Creația în mitologie
În mitologia clasică, originea lumii şi a omului nu îi este atribuită unui zeu care îi creează din neant, ci apare mai curând ca rod al unei transformări progresive, al reordonării unor elemente preexistente, reordonare operată de o singură zeitate sau de mai mulţi zei. Ca atare, cosmologia anticilor şi istoria originii omului nu pot figura decât în mod convenţional împreună la rubrica „creaţie”, cuvânt care porneşte de la presupunerea unei întemeieri ex nihilo a ceva ce înainte nu exista.
Potrivit poeţilor antici (mai ales în povestirile lui Hesiod în Grecia şi ale lui Ovidiu în cazul Romei), originea lumii nu constituie în nici un caz o naştere din neant, ci o trecere de la haosul primordial la ordine, unde fiecărui element îi este atribuit un loc şi un rol. Materia preexistentă se organizează, iar printr-un proces de generări succesive, de uniri şi de desprinderi, lumea îşi capătă configuraţia. De asemenea, în cazul originii omului, e mai corect să se vorbească de metamorfoză decât de creaţie: omul nu este creat din neant, ci alcătuit din materia preexistentă, manevrată de zei în aşa fel încât să se transforme, tocmai ca într-o metamorfoză, în ceva diferit.
Cine au fost druizii?
Druizi – Nume galic prin care era indicată o castă sacerdotală a celţilor din Galia şi Britania. Numele lor ar fi provenit de la drus, „stejar”, cu referire la pădurile de stejari în care se desfăşurau de obicei ritualurile religioase şi cultele pe care le administrau.
Poeţi şi cântăreţi, magi şi preoţi, gânditori şi filosofi în acelaşi timp, druizii au avut un impact profund asupra fanteziei scriitorilor latini care, neînţelegându-le în întregime practicile, au contribuit într-o măsură considerabilă la crearea în jurul lor a unei aure de mister, sporită ulterior de tradiţie şi menită a nutri cele mai neverosimile credinţe, răspândite inclusiv în numeroase texte pseudo-istorice din zilele noastre.
Legenda lui Eros
Eros. Zeul dragostei, numit de obicei de romani Cupidon, este considerat fiul Afroditei, care, potrivit diferitelor versiuni ale mitului, l-a zămislit cu Zeus, Ares sau Hermes. Era reprezentat ca un băieţel capricios şi pus pe glume, în jurul căruia s-au ţesut mereu numeroase legende şi anecdote, legate mai ales de şireteniile şi subterfugiile sale, de glumele adesea crude, de care nu pot scăpa nici oamenii, nici nemuritorii.
Iconografia, dar şi literatura ne-au transmis informaţii despre „uneltele” sale: săgeţile şi o tolbă de aur, precum şi torţele pe care nimeni nu le putea atinge fără să fie pedepsit. Săgeţile sunt de natură diferită şi au puteri diverse; unele sunt de aur şi aduc în inima celui lovit sentimentul de iubire; altele sunt tocite şi îngreunate cu plumb şi provoacă dezgustul în sufletul amanţilor. Întrucât adesea era reprezentat cu aripi aurite, se credea că Eros zboară asemenea unei păsări. De obicei apare alături de mama sa, Afrodita, ale cărei porunci le îndeplineşte ascultător.
Frumusețea în mitologie
În mitologie, frumuseţea e o trăsătură constantă a multor zeităţi şi un atribut nelipsit al eroilor şi eroinelor. Poeţii descriu farmecul ieşit din comun al multora dintre ei.
Dintre zei, Apollo este cel mai frumos: e înalt, are membre bine proporţionate şi cârlionţi negri cu reflexe violacee, care îi coboară pe umeri. Dintre zeiţe, întâietatea frumuseţii îi revine Afroditei, care la desăvârşirea trupului adaugă efectele cingătorii miraculoase pline de toate graţiile, care îl face irezistibil pe posesorul ei. Graţia şi frumuseţea le caracterizează şi pe alte zeiţe, mai ales pe Hera şi pe Atena, care se iau la întrecere cu Afrodita pentru a obţine titlul de cea mai frumoasă zeiţă. Printr-un contrast unic, cea mai frumoasă zeiţă din Olimp îl are drept soţ pe zeul cel mai dizgraţios şi mai nereuşit din punct de vedere fizic, Hefaistos.
Gelozia în mitologie
În mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.
Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.
Legenda lui Hector
Hector. Cel mai mare erou troian care a luptat împotriva grecilor; era fiul cel mai mare al lui Priam şi al Hecubei, suveranii Troiei, soţul Andromacăi şi tatăl lui Scamandrios sau Astianax.
Are un rol de prim-plan în Iliada. A luptat împotriva celor mai curajoşi eroi greci; l-a înfruntat şi l-a ucis pe Patroclu, prietenul lui Ahile. Moartea tovarăşului său l-a determinat pe Ahile să intre în luptă, iar în faţa forţei sale teribile chiar şi cei mai curajoşi troieni s-au retras în spatele zidurilor cetăţii. Numai Hector, în ciuda rugăminţilor alor săi, care îi cereau să se pună la adăpost, a rămas în faţa zidurilor; când l-a văzut însă pe Ahile s-a îngrozit şi a fugit. A înconjurat de trei ori, în fugă, zidurile cetăţii, fiind urmărit de Ahile cel iute de picior; în cele din urmă a căzut, lovit de lancea eroului grec. Ahile a legat trupul lui Hector de propriul său car şi l-a târât până în tabăra grecilor; tradiţiile târzii spun însă că mai întâi a înconjurat astfel de trei ori zidurile cetăţii. La porunca lui Zeus, Ahile i-a dat trupul eroului lui Priam, care venise să i-l ceară şi care l-a îngropat apoi la Troia cu mare fast; Iliada se încheie cu înmormântarea sa.
Hector reprezintă una dintre cele mai nobile figuri din Iliada. În el sunt condensate în cel mai înalt grad toate virtuţile eroice; este cel mai mare erou troian, şi însuşi Ahile tremură când îl vede înaintând. Nobleţea sufletului său îl face să prefere o rezistenţă eroică – deşi însoţită de presentimentul apropiatei căderi a cetăţii şi deci al inutilităţii eforturilor şi chiar a morţii sale – predării şi sclaviei. Figura lui Hector este umanizată de sentimentele de tandreţe faţă de soţie, părinţi şi fiul său, care se împletesc cu virtuţile proprii eroului şi războinicului.
Legenda Horaţilor
Horaţii. Horatia gens era una dintre cele mai vechi familii din Roma. Trei fraţi din această stirpe au luptat împotriva Curiaţilor, trei fraţi din Alba, pentru a stabili care dintre cele două cetăţi avea să-şi exercite dominaţia asupra celeilalte şi a regiunii. Lupta a rămas multă vreme deschisă oricărui rezultat. Doi dintre Horaţi au căzut; cei trei Curiaţi, deşi rămaşi în viaţă, erau grav răniţi. Unicul Horaţiu supravieţuitor, care scăpase fără să fie rănit, a recurs atunci la şiretenie pentru a obţine victoria: prefăcându-se că fuge, a reuşit să-i înfrunte separat pe fiecare dintre adversarii săi, ucigându-i pe toţi trei.
S-a întors în triumf la Roma cu prada sa de război, veşmintele şi armele celor trei învinşi. Dar, pe când se apropia de Poarta Capena, sora sa Horaţia, care îi alergase în întâmpinare, a recunoscut pe umerii lui mantaua ce îi aparţinuse unuia dintre Curiaţi, tocmai aceluia de care ea era de mult îndrăgostită în secret. Durerea ei i s-a părut nepotrivită fratelui şi i-a provocat mânia: reproşându-i dragostea pentru duşmanul său, s-a năpustit asupra ei şi a ucis-o.
Justiţia în mitologie
În mitologia greacă, justiţia este pusă sub ocrotirea directă a lui Zeus, regele zeilor, care este garantul ei; el o administrează, impunându-le zeilor şi oamenilor să o respecte şi alcătuind legile ce permit aplicarea ei în viaţa practică. Ca ocrotitor al dreptăţii, Zeus îi încredinţează lui Minos, în insula Creta, legile care vor permite respectarea ei în întregul regat. Legătura indisolubilă dintre Zeus şi dreptate este subliniată în opera Munci şi zile a lui Hesiod: „Prin văz şi-auz dă-mi ascultare, rosteşte doar judeţe drepte”, îl invocă poetul.
În acest rol de stăpân al dreptăţii, lui Zeus i se alătură Temis şi Dike. Cea dintâi, al cărei nume indică tocmai norma, regula, legea convieţuirii oamenilor, este reprezentată în poemele homerice ca personificarea ordinii lucrurilor şi garanta respectului reciproc între oameni, precum şi a raporturilor dintre oameni şi zei; în această calitate îl are alături, ca sprijin, pe Ares. Cea de-a doua, Dike, fiica lui Zeus, este prezentată cu precădere în izvoarele clasice, mai ales în tragedie, ca răzbunătoare a nedreptăţilor şi devine adesea o zeiţă de temut, întrucât pedepseşte cu regularitate.
Legenda lui Licurg
Licurg. Rege al Traciei. Mitul său este legat de cel al lui Dionysos, toate versiunile pe care le cunoaştem prezentându-l drept duşmanul înverşunat al zeului. Aceste versiuni coincid, arătînd că, o dată ajuns în Tracia, Dionysos a fost primit cu ostilitate de Licurg: regele nu l-a lăsat să meargă mai departe, l-a obligat să caute adăpost la zeii mării, a prins şi a închis bacantele şi satirii care făceau parte din cortegiul său şi a contestat natura divină a lui Dionysos. Pierzându-şi minţile din voinţa zeului, Licurg l-a luat pe fiul său Drias drept un butuc de viţă-de-vie şi l-a lovit cu o secure, omorându-l, însă şi-a revenit imediat după aceea. Pământul său a devenit sterp, iar oracolul a prorocit că va rodi iar numai dacă Licurg avea să fie sfâşiat. Supuşii săi l-au dus atunci pe muntele Pangeu, unde l-au legat de patru cai care, mânaţi în direcţii diferite, i-au rupt trupul în bucăţi.
Legenda lui Menelaos
Menelaos. Fiul lui Plistene sau al lui Atreu şi fratele mai mic al lui Agamemnon; a fost regele Spartei. Literal, numele său înseamnă „cel pe care îl aşteaptă poporul”. Celebritatea lui se leagă de figura Elenei, cu care s-a căsătorit şi a avut o fiică nespus de frumoasă, Hermione. Răpirea Elenei de către Paris pe când el nu se afla în Sparta a declanşat războiul troian.
În timpul luptei, Menelaos s-a distins prin curaj şi a ucis mulţi troieni, deşi poeţii preferă să-l descrie nu ca pe un om însetat de sânge şi de răzbunare, ci blând şi liniştit. Unul dintre episoadele celebre care l-au avut ca protagonist este cel al luptei sale cu Paris, autorul răpirii Elenei şi cauza războiului; Menelaos era pe punctul de a-l ucide şi l-ar fi lovit mortal, dacă Afrodita nu i-ar fi răpit adversarul, învăluindu-l într-un nor.
După căderea Troiei, Menelaos, însoţit de Ulise, s-a grăbit spre casa lui Deifobos, care se căsătorise cu Elena după moartea lui Paris. Menelaos l-a ucis pe Deifobos; potrivit unei versiuni a povestirii, el s-a năpustit cu spada ridicată şi asupra Elenei, intenţionând să o pedepsească pe adulteră; Elena însă şi-a dezvelit pieptul şi Menelaos nu şi-a dus la îndeplinire gândul.
Cine a fost Minos?
Minos. Fiul lui Zeus şi al Europei şi fratele lui Radamante şi al lui Sarpedon; a fost regele Cretei, iar după moarte – regele lumii infernale.
Tradiţia privitoare la el nu este univocă, inclusiv pentru că povesteşte despre diferite dinastii de suverani cu acest nume care au domnit în Creta. Prin urmare, nu este sigur dacă trebuie să vorbim despre mai multe personaje, care uneori se confundă unul cu altul, sau, mai simplu, despre unul singur, căruia i se atribuiau însă mai multe origini.
În unele izvoare, un Minos, fiul lui Licastos, trecea drept nepotul său. Şi acest Minos era regele Cretei şi legislator. Lui îi atribuie Diodor din Sicilia, încercând să opereze o distincţie netă între acest al doilea Minos şi fiul lui Zeus, bine cunoscutele fapte pe care alţi scriitori le asociau cu fiul lui Zeus şi în special pe Pasifae – soţia lui şi fiica lui Helios, Soarele – cu care i-a avut pe Androgeu, Ariadna şi Fedra.
Minotaurul
Ca să-l răzbune pe Androgeu şi nedreptatea suferită de acesta la Atena, a pornit război împotriva atenienilor, iar după ce a obţinut victoria le-a impus un tribut greu: ei trebuiau să trimită în Creta în fiecare an (sau, potrivit altor versiuni, din nouă în nouă ani) şapte băieţi şi şapte fete de familie nobilă, care erau oferiţi Minotaurului ca să-i devoreze. Minotaurul era un monstru jumătate om şi jumătate taur, născut din unirea Pasifaei cu taurul alb din Creta; el era ţinut prizonier în labirintul construit de Dedal, care făurise şi vaca în interiorul căreia se ascunsese Pasifae ca să atragă taurul. Monstrul a fost ucis de Tezeu; acesta a fost ajutat de Ariadna, fiica lui Minos, care se îndrăgostise de el.
Nemurirea – Condiţia zeilor
În povestirile mitologice, nemurirea reprezintă condiţia zeilor. De fapt, ei nu sunt eterni, adică nu există de la începutul lumii; pentru fiecare se reconstituie cu precizie naşterea (adesea miraculoasă şi excepţională) şi genealogia. Ei nu cunosc însă moartea; adesea au o copilărie (ca în cazul lui Hermes, care de altfel demonstrează că are calităţi excepţionale încă din faşă) şi cresc, dar o dată ajunşi la o maturitate ideală, ce corespunde deplinătăţii forţelor, nu mai îmbătrânesc şi nu mor. Din acest motiv sunt numiţi adesea „nemuritorii”.
Nemurirea este condiţia comună a tuturor zeilor, dar nu şi a tuturor eroilor. Cu câteva excepţii (de pildă Heracle), aceştia din urmă mor, asemenea oamenilor; după coborârea lor în infern însă sunt veneraţi pe pământ ca divinităţi, iar în lumea de dincolo au parte de un destin special, diferit de cel al muritorilor de rând, întrucât duc o viaţă liniştită şi lipsită de griji în Insulele Fericiţilor. În lumea romană, de un soi de eroizare beneficiază împăraţii, care – aşa cum povesteşte tradiţia în cazul lui Romulus – aveau parte de apoteoză, ceea ce nu excludea experienţa morţii.
Şi oamenilor li se recunoştea totuşi o componentă imortală — sufletul, care, spre deosebire de trup, ducea şi după moarte o existenţă autonomă şi eternă în infern sau, potrivit altor doctrine (orfism, pitagorism), se reîncarna, parcurgând de fiecare dată un itinerar complex al morţii şi renaşterii în trupuri diferite.
Tragica poveste a lui Oedip
Oedip. Fiul lui Laios, regele Tebei, şi al Iocastei sau Epicastei, sora lui Creon, reprezintă una dintre cele mai tragice figuri din literatura şi mitologia clasică.
Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul său fiu (Eschil, Cei şapte împotriva Tebei); aceasta era pedeapsa pentru că se făcuse vinovat faţă de Pelops, care îl primise în casa lui pe când era exilat din Teba şi căruia el îi răpise fiul, pe Chrisipos. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele rănite şi legate. Copilul a fost găsit de un păstor de la curtea regelui Polibos din Corint şi din cauza picioarelor sale rănite a fost numit Oedip („cel cu picioarele umflate”). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care l-a numit fiul său, fără să-i dezvăluie adevărul asupra faptului că fusese găsit.
Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle adevărul despre originea sa şi a consultat oracolul din Delfi, care a pronunţat teribila profeţie ce avea să-i tulbure viaţa: destinul lui Oedip era să-şi ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa. Convins că tatăl său era Polibos, Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei zeului din Delfi.
Legenda lui Oreste
Oreste. Erou grec, fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei şi fratele Electrei şi al Ifigeniei.
Când Egist şi Clitemnestra i-au asasinat tatăl, Oreste a fost salvat de sora sa Electra, care l-a ajutat să ajungă în secret la Strofios, regele Focidei şi soţul Anaxibiei, sora lui Agamemnon. Aici a fost crescut Oreste, legând o prietenie profundă şi durabilă cu fiul regelui, Pilade. Devenit adult, el s-a întors în taină la Argos împreună cu Pilade şi a răzbunat moartea tatălui său, ucigându-i pe Clitemnestra şi Egist. După ce şi-a ucis mama a fost însă urmărit de erinii, care i-au provocat nebunia, silindu-l să vagabondeze dintr-un loc în altul, pradă delirului. În cele din urmă, la sugestia Atenei, s-a refugiat în cetatea ateniană, unde s-a prezentat în faţa Areopagului, tribunalul cetăţii, căruia zeii îi încredinţaseră sarcina de a decide soarta eroului (cf. Eschil, Orestia).
Potrivit unei alte versiuni (Euripide), Apollo i-a revelat că s-ar putea vindeca de nebunie doar mergând la Chersones, în Taurida, şi luând de acolo statuia lui Artemis. Ascultând oracolul, Oreste a plecat la drum cu prietenul Pilade; la sosirea în Taurida cei doi au fost capturaţi de oamenii locului, care, potrivit obiceiurilor lor, au hotărît să îi sacrifice lui Artemis întrucât erau străini. Preoteasa lui Artemis ce trebuia să se ocupe de acest sacrificiu era însă Ifigenia, sora lui Oreste; cei doi fraţi s-au recunoscut şi, împreună cu Pilade, au fugit din Taurida, luând cu ei statuia. După întoarcerea în Pelopones, Oreste a luat în stăpânire regatul Micenei, care fusese al tatălui său, şi s-a căsătorit cu Hermione, fiica lui Menelaos, după ce l-a ucis pe Neoptolem.
Legenda lui Perseu
Perseu. Celebru erou din Argos, fiul lui Zeus şi al Danaei şi nepotul lui Acrisios. Acesta din urmă aflase de la un oracol că va muri de mâna unui urmaş născut de Danae; pentru a evita orice risc posibil, şi-a luat toate precauţiile, închizându-şi fiica într-o locuinţă cu porţi din bronz sau din piatră, săpată sub pământ în curtea palatului, de unde aceasta să nu mai poată ieşi niciodată. Zeus însă, îndrăgostindu-se de ea, a reuşit să pătrundă acolo prin acoperişul temniţei, sub forma unei ploi de aur. Din unirea lui cu Danae s-a născut Perseu, indicat uneori prin apelativul „aurigen”, adică născut din aur.
Acrisios a aflat însă curând că Danae a devenit mamă, fie imediat după naşterea copilului, fie mai tîrziu, auzindu-i ţipetele pe care le scotea jucându-se. Încercând din nou să evite îndeplinirea profeţiei, i-a închis pe mamă şi pe fiu într-o ladă de lemn pe care a aruncat-o în largul mării. Zeus a făcut însă în aşa fel încât lada, purtată de valuri, să se împotmolească pe ţărmul uneia dintre insulele Ciclade, Serifos, unde cei doi naufragiaţi au fost salvaţi de un pescar, Dictis, şi conduşi de acesta la fratele său Polidectes, regele insulei, care i-a primit cu multă bunăvoinţă.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente