Arhive etichetă: scriitori

Opţiuni politice ale literaţilor în Bucureştiul interbelic (II)

ioana parvulescu intoarcere in bucurestiul interbelicDin motive politice, Arghezi face închisoare de două ori: prima dată pentru că e cu nemţii, a doua oară pentru că e împotriva lor. Şi el este, între războaie, împotriva implicării politice şi i-o spune intervievatorului cu tonul detaşat al celui care şi-a încheiat socotelile cu istoria: „Vezi, domnule Sebastian, eu unul trăiesc de multă vreme şi am experimentat foarte multe. Am fost şi eu în tinereţele mele un fel de nevoluţionar şi mai ales am cunoscut mulţi revoluţionari. La Geneva, pe vremuri, am trăit în cercurile comuniste ruseşti. Ţi-am spus doar că eu datez de mult. Ăia cu care mâncam eu atunci la masă trebuie să fie în noua Rusie oameni putemici… Dacă n-or fi ajuns din nou în Siberia… Nu, nu. Am un scepticism adânc pentru astea.” Concluzia lui este o hotărâre clară: „În ce mă priveşte sunt decis să rămân ancorat în literatură. Definitiv.” Făcea această afirmaţie în 1935. Nu şi-a putut respecta întocmai hotărârea. Istoria şi politica l-au implicat din nou şi nu în modul cel mai fericit.

Dar gazetarul din BiIete… nu-şi refuză de fapt, între războaie, opinia politică tranşantă şi comentează în permanenţă spectacolul autohton. Dincolo de spectacol, ştie să vadă şi lucrurile grave care se petrec în lume. În 1937, într-un articol prilejuit de moartea lui Alexandru Sahia, scriitor de stânga, care, după o vizită în Rusia bolşevică, scrie o carte entuziastă despre regimul de acolo, Arghezi, deşi îl disculpă pe tânăr pentru că e sincer şi pur, îşi spune net părerea proprie: „O ţară de 150 de milioane de oameni, stăpânită de două milioane de comunişti, o ţară în care o clasă intelectuală a dispărut întreagă prin asasinat politic şi unde zi de zi orice năzuinţă de libertate şi orice tendinţă de individualizare sunt doborâte cu glonţul. Un ţar proletar cu fruntea de două degete e dictatorul posomorât al noului imperiu.” Cuvinte care ar fi putut să dea insomnii cititorilor săi şi care au dobândit, abia mai târziu, o nedorită valoare anticipativă.

Continuă citirea →

Opţiuni politice ale literaţilor în Bucureştiul interbelic (I)

ioana parvulescu intoarcere in bucurestiul interbelicScriitorii sunt de cele mai multe ori învinşi în marele joc politic, indiferent de bunele lor intenţii. Dacă scriitorul alege cariera politică, neglijându-şi între timp vocaţia, are două posibilităţi: să se compromită spectaculos sau să eşueze discret, cu gustul zădărniciei gestului. Dacă e tânăr, curat, înflăcarat, se lasă sedus de ce e mai rău şi mai murdar, de extreme.

Tânărul Eliade admirator al lui Nae Ionescu şi al legionarilor, necoptul Cioran admirator al lui Hitler, Noica alegând întotdeauna soluţia perdantă: cât legionarii sunt în ascensiune, refuză să adere la Legiune, după uciderea lui Codreanu şi transformarea lui în martir, îşi trimite din străinătate adeziunea scrisă, într-un gest pe care-l crede umanitar şi de condamnare a crimei, tot Noica dedicându-şi lucrarea de doctorat despre „cum e cu putinţă ceva nou” Amintirii Profesorului Nae Ionescu.

Astăzi lucrurile sunt etichetate cu uşurinţă, simplificate până la sacrificarea înţelegerii celei mai importante întrebări, întrebarea din care Eugen Ionescu şi-a făcut un laitmotiv al vieţii: De ce?

Continuă citirea →

Scriitori în temniţă: Dostoievski şi Oscar Wilde

Dostoievski - Oscar Wilde

Secolul al XIX-lea, căruia îi place să se joace cu simboluri, ne dă o dovadă în ce priveşte dublul efect al aceloraşi evenimente. Feodor Dostoievski şi Oscar Wilde, amândoi scriitori cu renume, de rang nobil, se prăbuşesc deodată: sunt izgoniţi din societatea burgheză în care trăiau, şi zăvorâţi în temniţă.

Dar Wilde e cu totul distrus de această încercare, strivit ca într-o piuliţă – pe când lui Dostoievski încercarea îi dă abia atunci formă, ca şi bronzului în creuzetul încins la foc. Căci Wilde, care mai are sentimentul social, care ţine instinctiv la normele exterioare ale sociabilităţii, ale omului deprins să trăiască în societatea umană, se simte dezonorat, ars cu fierul roşu al hulei burgheze; cea mai crâncenă umilire e pentru el baia aceea din temniţa de la Reading, unde trupul său de gentilom, atât de îngrijit, e silit să se cufunde în apa murdară în care s-au scăldat alţi zece osândiţi. O întreagă clasă privilegiată, toată civilizaţia gentlemen-ului se cutremură prin el, de scârbă şi oroare, în această promiscuitate fizică cu oamenii de rând. Dostoievski însă, omul nou, mai presus de toate castele, cu sufletul îmbătat de cruzimile destinului, arde de dorul acestei comuniuni cu cei mai umili dintre umiliţi – şi aceeaşi baie murdară este pentru el un purgatoriu al mândriei sale. Şi în ajutorul smerit pe care i-l dă atunci un tătar jegos, el retrăieşte extatic misterul creştin al spălării picioarelor.

