Arhive etichetă: mit

Mitul grecesc despre alfabet

CadmusConform mitului grecesc despre alfabet, Cadmus, regele despre care se spune că a introdus literele fonetice în Grecia, a semănat dinții dragonului și din ei s-au revărsat oameni înarmați.

Ca orice alt mit, și acesta încapsulează un proces îndelungat într-o singură clipă. Alfabetul înseamnă putere, autoritate și control al structurilor militare. Combinat cu papirusul, alfabetul a desăvârșit sfârșitul birocrațiilor statice specifice templelor și al monopolului regilor asupra cunoașterii și puterii.

Continuă citirea →

Mitul lui Deucalion

deucalion mitologieDeucalion. Fiul lui Prometeu şi al Climenei (sau al lui Celeno); era regele cetăţii Ftia din Tesalia.

Când Zeus a hotărât să extermine omenirea degenerată şi păcătoasă înecând-o printr-un potop uriaş, numai Deucalion şi soţia lui, Pira, au fost salvaţi datorită pioşeniei lor. Urmând sfatul tatălui său, Deucalion şi-a construit o ambarcaţiune pe care s-a refugiat împreună cu soţia. Ei au plutit pe valuri vreme de nouă zile, cât a durat potopul neîntrerupt care a scufundat Grecia în întregime, distrugându-i toţi locuitorii. În cele din urmă, potrivit tradiţiei, barca s-a oprit pe muntele Parnas, în Focida. Deucalion şi soţia sa au consultat sanctuarul lui Temis – care avea să devină în epoca istorică oracolul de la Delfi — pentru a afla cum putea fi reînviată specia omenească. Zeiţa le-a poruncit să-şi acopere capul şi să arunce în urmă oasele propriei sale mame. Oracolul nu era limpede, însă Deucalion şi Pira au crezut că l-au interpretat corect şi au aruncat în urmă pietre, reprezentând oasele Pământului-Mamă. Din pietrele aruncate de Deucalion s-au născut bărbaţii, iar din cele aruncate de Pira, femeile.

Continuă citirea →

Mitul lui Narcis

mitul lui narcisNarcis. Tânăr nespus de frumos, fiul zeului fluvial Cefisos şi al nimfei Liriope, pe care râul o sedusese învăluind-o cu apele sale. Deşi era înconjurat de dragostea şi admiraţia celor care îl întâlneau, Narcis rămânea indiferent la atenţiile şi propunerile amoroase, preferind vânătoarea, la care era  foarte iscusit. O variantă a mitului spune că tatăl său era Amirintos, tovarăşul credincios al Artemisei, zeiţa vânătorii.

De frumosul tânăr s-a îndrăgostit nebuneşte nimfa Echo, însă şi ea a fost respinsă şi s-a stins de durere, văzând că dragostea ei nu era împărtăşită; în cele din urmă, Nemesis a hotărât să-l pedepsească pe Narcis, făcându-l să-şi vadă chipul în apa unui izvor. Tânărul s-a îndrăgostit de acea imagine, mistuindu-se de dor, şi s-a transformat în floarea care-i poartă numele. Trupul său a dispărut, lăsând în loc splendida narcisă.

Continuă citirea →

Legenda Penelopei

penelopa

Penelopa. Probabil veche divinitate tesalică, fiica lui Icarios şi a Peribeei, de origine spartană, îşi datorează faima faptului de a fi fost soţia lui Ulise, care a făcut-o regină în Itaca.

Iniţial, potrivit tradiţiei, numele său era Arneea sau Arnacia; aruncată în mare din ordinul lui Icarios, fusese salvată de un cârd de raţe care au dus-o, ţinând-o la suprafaţă, până la ţărmul cel mai apropiat. După miraculoasa întâmplare, părinţii, revenind asupra deciziei lor, au rebotezat-o Penelopa, care înseamnă „raţă”.

Tatăl Penelopei a promis mâna fiicei sale eroului care va repurta victoria într-o cursă de alergare, dar când Ulise a ieşit învingător a încercat în toate chipurile s-o convingă pe fiica sa să rămână cu el. Ulise i-a îngăduit acesteia să facă ce dorea; Penelopa şi-a acoperit faţa cu un văl, arătând prin acest gest că voia să-şi urmeze soţul.

Continuă citirea →

Cnosos. Scurtă istorie

Cnosos - palat

Cnosos. Străveche cetate din insula Creta, fiind, pe cât se pare, cel mai important centru al acesteia. Aici domnea miticul rege Minos, căruia i s-a atribuit palatul scos la iveală de săpăturile arheologice. Potrivit uneia dintre numeroasele interpretări posibile, la Cnosos se afla labirintul cretan, pe care unii l-au identificat cu palatul său, având un plan foarte complex.

Majoritatea miturilor cretane referitoare la Minos, la Minotaur şi la Tezeu ar trebui deci localizate aici.

sursa: Anna Ferrari,  Dicţionar de mitologie greacă şi romană, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

Cine a fost Romulus?

Romulus si Remus

Romulus. Întemeietor mitic al Romei şi protagonist al legendelor referitoare la începuturile istorice ale cetăţii.

