuns prompt, cu fantezie, cu voioșie chiar, într-o deplină libertate a spiritului la întrebările puse de criticul ieșean. A ieșit o carte despre asceză, poezie, iubire, păcat, în fine, o carte despre fățăria și corupția care au pătruns în societatea românească și-i amenință ființa morală.

O face, repet, în chip colocvial, din loc în loc cu o nebănuită incisivitate. Părintele Nicolae nu se sfiiește să-și judece contemporanii (îndeosebi pe scriitori) și să-și spună părerea fără ocolișuri despre operele și comportamentul lor social. N-a renunțat de tot la „neteama de admirație“, dar începe să-și nuanțeze bunătatea când e vorba de judecata morală. Călugărul știe să și afurisească, atunci când este cazul, nu numai să laude. În sprijinul lui Steinhardt este buna lui credință. Când judecă pe alții, nu-i judecă din invidie și cu ură. Și apoi, nu se ocrotește nici pe sine, e chiar mai aspru cu el decât cu ceilalți. Nu se consideră nici scriitor bun, nici bun călugăr. Este doar un om care a descoperit calea adevărată (credința creștină ortodoxă) și încearcă să meargă pe ea cu păcatele, limitele, neputințele sale… Cum să nu-ți fie simpatic acest călugăr instruit și cum să nu-i ierți micile lui severități morale și, din când în când, ezitările gustului său estetic?

Personajul din aceste replici inteligente, pline de fantezie, cu momente de smerenie, este acela pe care îl cunoaștem din jurnalul său. Mai ager, parcă, mai malițios, cu judecăți de valoare tranșante, grav când e vorba de lucruri grave, bun psiholog și portretist – în latura morală – foarte dibaci. Are o morală, dar nu se grăbește să construiască un sistem moral. Este morala creștin-existențială, nu „bucherească și ipocrită“, zice el într-un loc. „Creștin-existențial“ este o definiție care i se potrivește. Când răspunde corespondentului său de la Iași, se simte „bătrân și resemnat“, dar scrie „detașat și voios“, nu are teorii, nu crede în estetică și nu crede nici în idei. Ideile duc la ideologie și ideologiile au devenit, în secolul nostru, primejdioase. Scrie „totodată bătrânește și copilăros“, de aceea e mirat că este luat în serios și e socotit critic literar. Se consideră doar un diletant… Se răsfață, desigur, nu trebuie crezut la acest capitol…

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (IV)

steinhardtN-am putut spune, citind scrierile critice și moralistice a lui Steinhardt, că monahul de la Rohia n-a avut opera pe care biografia lui o merita. A debutat în 1934 cu inteligente exerciții parodice în stilul Eliade, în Noica, Cioran… și, după ce a trecut prin mari încercări, a redebutat, la 64 de ani, în eseistica literară propriu-zisă.

Opera

Între viață și cărți arată un moralist învățat și fin care se folosește de literatură pentru a-și ilustra conceptele morale. I-a citit, se vede limpede, pe moraliștii francezi și urmează, în eseistica românească, linia Zarifopol și Ralea, nu aceea a lui Eliade – Noica – Mircea Vulcănescu și, în genere, a „kriterioniștilor“. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existență, ca Noica, sau nu-și ordonează viața în funcție de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării“, „istorismul prin resemnare“. Steinhardt este, în generația tânără din anii ’30, printre puținii mistici autentici.

Continuă citirea →