Iliada lui Homer. Rezumat
Iliada relatează o perioadă scurtă, dar crucială, a Războiului Troian, un conflict între orașul Troia și aliații săi și o confederație de orașe grecești, cunoscute sub numele colectiv de Aheeni. Conflictul a început atunci când Paris, fiul regelui Troiei, Priam, a răpit-o pe Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, de la regele aheilor, Menelau. Aheii au strâns o armată puternică și au navigat spre Troia, hotărâți să o recupereze pe Elena prin forță.
La începutul poveștii, războiul se află în al nouălea an. Aheii au jefuit recent un oraș din apropierea Troiei, luând în captivitate mai multe femei frumoase și o mulțime de comori. Chryses, un preot al lui Apollo din orașul jefuit, se apropie de tabăra aheilor și îi cere lui Agamemnon, conducătorul aheilor, să o elibereze din sclavie pe fiica sa, care este una dintre captive. Agamemnon refuză. Chryses îl roagă pe Apollo să îi pedepsească pe ahei, iar Apollo face să se abată ciuma asupra armatei aheene.
Ciuma face ravagii în armata aheeană. În căutarea disperată a unui răspuns, aheii îl întreabă pe profetul Calchas despre cauza ciumei. Calchas îl însărcinează pe Agamemnon să îi dea înapoi pe fiica lui Chryses. Agamemnon acceptă cu reticență, dar cere ca despăgubire să i se dea Briseis, fata captivă dată războinicului Ahile. Ahile este înfuriat de cererea lui Agamemnon și refuză să mai lupte pentru Agamemnon.
Ahile, cel mai mare dintre luptătorii ahei, dorește să se răzbune pe Agamemnon. El o cheamă pe mama sa, Thetis (o nimfă nemuritoare a mării) și îi cere să îl roage pe Zeus să întoarcă cursul războiului împotriva aheilor. Deoarece Ahile este sortit să moară glorios în luptă, o prăbușire a aheilor va contribui la a-i da glorie lui Ahile, permițându-i să le vină în ajutor. Zeus dă curs cererii lui Thetis.
Pe câmpul de luptă, Paris și Menelau acceptă să se dueleze pentru a pune capăt războiului. Menelau este victorios, dar troienii încalcă înțelegerea pe care au jurat să o respecte în prealabil. Armatele se aruncă într-o bătălie care durează câteva zile. În timpul luptelor, mulți soldați se disting, printre care aheul Diomede și fiul lui Priam, Hector. Soarta bătăliei se schimbă de mai multe ori, dar forțele troiene sub comanda lui Hector îi împing în cele din urmă pe ahei înapoi la fortificațiile pe care le-au construit în jurul corăbiilor lor.
Între timp, între zei se desfășoară un conflict alternativ în favoarea troienilor și a aheilor. Atena, Hera și Poseidon susțin forțele aheene, în timp ce Apollo, Afrodita și Ares îi susțin pe troieni. Pe măsură ce bătălia continuă, zeii dau putere și inspirație luptătorilor lor. În cele din urmă, Zeus, plănuind să modeleze conflictul de unul singur pentru a-și putea îndeplini promisiunea făcută lui Thetis, interzice intervenția în război a celorlalți zei. Zeus ajută la organizarea avansării troienilor împotriva aheilor.
Sub o presiune imensă, bătrânul comandant aheean Nestor propune trimiterea unei ambasade la Ahile pentru a-l convinge să se întoarcă la luptă. Ahile le ascultă rugămințile, dar în cele din urmă refuză, declarând că nu se va agita până când troienii nu vor ataca propriile corăbii. După o luptă îndelungată, troienii pătrund în cele din urmă în fortăreața aheilor, amenințând că vor arde corăbiile și îi vor măcelări pe ahei.