Conform tradiţiei celei mai răspândite, Romulus şi Remus erau fiii lui Marte şi ai Rheei Silvia; mama lor era fiica lui Numitor, un urmaş al lui Iulus, fiul lui Enea. Numitor fusese îndepărtat din tronul Albei Longa de fratele său Amulius. La naşterea gemenilor, pentru că era vestală şi făcuse deci jurământ de castitate, Rhea Silvia a fost întemniţată împreună cu pruncii sau, în versiunea mai cunoscută, a fost abandonată în apele Tibrului; plutind la voia întâmplării, coşul în care fuseseră puşi nou-născuţii s-a oprit în cele din urmă pe unul din maluri, unde cei doi au fost alăptaţi de o lupoaică şi adăpostiţi în vizuina ei (legenda menţionează aici şi prezenţa unei ciocănitori: lupul şi ciocănitoarea sunt animale consacrate lui Marte). Acolo i-a găsit Faustulus, păstorul turmelor regelui Amulius; acesta i-a luat acasă şi i-a îngrijit împreună cu soţia sa Acca Larentia (care avea deja doisprezece fii).

Devenind adulţi, Romulus şi Remus, cărora Faustulus le dezvăluise obârşia regească, l-au ucis pe Amulius şi l-au reîntronat pe Numitor; au părăsit apoi Alba Longa, hotărâţi să-şi întemeieze propria cetate pe malurile Tibrului. Foarte curând însă, între cei doi au apărut neînţelegeri, atât asupra locului viitoarei cetăţi, cât şi a numelui ce urma să-l poarte şi care trebuia să fie al unuia din ei. În încăierarea iscată, Remus a fost ucis de fratele său (ori de un locţiitor al acestuia, Celerus), iar Romulus a săvârşit de unul singur întemeierea.

Continuă citirea →

Un mit naţional – Mihai Viteazul

Conturarea mitului Mihai Viteazul ilustrează mai bine ca oricare alt model istoric mutaţiile petrecute în conştiinţa românească. Domnitorul care a reuşit să stăpânească pentru scurt timp, la 1599-1600, cele trei ţări reunite, trei veacuri mai târziu, în România modernă, începe a fi receptat ca unificator abia spre mijlocul secolului al XIX-lea. O asemenea interpretare lipseşte cu desăvârşire în istoriografia cronicărească a veacului al XVII-lea şi chiar mai târziu, spre 1800, la Şcoala Ardeleană. Puse în evidenţă, pe lângă personalitatea excepţională a lui Mihai, erau ideea creştină şi strânsele raporturi cu împăratul Rudolf. De asemenea, ambiţia cuceritorului apărea frecvent ca mobil al acţiunii, ocupând în schema interpretativă locul pe care mai târziu îl va lua „ideea românească”.

Continuă citirea →

Vârstele lumii

Mitul succedării pe pământ a diferitelor rase de oameni, care, prin degenerări progresive, trec de la cea a aurului, cea mai veche, la cea actuală a fierului, este expus pentru prima oară de Hesiod în Munci şi zile. Aici se aminteşte că prima rasă creată de zei a fost cea de aur, plasată cronologic în perioada când Cronos domnea asupra sferei divine. Oamenii de aur trăiau asemenea zeilor, fără griji, fără să trudească şi fără să cunoască sărăcia; nu îmbătrâneau şi îşi petreceau viaţa în sărbători, înconjuraţi de toate lucrurile frumoase, pe care pământul le oferea fără ca ei să trebuiască să-l lucreze. Moartea îi lua pe oamenii de aur asemenea somnului, iar ei, transformaţi în demoni buni prin voinţa lui Zeus, se ascundeau sub pământ, veghind asupra muritorilor şi împărţind bogăţii.

Continuă citirea →

Legenda argonautilor

Argonauţi – Marinarii de pe corabia Argo. Cu acest nume erau indi­caţi eroii care au ridicat ancora din Colhida, pornind în căutarea lânii de aur.

Ca să scape de Iason, Pelias, regele cetăţii Iolcos din Tesalia, l-a convins să plece în căutarea lânii de aur, atârnată de un copac (un stejar) din pădurea consa­crată lui Ares în Colhida şi păzită zi şi noapte de un balaur. Iason a întreprins expediţia, poruncindu-i lui Argos, fiul lui Frixos, să pregătească o corabie cu cinci­zeci de vâsle, care, după numele construc­torului ei, a fost botezată Argo. Corabia a fost construită sub ocrotirea Atenei, care a supravegheat toate fazele pregătirii. Lui Iason i s-au alăturat principalii eroi ai vremii, de la Castor şi Pollux la Heracle şi Tezeu, în total adunându-se cincizeci de oameni.

După un drum aventuros, când argonauţii au ajuns la gura râului Fasis, Eetes, regele Colhidei, a promis că avea să-i dea lui Iason lâna de aur, însă cu o condiţie: acesta trebuia să înjuge la acelaşi plug o pereche de boi care scoteau foc pe nări şi aveau copite de bronz şi să semene dinţii balaurului pe care Cadmos nu apucase să-i folosească la Teba.

Continuă citirea →

Mitul amazoanelor

AmazoanePopor mitic de femei războinice, considerate de origine caucaziană şi stabilite în Asia Mică, pe malul rîului Termodon, unde au întemeiat cetatea Temiscira. Erau cîrmuite de o regină şi obişnuite încă de mici cu războiul, vînătoarea şi activităţile mili­tare, în copilărie, amazoanelor li se tăia sînul drept, ca să poată manevra arcul cu mai multă uşurinţă (Diodor). De aici, probabil, originea numelui lor, care, potrivit etimologiei tradiţionale, înseamnă „fără mamelă”.

Bărbaţii nu erau admişi în societatea lor. Pentru a-şi perpetua stirpea, se depla­sau anual la un popor învecinat (gargarei); copiii născuţi din această unire trecătoare se întorceau la gargarei dacă erau de sex bărbătesc, în timp ce fetele erau crescute după obiceiurile amazoanelor.

Zeităţile pe care le venerau erau în pri­mul rînd Ares şi Artemis, iar principalele lor activităţi, vînătoarea şi războiul.

Prezenţa amazoanelor în mitologia greacă este constantă. Ele apar în legătură cu cele mai importante personaje şi cicluri mitice: sînt asociate cu Heracle, întrucît una dintre muncile impuse eroului a con­stat în dobîndirea cingătorii Hipolitei, re­gina amazoanelor; pe timpul domniei lui Tezeu, ele au invadat Atica; s-au aflat în război cu Belerofon; împotriva lor a luptat şi Priam, însă către sfîrşitul războiului troian, amazoa­nele, conduse de regina Pentesileea, s-au alăturat troienilor în apărarea regelui Priam; în cele din urmă, Pentesileea a fost ucisă în luptă de către Ahile.

Împotriva amazoanelor a luptat şi Dionysos, care, în timpul călătoriei sale de cucerire şi civilizare a Orientului, a izbu­tit să le supună. În acelaşi mediu oriental era plasată şi întîlnirea legendară dintre amazoane şi Alexandru cel Mare.

Trebuie să subliniem că tradiţia legen­dară a atribuit victoriei lui Tezeu asupra amazoanelor semnificaţia simbolică a unui triumf al Occidentului grec asupra popoa­relor orientale. Această interpretare a jucat un rol hotărîtor în ceea ce priveşte impor­tanţa dobîndită de subiect, mai ales în plan figurativ, în anii războaielor persane.

Amazoanelor li se atribuia întemeierea mai multor cetăţi din Ionia, printre care şi a Efesului.

Mitul amazoanelor reflecta, probabil, obiceiurile unor populaţii străvechi din zona caucaziană, cu tradiţii şi datini de tip matriarhal.

Epitete

Cel mai semnificativ este epitetul folosit de Homer, care le numeşte „bărbatele”.

Atribute

Amazoanele  sînt reprezentate îndeobşte ca nişte femei războinice, îmbră­cate uneori în armură. Atributele lor con­stante le reprezintă armele (arcul cu săgeţi sau lancea şi scutul, acesta din urmă adesea în formă de semilună). Cîteodată poartă pantaloni largi, ca sciţii. În iconografie nu se întîlneşte amănuntul sânului tăiat, însă de multe ori un sîn este descoperit.

Răspîndirea cultului

Dacă facem abstrac­ţie de o informaţie a lui Plutarh, care aminteşte sacrificiile oferite amazoanelor în timpul sărbătorilor organizate în cins­tea lui Tezeu, se pare că lor nu le era închi­nat un cult. Totuşi, în luna Pianepsion, la Atena avea loc o ceremonie cu caracter htonian care era interpretată ca un sacri­ficiu în cinstea amazoanelor moarte în luptă. Pe de altă parte, în diferite centre greceşti erau identificate morminte ale unor ama­zoane. De asemenea, aşa cum am pomenit, amazoanelor li se atribuia venerarea lui Ares şi a Artemisei. Potrivit tradiţiei, ele ar fi întemeiat cultul acesteia din urmă pe pămîntul  grecesc,  cu  toate  că Artemis venerată de amazoane era mai mult cea efesiană decît cea clasică.

Prezenţe în literatura antică

Începînd cu Iliada, întreaga   literatură   antică   este plină de referiri la mitul amazoanelor. În special figura Pentesileei a inspirat poe­mul ciclic (pierdut) Etiopida. Etimologia numelui este propusă, printre alţii, de Apollonios din Rodos; informaţii referitoare la obiceiurile lor ne oferă Diodor din Sicilia (2.45.3). în afară de Iliada, rolul lor în războiul troian este amintit în Amazoanele lui Arctinos. Lupta lor cu Heracle este descrisă, printre altele, în Tezeu al lui Plutarh. Întemeierile de cetăţi ce le aveau ca protagoniste sînt menţionate în diferite izvoare istorice, printre care Strabon şi Tacitus (Anale).

