Arhive lunare: Februarie 2018

Gauss la teatru (anecdotă)

gaussKarl Friedrich Gauss, matematician și astronom german, a fost invitat de un prieten la teatru. Deși a încercat să se eschiveze, în cele din urmă a fost nevoit să accepte.

În Teatrul de la Weimar era o căldură groaznică, iar statul pe scaun timp de ore întregi o corvoadă. Se juca o piesă de Voltaire. Cineva omora pe altcineva. O femeie plângea. Un bărbat urla. O altă femeie îngenunchea. Replici, monologuri. Traducerea era frumoasă, melodioasă, dar Gauss ar fi preferat să citească textul piesei. De atâta căscat, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

Continuă citirea →

Reclame

Din intimitatea lui Gauss

GaussLa Gottingen domnea haosul. Noaptea, străzile răsunau de zarva făcută de soldaţii francezi, iar pe locul unde urma să fie ridicat observatorul astronomic nu fusese nici măcar zidită fundaţia. Erau doar câteva oi care păşteau în voie. Gauss era nevoit să cerceteze stelele dintr-o încăpere a vechiului turn al oraşului, închiriată de profesorul Lichtenberg.

Cel mai mult îl chinuia faptul că trebuia să ţină ore. Locuinţa lui se umplea de tot felul de tineri care se bâţâiau pe scaune, îi pătau cu grăsime pernele de pe sofa, în timp ce Gauss, bietul de el, îşi dădea duhul încercând să le bage în cap câtuşi de puţin.

Dintre toţi oamenii întâlniţi vreodată, studenţii săi erau cu siguranţă cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina. Era în zadar. Dăduse la o parte toate chestiunile mai dificile, resemnându-se cu abecedarul ştiinţei. Tot nu înţelegeau nicio iotă. Îi venea să plângă de nervi. Se întreba dacă proştii au un idiom al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină. Gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură, articulând cât se poate de clar, accentuând fiecare sunet, de parcă ar fi făcut logopedie. Cu toate acestea, un singur băiat a reuşit să treacă examenul. Îl chema Moebius şi părea a fi singurul neatins de cretinism.

Continuă citirea →

Martir sau victimă a unei crime pasionale?

Garcia-Lorca Federico

Garcia Lorca (Federico) – Poet spaniol

Data morţii : 20 august 1936 (la 37 de ani)

Cauza : asasinat

Locul : Granada (Spania)

Înhumat : cimitirul din Granada

Există două variante asupra morţii lui Lorca

Cea mai răspândită variantă spune că poetul, denunţat de o rudă apropiată a prietenilor în casa cărora găsise adăpost, a fost arestat de falangişti şi asasinat în aceeaşi noapte, după ce rostise această frază poetică, fără doar şi poate inventată; „O să mă ucideţi pe un atât de frumos clar de lună?”

A doua variantă, care dezvăluie o latură diferită a personalităţii „privighetorii andaluze”, este mai puţin cunoscută. Garcia Lorca nu făcea politică, deci nu avea de ce se teme de falangişti. Se refugiase în casa prietenilor săi pentru că se ştia în primejdie din motive nu politice, ci sentimentale…

Continuă citirea →

Hotărârea fatală

batranÎn celebra catedrală anglicană din Londra, Westminster Abbey, se găsesc mormintele regilor și ale reginelor Angliei. Tot acolo și-au găsit ultima odihnă renumiți poeți și savanți. Una din cripte însă conține resturile pământești ale unui om simplu, ale țăranului Thomas Parr.

Epitaful lui cuprinde ceva incredibil: „Thomas Parr, din comitatul Sailop, născut în anul Domnului 1483. A trăit sub domnia a zece regi: regele Eduard al IV-lea, regele Eduard al V-lea, regele Richard al III-lea, regele Henric al VII-lea, regele Henric al VIII-lea, regele Eduard al VI-lea, regina Maria, regina Elisabeta, regele Iacob și regele Carol I. A trăit 152 de ani și a fost îngropat aici, la 15 noiembrie 1635”.

Acest epitaf de necrezut poate fi dovedit prin documente. Registrul nașterilor din biserica satului natal notează că Thomas Parr s-a născut în anul 1483. Actele autorităților civile atestă că, în anul 1518, acesta a moștenit de la tatăl său mica gospodărie țărănească. Un certificat de căsătorie din anul 1563 menționează o căsnicie încheiată la vârsta de 80 de ani fără să specifice a câta a fost. Un document asemănător, din anul 1605, certifică o nouă căsătorie. Atunci, vigurosul mire avea 122 de ani!

Continuă citirea →

Cine poartă pantalonii în casa aceasta?

margaret thatcher sotCând Margaret Thatcher, prim-ministrul Angliei, s-a mutat în Downing Street 10, reședința oficială, un reporter l-a întrebat pe soțul ei:

-Cine poartă pantalonii în casa aceasta?

La care soțul doamnei Thatcher a răspuns:

-Eu îi port, dar tot eu îi spăl și-i calc! 🙂

Continuă citirea →

Copilăria lui Stephen Hawking (III)

stephen hawkingLa treisprezece ani, tata a vrut să încerc să intru la Şcoala Westminster, una dintre cele mai importante şcoli private. Exista pe atunci o diviziune foarte marcată între diversele categorii de învăţământ. Tatăl meu avea impresia că lipsa unei poziţii şi a relaţiilor îl dezavantajase în favoarea unora cu mai puţine merite, dar cu o prezenţă mai bine cotată în societate. Deoarece părinţii mei nu erau bogaţi, trebuia să obţin o bursă. Eram sătul de atâtea examene şi pe acesta nu l-am luat. Am rămas deci la şcoala din St. Albans. Am învăţat acolo la fel de multe lucruri, dacă nu mai multe, decât aş fi învăţat la Westminster. Nu am socotit niciodată că lipsa abilităţilor sociale ar fi constituit vreun handicap pentru mine.

Învăţământul englez era foarte ierarhizat pe atunci. Nu numai că şcolile erau împărţite în cele academice şi cele neacademice, dar până şi şcolile academice erau divizate în continuare în serii paralele: A, B şi C. Totul era în ordine pentru cei din seria A, dar lucrurile nu stăteau aşa de bine pentru cei din seria B şi era rău pentru cei din seria C, care se simţeau descurajaţi. Pe baza rezultatelor de la examenul „unsprezece plus”, eu am fost pus în seria A. Dar, în fiecare an, toţi cei care se clasificau mai jos de cel de-al douăzecilea din clasă erau retrogradaţi în seria B. Era o prăbuşire atât de teribilă în încrederea lor faţă de ei înşişi, încât nu-şi mai reveneau niciodată.

În primele mele două trimestre de la St. Albans, m-am clasificat al douăzeci şi patrulea şi al douăzeci şi treilea, dar în cel de-al treilea trimestru, am ajuns al optsprezecelea şi astfel am scăpat la limită. N-am fost niciodată mai sus de jumătatea clasei. (Era o clasă strălucită.) Temele mele de acasă arătau foarte neîngrijite, scrisul meu era disperarea profesorilor, dar colegii m-au poreclit Einstein, dovadă că ei vedeau probabil semne de mai bine. Când aveam doisprezece ani, unul dintre prieteni a pariat cu altul pe o pungă cu dulciuri că nu va ieşi nimic din mine. Nu ştiu dacă pariul a fost dus până la capăt, iar dacă da, nu ştiu cine l-a câştigat. 🙂

Continuă citirea →