Patrocle, tovarășul de nedespărțit al lui Ahile, temându-se de distrugerea forțelor aheene, îl întreabă pe Ahile dacă îi poate lua locul în luptă. În cele din urmă, Ahile acceptă și, în timp ce prima corabie aheeană începe să ardă, Patrocle conduce armata lui Ahile, îmbrăcat în armura lui Ahile pentru a-i speria pe troieni. Patrocle luptă exemplar, iar troienii sunt respinși de pe corăbii. Cu toate acestea, Patrocle nesocotește ordinul lui Ahile de a se întoarce după ce i-a alungat pe troieni. El îi urmărește pe troieni până la porțile Troiei. Zeus, plănuind de la început această succesiune de evenimente, îi permite lui Apollo să-l doboare pe Patrocle. Hector îl ucide apoi pe Patrocle în timp ce acesta zace la pământ, iar o bătălie izbucnește pentru trupul lui Patrocle. Hector îi smulge armura lui Ahile lui Patrocle, dar Menelau și ceilalți reușesc să salveze trupul.
Când Ahile află de moartea lui Patrocle, este profund îndurerat. Dorind să se răzbune pe Hector și pe troieni, Ahile se împacă cu Agamemnon. Mama sa, Thetis, îl vizitează pe zeul fierar Hefaistos, care îi făurește lui Ahile o armură nouă, supraomenească, precum și un scut magnific care înfățișează întreaga lume. Între timp, troienii și-au instalat tabăra în afara zidurilor orașului lor, subestimând furia lui Ahile. A doua zi, Ahile își îmbracă armura și se lansează în luptă, ucigând numeroși troieni pe câmpiile Troiei. Ahile se luptă, de asemenea, cu zeul râului Xanthus, care se supără pe Ahile pentru că a ucis atât de mulți troieni în apele sale.
Troienii fug de furia lui Ahile și se ascund în interiorul zidurilor Troiei. Hector rămâne singur în afara zidului, hotărât să se împotrivească lui Ahile, dar când Ahile se apropie de el, Hector își pierde curajul și începe să fugă. Ahile îl urmărește pe Hector de patru ori în jurul zidurilor Troiei, dar în cele din urmă Hector se întoarce și îl înfruntă pe Ahile. Cu ajutorul Atenei, Ahile îl ucide pe Hector. El leagă cadavrul lui Hector de carul său și îl târăște înapoi în tabăra aheilor ca răzbunare pentru moartea lui Patrocle.
Ahile, încă îndurerat, organizează o înmormântare elaborată pentru Patrocle, care este urmată de o serie de jocuri atletice comemorative. După jocuri, Ahile continuă să târască trupul lui Hector în jurul cadavrului lui Patrocle timp de nouă zile.
Zeii, dorind să-l vadă pe Hector îngropat cum se cuvine, îl trimit pe Priam, escortat de Hermes, să răscumpere trupul lui Hector. Priam îi imploră mila lui Ahile, cerându-i acestuia să își amintească de propriul tată îmbătrânit. Ahile este înduioșat de rugămintea lui Priam și este de acord să restituie trupul lui Hector. Priam se întoarce la Troia cu Hector, iar troienii își plâng pierderea. Iliada se încheie cu funeraliile acestuia de-a lungul unui armistițiu de 12 zile garantat de Ahile.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/I-4efPBqTTk
Povestea sării (II) Mirarea lui Homer
Sarea se găseşte la baza multor superstiţii, printre care cea mai răspândită este credinţa că risipirea ei pe masă constituie un semn rău. La originea acestei „convingeri’“ stă probabil nevoia imperioasă de economisire, dată fiind raritatea clorurii de sodiu în anumite părţi ale lumii sau în diverse etape ale istoriei. Cea mai celebră ilustrare a superstiţiei amintite este, fără îndoială, „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, unde îl putem vedea pe Iuda risipind sarea pe masă.