Prezenţe în literatura medievală şi modernă

Mitul unei societăţi matriarhale din care bărbaţii erau excluşi a avut un ecou deo­sebit  în  literaturile   europene.   Un   caz aparte îl reprezintă fascinaţia exercitată asupra exploratorilor europeni de obiceiu­rile matriarhale ale populaţiilor indigene sud-americane, care i-a făcut să le evoce pe amazoane chiar şi în numele dat regiu­nii respective (Amazonia). O asimilare a obiceiurilor indigene la mitul elenic apare în   cronica   expediţiei   lui   Orellana   în America Latină, scrisă de Fray Gaspar de Carvajal. Amintiri ale mitului grec apar şi în Milionul lui Marco Polo, unde se vor­beşte despre o insulă a femeilor, în Cetatea femeilor de Christine de Pizan şi în Tezeida nunţii Emiliei de Giovanni Boccaccio. În vremuri mai recente, amazoanele au inspi­rat şi Pentesileea lui Kleist.

Iconografie

În afara numeroaselor scene din Amazonomahia (lupta amazoanelor cu eroii greci) reproduse în ceramică, mai ales în cea atică, tema a fost adesea reprezen­tată în reliefuri (templul lui Apollo de la Bassae; Mausoleul din Halicarnas ; Artemisionul de la Magnesia, pe Meandros; diferite sarcofage) şi în pictură (frescele lui Micon din Stoa Poikile de la Atena, pierdute; sarcofagul etrusc pictat de la Tarquinia, aflat la Muzeul de Arheologie din Florenţa). Pentru realizarea statuii unei amazoane rănite, destinată Artemisionului din Efes s-au întrecut, potrivit tradiţiei, cîţiva din cei mai mari maeştri ai sculp­turii clasice : Policlet, Cresilas din Cidonia şi Fradmon din Argos. Originalele s-au pier­dut, însă prototipurile au inspirat, de-a lungul vremii, un mare număr de copii, dintre care cele de la Berlin, de la Muzeul Capitolin, de la Vatican (Colecţia Mattei) şi de la Vila Pamphili sînt cele mai celebre.

Alexandru cel Mare – personaj legendar

Alături de personajul istoric Alexandru cel Mare s-a creat, de-a lungul secolelor, figura unui Alexandru legendar şi mitic.

Extraordinarele fapte istorice care l-au avut ca protagonist pe conducătorul de oşti macedonean au fost transfigurate chiar de literatura contemporană lui şi elaborate în cheie romanescă, făcînd din Alexandru o figură eroică şi aproape divi­nizată, inclusiv datorită atitudinii adop­tate de el cu mai multe prilejuri, promovînd formarea unui adevărat mit în jurul cuce­ririlor şi faptelor sale. De altminteri, nici textele istorice care îi amintesc faptele de arme, propunîndu-şi să ofere o cronică pură a evenimentelor abordate într-o manieră istoriografică, şi nu romanescă, nu pot să nu se oprească asupra unor amănunte ce întăresc mitul lui Alexandru. Este cazul biografiilor scrise de Plutarh şi Arian (în limba greacă) şi al lucrărilor lui Pompeius Trogus şi Curtius Rufus (în latină).

Ale­xandru este învăluit într-o aură de mister încă din momentul conceperii şi al naşterii sale: se povestea că mama sa, Olimpiada, o menadă adeptă a misterelor încă de mică, întreţinea raporturi misterioase cu nişte şerpi şi că într-una dintre aceste îmbrăţişări monstruoase ar fi fost zămislit Alexandru. Chiar în noaptea naşterii sale, un miracol divin a pecetluit caracterul excepţional al momentului: templul Artemisei din Efes a ars, întrucît zeiţa era interesată de evenimentul ce avea loc în palatul macedonean.

Inclusiv din punct de vedere fizic, Alexandru se prezintă ca o fiinţă diferită de toate celelalte: are pielea incredibil de albă, plete extraordinar de bogate şi de roşii, ochi de culori diferite, unul albastru şi celălalt negru, o statură mai mică faţă de medie, care îl face să pară întotdeauna un copil, dinţi ascuţiţi, ca de şarpe; din trupul şi din gura sa emană un parfum îmbătător.

Mai potrivite pentru un personaj mitologic decît pentru o făp­tură omenească, oricît de excepţională ar fi ea, apar calităţile sale, de la forţa fizică ieşită din comun, de la activitatea neobo­sită, pînă la loialitatea şi generozitatea faţă de prieteni şi de duşmani, castitate şi cumpătare. La toate acestea se adaugă ştiinţa extraordinară a întrebuinţării pro­priului timp, cu rezultate care altora le-ar fi solicitat decenii de expediţii şi bătălii pe care el le poartă în rapida desfăşurare a vieţii sale scurte, fără ca pentru aceasta să renunţe la ocupaţiile existenţei coti­diene, cum ar fi jocul cu prietenii, schim­burile epistolare cu mama sa, întreţinerea colaboratorilor sau compunerea de versuri. Inclusiv în excese – înclinaţia spre bău­tură, izbucnirile de mînie — Alexandru are ceva din personajele homerice, situîndu-se, chiar în biografiile cele mai serioase, mai aproape de zei şi de eroi (Dionysos în ce priveşte înclinaţia spre vin, Ahile în ce priveşte izbucnirile de mînie) decît de muri­torii obişnuiţi. De altfel, ştim că i-a fost dedicat un adevărat cult şi că i s-au ridicat temple (ultimul a fost închis printr-un decret al lui Iustinian, fiind înlocuit cu o biserică închinată Fecioarei). Din anumite puncte de vedere, viaţa sa romanţată re­prezintă dublul celei trăite de Ahile: naş­terea sa miraculoasă, izbucnirile de mînie, prietenia cu Hefestion, care este pentru el un soi de Patroclu, îl apropie foarte mult de eroul Iliadei.

Cîteva episoade istorice întăresc impre­sia că Alexandru ar avea raporturi privile­giate cu lumea eroilor şi a zeilor: ca atunci cînd, ajuns la oaza Siwah pentru a consulta oracolul lui Ammon în legătură cu naşte­rea sa misterioasă, obţine un răspuns care nu ne-a parvenit, însă care de-a lungul veacurilor a alimentat numeroase legende; ori ca atunci cînd desface printr-o lovitură de spadă străvechiul nod gordian.

Moartea sa a alimentat nenumă­rate legende şi a ridicat nu puţine semne de întrebare, în primul rînd asupra cauzei reale a decesului, iar în al doilea rînd asu­pra locului mormîntului. Din Babilon, unde şi-a sfîrşit zilele, Alexandru a fost dus în Egipt, după ce vreme de doi ani, aşa cum povesteşte Diodor din Sicilia, se lucrase la construirea sarcofagului şi a carului fune­bru necesar transportului. Dar, pe drumul către oaza lui Ammon de la Siwah, Ptolemeu I Soter, satrapul Egiptului, a oprit cortegiul funerar şi a luat cadavrul, propunîndu-şi să-l îngroape cu toate onorurile la Alexandria, oraşul pe care Alexandru însuşi îl întemeiase. Căutarea mormîntu­lui lui Alexandru reprezintă una dintre cele mai pasionante enigme ale arheolo­giei contemporane.

În crearea mitului lui Alexandru, un rol important l-au exercitat, probabil, soldaţii care au participat alături de el la expediţii şi care, întorşi în ţara lor de origine, în Grecia şi în Macedonia, s-au aflat, cu sigu­ranţă, în centrul atenţiei concetăţenilor lor, cărora le-au povestit despre isprăvile săvîrşite şi despre o lume pe care nimeni din Grecia nu o văzuse niciodată şi care majorităţii oamenilor li se părea fabuloasă: descrierea unor peisaje naturale neobiş­nuite, a unor animale de neînchipuit, a strălucitoarelor palate regale ale suvera­nilor persani, a unor obiceiuri şi datini atît de diferite de cele ale grecilor a exercitat, probabil, o fascinaţie extraordinară în ţara natală, contribuind la crearea premiselor pentru formarea unui adevărat mit al lui Alexandru şi al faptelor sale.

Literatura alcătuită pe baza acestor tradiţii urmărea să uimească şi să povestească în cheie romanescă evenimentele, mai curînd decît să le relateze în mod fidel; unui spirit romanesc de acest gen i se poate atribui prima redactare greacă a Romanului lui Alexandru, cunoscută într-o versiune din secolul al III-lea d.Hr. atribuită lui Pseudo-Calistene şi tradusă în latină la începutul secolului al IV-lea d.Hr. de către Iulius Valerius. Începînd cu elenismul tîrziu, această lucrare a cunoscut o serie de redactări şi un mare număr de traduceri în toate lim­bile din ceea ce fusese, fie şi pentru o peri­oadă scurtă, imperiul lui Alexandru: de la siriacă la georgiană, de la malaieză la coptă, de la arabă la armeană, pentru a ajunge pînă în Evul Mediu occidental. Faţă de operele istoriografice propriu-zise, această lucrare a consolidat reţeaua de legende şi povestiri fabuloase ţesută în jurul figurii lui Alexandru.

Astfel, în Roman, naşterea lui Alexandru este plasată sub semnul miracolului mai mult decît la Plutarh: Alexandru este fiul ultimului faraon şi necromant al Egiptului, Nectanebo, ajuns în Macedonia după cucerirea Egiptului de către persani; însă, în acelaşi timp, este fiul lui Ammon, zeul berbec şi şarpe, care se incarnează în Nectanebo, preotul său. Expediţia lui Alexandru în Orient nu repre­zintă o simplă misiune militară, ci devine o căutare complexă, în care predomină dimensiunea miraculosului, întîlnirile cu făpturi fantastice, monştri şi îngeri. Pe malurile Termodonului o întîlneşte pe regina amazoanelor. Regina Candake, un soi de regină din Saba sau de Semiramis, îl face să viziteze o lume vrăjită, din cris­tal. Un fel de submarin ante litteram îi permite să coboare în adîncurile mării. Grifoni înaripaţi îl ridică pînă la cer, unde urcuşul îi este oprit de un înger care îi aminteşte de condiţia sa de muritor. Ajunge în grădina raiului, unde cresc copacii Soa­relui şi Lunii, care cunosc destinul tuturor oamenilor. Alexandru din Roman porneşte în căutarea elixirului nemuririi, ajungînd într-o vale neguroasă, unde ţîşneşte un izvor ale cărui ape dau viaţa eternă. Dar cînd e pe punctul să o obţină, apa îi este furată de bucătar şi de fiica sa, transformaţi într-un demon şi, respectiv, într-o nereidă.

O variantă a Romanului, ce poate fi atri­buită unei tradiţii rabinice, povesteşte cum Alexandru a vizitat Ierusalimul şi s-a convertit la Dumnezeul cel adevărat. O alta cuprinde interpolarea unui text siriac din secolul al II-lea (Apocalipsa lui Pseudo–Metodius), unde se povesteşte cum Alexandru a izbutit să facă prizoniere înfricoşătoarele populaţii ale lui Gog şi Magog în interiorul unei bariere ce se va prăbuşi abia la sfîrşitul vremurilor.

Este interesant să observăm cum va evolua mitul lui Alexandru din Antichi­tatea tîrzie pînă în Evul Mediu. In vreme ce lumea bizantină celebrează în Alexan­dru pe bunul suveran şi modelul demn de urmat, iar efigii ale Macedoneanului sînt purtate ca amulete, încrustate pe podoabe şi pe monede şi întrebuinţate ca talismane împotriva deochiului, creştinismul occi­dental îl interpretează pe Alexandru într-o manieră preponderent negativă: el repre­zintă personificarea păcatului trufiei, a orgoliului de a îndeplini fapte nepermise naturii omeneşti, figura sa devenind, ase­menea întîmplării legate de Turnul Babei sau celei a păcatului lui Adam şi al Evei, un simbol al celor mai grave greşeli ale omului, dacă nu de-a dreptul o personifi­care a lui Satan sau a Antihristului. Iustin şi Orosius de exemplu, se exprimă în ter­meni extrem de defavorabili.

Alături de această viziune negativă există însă o con­cepţie despre un Alexandru creştin, erou ocrotit de Dumnezeu sau, în orice caz, avînd legătură cu divinitatea, ce contribuie la o reinterpretare a episoadelor transmise într-o formă propriu-zis religioasă. La sfîrşitul Evului Mediu, Alexandru se va configura din nou ca un mare erou păgîn, obiect al unei admiraţii neţărmurite pentru curajul şi mărinimia sa.

În sfîrşit, nu uimeşte pe nimeni faptul că figura lui Alexandru a marcat profund cultura ţărilor pe care Macedon le-a cuce­rit, în vechea Persie, el a fost înfăţişat în nuanţe întunecate, ca distrugător malefic al tradiţiilor, monumentelor şi oraşelor. În literaturile din spaţiul islamic, dimpo­trivă, figura lui Alexandru s-a bucurat de o mare popularitate; aici au apărut nume­roase compoziţii poetice şi literare care îi preamăresc faptele.

Prezenţe în literatura antică

Aşa cum am spus, trimiteri romanţate la faptele lui Ale­xandru apar uneori în lucrările cu caracter istoriografie, precum Viaţa lui Alexandru de Plutarh, Istoriile lui Alexandru cel Mare de Curtius Rufus, scrierile lui Arian şi ale lui Pompeius Trogus. Una dintre cele mai interesante surse pentru formarea mitului o constituie Romanul lui Alexandru al lui Pseudo-Calistene, care ne-a parvenit în versiunea lui Iulius Valerius ; majoritatea faptelor legendare atribuite lui Alexandru, precum coborîrea în adîncurile mării sau ridicarea la cer, provin din această sursă. Nu este sigur că aceluiaşi autor îi aparţine un Itinerarium Alexandri păstrat în tra­diţia manuscrisă alături de Roman şi care cuprindea o descriere a etapelor călătoriei Macedoneanului. Printre mărturiile prove­nite din mediul ecleziastic, care prezintă figura lui Alexandru într-o lumină negativă, făcînd din ea un exemplu pentru păcatul trufiei, pot fi citaţi Ieronim (Commentarius in Danielem), Orosius (Adversuspaganos), Iustin (care a rezumat Historiae Philippicae de Pompeius Trogus).

Prezenţe în literatura medievală şi modernă

Romanul lui Alexandru a continuat să se bucure de o mare faimă de-a lungul între­gului Ev Mediu, cunoscînd, pe lîngă nume­roase traduceri, şi multe reelaborări, printre care, o Historia de preliis a lui Leon Archi-presbyter, napoletan din secolul al X-lea. În afara mediului ecleziastic, povestirile despre Alexandru au devenit în Occident un punct de referinţă în literatura eefrastică şi în poemele ce narează aventuri cavalereşti, pentru care Alexandru constituie un model de nedepăşit. Călătoriile pe tărîmuri înde­părtate şi întîlnirile cu populaţii fabuloase le oferă puncte de pornire lui Boiardo în Orlando îndrăgostit şi autorului poemului Inteligenţa (Dino Compagni ?). Modelul ofe­rit de Alexandru ca protagonist al aven­turilor cavalereşti îl inspiră pe autorul anonim  al aşa-numitului Libro de Ale­xandre, redactat   în   Spania   în   secolul al XlII-lea, dar stă şi la baza bogatei pro­ducţii de lucrări analoage, precedente şi ulterioare, de la Alexandreis de Gautier de Chatillon la Roman dAlexandre de Lambert Le Tort şi Alexandre de Bernay. În Franţa, din faptele lui Alexandru se inspiră, cu evidente intenţii celebrative, Histoire du bon rey Alixandre de Johan Wauquelin. Atenţia sporită acordată în epoca renas­centistă izvoarelor istorice faţă de cele romanţate prilejuieşte o redimensionare progresivă a figurii lui Macedon.

Îl reîntîlnim printre protagoniştii comediei I troppi de Vittorio Alfieri, unde suveranul este înfăţişat într-o lumină nici pe departe pozitivă, în mijlocul intrigilor şi al rău­tăţilor de la curte, în delăsarea unei vieţi ” de lux şi jucînd rolul de tiran despotic care îl determină pe eroul pozitiv al lucrării, filosoful oriental Calano, să se sinucidă. O prezentare aparte a personajului Alexan­dru i se datorează, în romanul Alexandru sau despre adevăr, lui Arno Schmidt.

În Orient, dimensiunea fabuloasă şi romanescă a faptelor lui Alexandru pare să-i influenţeze şi pe autorii numeroaselor texte care îi rememorează isprăvile. Romanul epistolar arab Taina tainelor, care s-a bu­curat de o mare faimă şi în Europa medie­vală sub titlul de Secreturn secretorum, era o carte hermetică atribuită alchimistului Alexandru şi magului Aristotel. Cartea her­metică arabă Provizia lui Alexandru îi era atribuită lui Apollonios din Tyana, alchi­mist grec de la sfîrşitul secolului I î.Hr. Alexandru este amintit de Firdousi în Car­tea regilor, cel mai mare poem epic persan ; de Nezami de Gange, poet persan, autorul Alexandreidei; de Amir Khoisrou, alt poet persan, autorul Oglinzii alexandrine.

În spaţiul literar turcesc, faptele lui Macedon sînt amintite în legătură cu marile cuceriri ale conducătorilor de oşti turci şi mongoli, pentru care Alexandru devine modelul prin­cipelui ideal. Deosebit de important este poemul Zidul lui Alexandru, ce face parte din culegerea celor Cinci poeme ale autoru­lui turco-uzbec Mir ‘Aii Sir Nava’i, „melo­diosul”.

Este interesant de amintit că figura lui Alexandru s-a păstrat deosebit de vie în tradiţia orală şi în folclorul neogrec. Şi astăzi este cunoscut basmul legat de scufundarea lui Alexandru în adîncurile mării: zeiţa mării, regretînd că i-a luat Macedoneanului nemurirea, îi opreşte pe navigatori, întrebîndu-i dacă Alexandru mai trăieşte; dacă primeşte un răspuns negativ, ea stîrneşte o furtună, aşa încît marinarii ştiu că răspunsul pe care trebuie să i-l dea este: „Alexandru trăieşte şi dom­neşte pentru totdeauna”.

Iconografie

Iconografia lui Alexandru cel Mare, care a fost reprezentat într-un mare număr de portrete, realizate chiar la porunca sa de către marele sculptor Lisip, de pictorul Apelles şi de bijutierul Pirgotel, se referă mai mult la personajul istoric decît la cel fantastic şi mitic, din legendă.

Trebuie să amintim că din unele episoade ale legendei lui Alexandru s-au inspirat, în epoca medievală, diferiţi autori de mo­zaicuri (la Otranto), miniaturişti de codice, autori de ţesături şi pictori, atît din Occi­dent, cît şi din Orient.

Testamentul lui Ştefan cel Mare – geneza şi evoluţia unui mit istoric

Grigore Ureche

Iar când au fost aproape de sfârşitul său, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţi toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum o au ţinut-o el, ci socotind din toţi mai puternic pe turc şi mai înţelept, au dat învăţătură să se închine turcilor.

Ion Neculce

Şi când au murit Ştefan-vodă cel Bun, au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan-vodă, să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înţelepţi şi mai puternici, că el nu o va putea ţinea ţara cu sabia, ca dânsul.

Dimitrie Cantemir

Analele moldovene zic că Ştefan cel Mare, după ce a domnit 47 de ani şi 5 luni, şi după ce în acest timp a făcut atâtea lucruri frumoase, şi a repurtat atâtea victorii glorioase asupra turcilor, ungurilor, polonilor, românilor şi tătarilor, […] simţind că, deşi tare încă în spirit, dar puterile trupeşti îi slăbesc, şi că moartea i se apropie, a chemat la sine pe unicul său fiu şi
moştenitor al ţării şi pe mai-marii boieri şi le-a vorbit precum urmează:

„O! Bogdane, fiul meu, şi voi toţi amici ai mei de arme, care aţi fost martori atâtor victorii glorioase, şi aţi luat parte la ele! […] moartea e la uşă. Dar nu aceasta este de ce mă tem: căci ştiu eu, că îndată cu naşterea mea, am început a grăbi spre mormânt. Pericolul ce ameninţă această ţară din partea acelui răcnitor şi fioros leu de Soliman, care arde de setea sângelui creştin, iacă ce disturbă şi umple de frică şi de cutremur inima mea. El a înghiţit până acum prin intrigi şi uneltiri mai toată Ungaria; a supus prin puterea armelor sale Crimeea şi cele până acum încă neînvinse triburi ale tătarilor […]; Basarabia noastră cotropită de violenţele sale; Valahia, ai cărei locuitori, deşi inamici nouă, dar sunt creştini ca şi noi, geme sub jugul acelui tiran; cu un cuvânt, cea mai frumoasă parte a Europei şi Asiei este sub puterea lui. Dar încă nu este îndestulat cu atât, ci-şi întinde armele fatale în toate părţile, şi nu vrea să cunoască margini puterii şi ambiţiunii sale de a domni. Aşa stând lucrurile, credeţi voi că […] îşi va reţine el mâna de a nu o pune asupra Moldaviei, care este înconjurată de atâtea provincii ale sale? Nu vă temeţi voi, că după ce va fi supus toată Ungaria, se va întoarce cu toate puterile în contra noastră? […] la vecinii mei de prin prejur, eu nu pot decât să deplâng deplorabila stare a lucrurilor. Pe poloni îi cunosc şi ştiu că sunt inconstanţi şi incapabili să reziste furiei turcilor; ungurii gem deja cu toţii sub jugul lor; germanii au, precum mi se pare, atâtea încurcături interne încât nu vor sau nu pot să se ocupe cu cele externe. […] Puterile noastre sunt prea puţine; ajutorul străin, încet şi departe; iar pericolul cert şi aproape. Pentru aceea, eu judec că este mai bine să îmblânzim şi pe această bestie turbată şi sălbatică, decât să o irităm şi mai mult prin strepitul armelor. […] Şi pentru aceea, în aceste ale mele ultime momente, vă exort [cer], ca un tată şi ca frate, ca, dacă pe lângă preservaţiunea legilor noastre civile şi ecleziastice, puteţi obţine pacea sub condiţiuni onorabile, chiar fie şi pe lângă un tribut, atunci este mai potrivit a vă încrede în clemenţa sa decât în armele sale. Dar dacă v-ar prescrie alte condiţiuni, atunci mai bine să pieriţi cu toţii de mâna inamicului, decât să fiţi spectatori oţioşi la profanarea religiunii voastre şi la calamitatea ţării voastre. Iar Dumnezeul părinţilor noştri, care face minuni, va întinde graţia sa inexorabilă asupra voastră, şi mişcat de lacrimile servitorilor săi, va trimite pe unul care să vă scape, sau să scape posteritatea voastră de sub jugul barbarilor, şi să redea ţării libertatea şi puterea sa!“.

Bogdan, urmând acestei ultime voinţe a părintelui său, a trimis în al şaptelea an al domniei sale delegaţi la Soliman, şi el mai întâi i-a supus Moldova sub titlul unui tribut.

Barbu Ştefănescu–Delavrancea

Când voi fi în faţa lui, voi îndrăzni să-i zic:

„Doamne, tu singur ştii c-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut, că nici o deşertăciune nu s-a lipit de sufletul meu, că am stat zid neclintit în faţa păgânilor […] Dar toţi m-au părăsit […] Doamne, osândeşte-mă după păcatele mele, ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor! Bogdane, turcii sunt mai credincioşi ca creştinii cuvântului dat […] Tineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătrâneţe… că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor…

 

Nota Bene: „Testamentul lui Ştefan cel Mare“ este o clasică invenţie cărturărească. În momentul morţii sale, Ştefan nu avea de ce să îndemne pe boieri şi pe urmaşul său să se închine turcilor, deoarece Moldova se închinase pentru prima dată deja în timpul predecesorului său Petru Aron, iar Ştefan însuşi plătise tribut atât în prima parte a domniei sale (1457–1473), cât şi după 1486. De altfel, cronicile din prima parte a secolului al XVI-lea nici nu pomenesc episodul „testamentului lui Ştefan cel Mare“. Episodul apare la Grigore Ureche şi reflectă pe de o parte o cunoaştere istorică deficitară, pe de altă parte efortul de a legitima supunerea faţa de Imperiul Otoman prin „sfatul“ domnului care se ilustrase cel mai mult pe plan militar în lupta antiotomană. De observat şi nuanţele contractuale pe care le introduce Dimitrie Cantemir, care încerca astfel să justifice propria sa acţiune politică din 1711; prin argumentaţia că turcii nu şi-au respectat angajamentele mitul înceta să mai îndeplinească o funcţie pro-otomană, şi căpăta una antiotomană. Totodată, atât la Cantemir, cât şi la Delavrancea, se poate observa felul cum imperativele literar-dramatice conduc la îmbogăţirea ficţiunii, care iniţial fusese mult mai austeră.

Bogdan Murgescu, Istoria Romaniei in texte