Continuă citirea →

Cum îşi petreceau românii timpul liber în perioada interbelică

cum isi petreceau romanii timpul liber in perioada interbelica

La sate, timpul liber era din belşug în perioada de iarnă, când nu se efectuau lucrări agricole; în celelalte anotimpuri, munca la câmp nu le oferea nici un răgaz. Zilele de sărbătoare erau respectate; cei mai mulţi ţărani mergeau duminica dimineaţa la biserică. După masă, se întâlneau în faţa primăriei sau la cârciumă, unde discutau probleme privind viaţa satului, a judeţului şi chiar a ţării, despre partide şi despre oamenii politici. În unele sate erau cămine culturale, pe scena cărora se prezentau spectacole susţinute de elevi, de cetăţenii talentaţi sau chiar de formaţiuni artistice venite de la oraş. Tot aici, învăţătorii, profesorii, medicul, preotul ţineau conferinţe, pe teme diverse, de cultură generală, igienă, sănătate, religie.

Femeile se adunau pe şanţ sau pe banca din faţa porţii, informându-se despre ce se mai întâmpla prin sat, despre activităţile casnice (modele de împletit sau de ţesut, conservarea alimentelor etc.). De Paşti şi de Crăciun, finii îşi vizitau naşii, cărora le aduceau diverse cadouri (ouă roşii, pască, friptură de miel, cozonac, vin, rachiu, cârnaţi etc.); cu acest prilej, luau masa împreună. De Anul Nou, se desfăşurau mari serbări folclorice, la care participa întregul sat. Nunţile şi botezurile, precum şi hramul bisericii erau, de asemenea, prilejuri de petrecere plăcută, în grupuri mari, a timpului liber.

Intelectualii satului, precum şi unii ţărani – mai ales cei implicaţi în politică – citeau ziarele pe care le cumpărau de la oraş, cam o dată pe săptămână, iar unii dintre ei ascultau emisiunile de radio (într-un sat, spre sfârşitul perioadei interbelice, existau două-trei aparate de radio).

Continuă citirea →

Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev

Dostoievski si Turgheniev

Istoria relaţiilor dintre Dostoievski şi Turgheniev este destul de complicată şi vizează câteva aspecte importante.

În primul rând, este vorba de atitudinea uneori dureros paradoxală a lui Turgheniev faţă de câţiva dintre cei mai mari scriitori ruşi, în speţă Tolstoi şi Dostoievski. Turgheniev le-a elogiat talentul când a fost vorba de opera lor în ansamblu, dar a avut nu o dată o atitudine mai curând ostilă decât negativă când a fost vorba de lucrări concrete (Crimă şi pedeapsă, Anna Karenina). Şi totuşi Turgheniev a fost cel care a contribuit enorm la propagarea în Occident a literaturii ruse.

În al doilea rând, este vorba de un moment ideologic: Turgheniev a fost „occidentalist“ (deci, adept al europenizării procesului evolutiv al Rusiei), pe când Dostoievski a fost „slavofil“ (deci, adept al autohtonizării procesului evolutiv al Rusiei). La Baden-Baden conflictul ideologic a dus la ruperea relaţiilor dintre cei doi scriitori.

Continuă citirea →

Mari scriitori, mari ticăloşi

George Calinescu, Tudor Arghezi, Mihai Sadoveanu

Una dintre temele preferate de dialog întărâtat ale literaţilor români în perioada postdecembristă a fost şi este cea a actualei „terfeliri” a marilor valori ale literaturii noastre. Ca mai mereu în încăierările de acest soi, fiecare se duelează cu umbra celuilalt, rezultatul fiind un soi de pantomimă grotescă în care nu curge sânge. În mare, cele două tabere aflate în luptă pot fi definite astfel:

bodyguarzii. Sar ca muşcaţi de şarpe şi scot pistolul îndată ce zice cineva ceva despre Sadoveanu, Arghezi, Călinescu. Metoda preferată este minimalizarea respectivului: cine eşti tu, prăpăditule, neica nimeni, trei lulele, să te iei de Sadoveanu, Arghezi, Călinescu? Dacă totuşi acuzele în planul moral sunt foarte precise, atunci bodyguarzii se suie pe loc în cel estetic, ca într-un copac la rădăcina căruia pute. Speranţa lor intimă este că o părticică, oricît de mică, din gloria maeştrilor să se reverse şi asupra lor, de vreme ce sunt vajnici „apărători ai valorilor”;

terminatorii. Aceştia ţin cu tot dinadinsul să-i facă arşice pe Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, cu operele lor cu tot. Din faptul că cei trei au stat rău cu caracterul se deduce că nici nu sunt nişte scriitori aşa de mari… De fapt, sunt mici de tot, or mai fi şi copiat de la alţii… etc.

Rezolvarea gâlcevii este simplă ca bună ziua dacă nu amesteci, voit sau nu, planurile: 1. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari scriitori români. 2. Sadoveanu, Arghezi, Călinescu sunt mari ticăloşi români. Iar tragedia acestei naţii stă în faptul că între aceste două afirmaţii nu există contradicţie.

Continuă citirea →