Dar de la acest mineral derivă şi numeroase zicale şi proverbe, intrate în uzul curent al diferitelor limbi. Spiritul ascuţit al atenienilor era cunoscut drept sarea attică. Romanii îşi manifestau scepticismul faţă de o relatare, spunând că trebuie luată cum grano salis (cu un grăunte de sare). În limba română, o povestire fără haz sau lipsită de interes e fără sare; ceva poate fi la fel de important ca sarea în bucate, iar cineva poate fi la fel de dezagreabil ca sarea în ochi; a turna sare peste rană înseamnă a spori intenţionat suferinţa cuiva, în timp ce expresia a pune sare pe coadă echivalează cu mărturisirea neputinţei de a prinde sau sancţiona pe autorul unei fapte rele; despre cel ce se angajează în promisiuni fabuloase se spune că făgăduieşte marea cu sarea; nedespărţita prietenă a copiilor, capra lui Ion Creangă, aduce, printre alte trufandale, celor trei iezi ai săi drob de sare în spinare – şi exemplele sunt departe de a se fi epuizat.
Cine a fost Homer?
Părintele mitului grec, Homer este la rândul lui un personaj aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele, demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.
Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii, „ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”. Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine: cel puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină. Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani mai târziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră când contemporan, când predecesor, când succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe Hesiod contemporani şi îi situează pe amândoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr.
Legenda Penelopei
Penelopa. Probabil veche divinitate tesalică, fiica lui Icarios şi a Peribeei, de origine spartană, îşi datorează faima faptului de a fi fost soţia lui Ulise, care a făcut-o regină în Itaca.
Iniţial, potrivit tradiţiei, numele său era Arneea sau Arnacia; aruncată în mare din ordinul lui Icarios, fusese salvată de un cârd de raţe care au dus-o, ţinând-o la suprafaţă, până la ţărmul cel mai apropiat. După miraculoasa întâmplare, părinţii, revenind asupra deciziei lor, au rebotezat-o Penelopa, care înseamnă „raţă”.
Tatăl Penelopei a promis mâna fiicei sale eroului care va repurta victoria într-o cursă de alergare, dar când Ulise a ieşit învingător a încercat în toate chipurile s-o convingă pe fiica sa să rămână cu el. Ulise i-a îngăduit acesteia să facă ce dorea; Penelopa şi-a acoperit faţa cu un văl, arătând prin acest gest că voia să-şi urmeze soţul.
Civilizaţia miceniană şi Troia
Razboinici micenieni pregatindu-se de lupta
Caracteristice pentru civilizaţia miceniană sunt aristocraţia sa războinică şi oraşele fortificate. Legenda Troiei ilustrează foarte bine trăsăturile definitorii ale acestor regate beligerante.
Literatura şi istoria în Grecia antică (I)
Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele de Homer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi Odiseea au fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în aceste două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor şi atribuiau „poetului orb” paternitatea acestei Biblii literare.
Ce ştim despre Homer?
Despre Homer nu ştim nimic. Nici măcar nu ştim dacă a existat cu adevărat. Dacă ne luăm după legenda de toată lumea acceptată, el a fost un „trubadur” orb al secolului opt, pe care domnii îl angajau ca să le spună minunatele sale poveşti. Ei nu puteau să citească, pentru că erau analfabeţi, iar timpul şi-l petreceau doar făcând războaie, vânând şi prădând.
Istoria aheilor
Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.
Heinrich Schliemann. Troia există! – partea a doua
Între timp, Heinrich Schliemann continua cu luciditatea sa obişnuită să tranşeze încurcătura juridică în care intrase cu guvernul turc. Convins că preţioasele sale descoperiri, odată ajunse la Istanbul, aveau să se ducă pe apa sâmbetei, el a expediat pe ascuns toată comoara la Muzeul de stat din Berlin, care era cel mai calificat s-o protejeze în mod serios. A plătit guvernului turc paguba făcută, acesta ţinând mai mult să capete banii decât să păstreze toate mărunţişurile acelea.
Heinrich Schliemann. Troia există! – prima parte
Modul cel mai potrivit de a-l răsplăti pe Heinrich Schliemann pentru imensele servicii aduse reconstituirii civilizaţiilor vechi, socot eu că este acela de a-l considera printre protagoniştii acestora, după cum a arătat singur că o doreşte cu ardoare, alegându-şi-l, în plin secol al XIX-lea, pe Zeus ca fiinţă supremă, şi lui adresându-i toate rugile; şi-a botezat fiul Agamemnon, şi pe fată Andromaca; pe servitorii săi, Pelops şi Telamon; şi, întreaga viaţă, toţi banii şi i-a închinat lui Homer.
Batranetea in mitologie
În povestirile mitologice, bătrîneţea apare sub diferite aspecte: poate fi o personificare sinistră şi înspăimîntătoare sau se poate încarna în personaje ce apar fie ca simboluri ale înţelepciunii, depozitare ale memoriei strămoşilor, sfătuitori nepreţuiţi, fie, dimpotrivă, ca nişte creaturi respingătoare.
Priam
De obicei, bătrînii din mitologie meditează melancolic la destinul omului, la trecerea timpului sau la moarte; iar cînd în vreun mit este sugerată posibilitatea ca omul să învingă bătrîneţea şi moartea şi să anuleze efectul trecerii timpului, rezultatele sînt întotdeauna dezamăgitoare, dacă nu chiar distrugătoare. Numai zeii, care au totuşi o copilărie şi o vîrstă matură, nu cunosc bătrîneţea, pentru că lor le lipseşte elementul definitoriu al bătrîneţii umane, ei nu pot avea percepţia sfîrşitului iminent.
În Teogonia lui Hesiod, Bătrîneţea, personificată şi numită Geras („bătrîneţe” în greacă), este fiica Nopţii, sora lui Nemesis, a Amăgirii şi a Dragostei şi este însoţită de apelativul „pustiitoare”.
Mitologia ne-a transmis cîteva imagini extraordinare de bătrîni, începînd cu cea a părintelui mitului, Homer, prezentat în izvoare şi în portrete ca un bărbat bătrîn şi orb. Foarte bătrîn şi înţelept este Nestor, regele din Pilos, care apare în Iliada ca un bătrîn respectabil, capabil să dea sfaturi pline de chibzuinţă, cu toate că este încă puternic în luptă. Priam, regele Troiei, este însă prea bătrîn ca să mai ia parte la bătălii şi se mulţumeşte să fie prezent în sfat, spunîndu-şi părerea (înaintea căreia trece însă de multe ori cea a lui Hector). Un sfat al bătrînilor este descris în cîntul 2 al Iliadei. Bătrîni sînt de obicei şi aezii şi prezicătorii, a căror înţelepciune se datorează experienţei, vieţii îndelungate şi posibilităţii pe care au avut-o de a cunoaşte lumea. Calităţi de prezicător au şi Proteu, „un zeu bătrîn de mare ne-nşelător” (Odiseea) şi Nereu, fiul lui Pontos şi al Geei, numit de Homer „bătrînul mării” (Iliada), care şi potrivit lui Hesiod este bătrîn, înţelept şi plin de bunăvoinţă:
„Noianul zămisli la rîndu-i pe dreptul, sincerul Nereu,/ Alt fiu mai vîrstnic nici nu are : i se mai zice şi Bătrînul,/ Fiindcă-i credincios şi paşnic, nu uită niciodată legea/ Şi-n cuget poartă totdeauna curate şi blajine gînduri” (Teogonia, 234 şi urm.).
Homer
Bătrîneţea se împleteşte cu credinţa în figura păstorului Eumeu şi în cea a servitoarei Euricleea, care au aşteptat întoarcerea în Itaca a stăpînului lor Ulise ; acesta li se arată, la capătul rătăcirilor sale pe mare, sub înfăţişarea unui cerşetor bătrîn. Pe Ulise l-a aşteptat în Itaca şi bătrînul său tată, Laerte; o imagine a bătrîneţii din regnul animal, însă nu mai puţin înduioşătoare, este cea a cîinelui lui Ulise, Argos, care, recunoscîndu-şi stăpînul, nu rezistă emoţiei şi moare.
Uneori mitul preferă să evidenţieze aspectele respingătoare ale bătrîneţii. Forcidele sau Graiele, fiicele lui Forcus, au părul cărunt de la naştere (Hesiod, Teogonia) şi au toate trei un singur ochi şi un singur dinte, pe care le trec pe rînd de la una la alta. Luntraşul din lumea de dincolo, Charon, este un bătrîn urît, cu barba încîlcită; această descriere, care apare pentru prima oară la Vergiliu, este reluată de Dante în Infernul.
În alte cazuri însă ni se transmit imagini înduioşătoare de bătrîni: Anhise, tatăl lui Enea, care părăseşte Troia în flăcări purtat pe umeri de fiul său; sau Latinus, regele Latiumu-lui şi eponimul populaţiei latinilor, care are un rol însemnat în Eneida ; sau Faon, bătrînul luntraş căruia, pentru că a dus-o în barca sa fără să-i ceară nimic în schimb, Afrodita îi redă tinereţea şi frumuseţea, fapt ce-i aduce dragostea tuturor femeilor din Lesbos, inclusiv a poetei Sappho, după cum spune legenda. O imagine de neuitat este aceea a bătrînului Oedip, care, în Oedip la Colonos al lui Sofocle, părăseşte Teba împreună cu fiica sa Antigona. De o bătrîneţe liniştită se bucură Filemon şi Baucis în povestirea lui Ovidiu; moartea lor se va converti în metamorfozarea în copaci, ce vor continua să crească unul lîngă celălalt (Ovidiu, Metamorfoze).
Medeea se lăuda că ştie un leac sigur împotriva bătrîneţii, leac pe care l-a recomandat fiicelor lui Pelias pentru tatăl lor. În realitate, era vorba de o stratagemă a Medeei pentru a-l ucide pe Pelias fără să se facă direct vinovată de crimă; neştiutoare, fetele l-au tăiat în bucăţi şi l-au pus la fiert într-un cazan, aşa cum le sfătuise Medeea. Potrivit unei alte variante, Medeea s-a deghizat în bătrînă, vopsindu-şi părul şi zbîrcindu-şi faţa, iar apoi s-a dus la Pelias cu o statuie a Artemisei şi i-a spus că zeiţa o trimisese să-i redea tinereţea. Pentru a face povestea mai credibilă, Medeea a făcut o demonstraţie spectaculoasă a capacităţilor sale, spălîndu-şi pe ascuns faţa şi părul şi înfăţişîndu-i-se după puţin timp lui Pelias ca o tînără nespus de frumoasă (Diodor din Sicilia).
Anna Ferrari – Dicţionar de mitologie greacă şi romană
Cine a fost Ahile?
Ahile. Unul dintre cei mai mari eroi greci, protagonist al Iliadei. Potrivit mitului povestit de Homer, Ahile era fiul lui Peleu, regele mirmidonilor din Ftiotida, în Tesalia. Mama lui era o nereidă, Thetis. În copilărie i-a fost încredinţat lui Phoenix, care i-a fost apoi maestru în elocvenţă şi artele războiului, pe cînd centaurul Chiron l-a instruit, printre altele, în arta medicinei.
De la mama sa, Ahile a aflat ce soartă urma să aibă: fie să cucerească gloria şi să moară tînăr, fie să trăiască o viaţă lungă, însă lipsită de glorie şi de importanţă. Ahile a ales cea dintîi posibilitate şi a ridicat ancora pentru a participa la războiul troian, deşi ştia că pentru el nu exista cale de întoarcere din acea expediţie. În fruntea a cincizeci de corăbii, el a condus împotriva Troiei o armată dintre cele mai curajoase, alcătuită din mirmidoni şi ahei. În îndelungatul război care a urmat, Ahile a fost cel mai mare dintre eroii greci, bucurîndu-se de ocrotirea Atenei şi a Herei.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente