Arhive etichetă: Paris

Legenda lui Paris

Paris, Elena, Troia

Paris. Al doilea fiu al regelui troian Priam şi al soţiei sale Hecuba, numit şi Alexandru. Înainte de a-l naşte, Hecuba a avut un vis cu privire la el, care îl punea în legătură cu un mare incendiu ce avea să distrugă întreaga cetate. Pentru a evita consecinţele nefaste ale prezicerii, părinţii au hotărât să abandoneze nou-născutul pe muntele Ida, unde acesta a fost alăptat de o ursoaică; micuţul a fost găsit apoi de un păstor, care l-a crescut şi i-a pus numele Paris. Ajuns adult, Paris a dovedit calităţi puţin obişnuite, distingându-se mai ales în apărarea turmelor ce îi erau încredinţate.

Descoperindu-şi din întâmplare originea nobilă, s-a înfăţişat regelui Priam, care l-a primit cu bucurie şi l-a recunoscut drept fiu al său. Între timp numele lui fusese deja schimbat în Alexandru, „apărătorul oamenilor”. Recunoaşterea sa ca membru al casei regale este legată de povestea unui tăuraş de care se ataşase şi pe care Priam îl alesese drept premiu pentru câştigătorul unei serii de jocuri funebre; Paris s-a prezentat la curte pentru a participa la întrecere, câştigând toate probele şi dezvăluindu-şi astfel adevărata origine.

De activitatea sa de păstor pe muntele Ida se leagă şi celebrul episod al judecăţii lui Paris. Potrivit legendei, în timpul nunţii lui Peleu cu Thetis a izbucnit mânia lui Eris, zeiţa discordiei, pentru că dintre toţi zeii numai ea nu fusese invitată la ceremonie. Furioasă, ca să se răzbune, a aruncat în mijlocul nuntaşilor un măr de aur pe care era scris „celei mai frumoase”. Hera, Afrodita şi Atena au început de îndată să şi-l dispute, pretinzând fiecare că ea este cea căreia i se cuvine. Cearta s-a înteţit, astfel că Zeus i-a poruncit lui Hermes să le ducă pe zeiţe pe muntele Ida şi să-i încredinţeze sarcina judecării acestei pricini păstorului Paris.

Continuă citirea →

Cea dintâi regină a frumuseţii

marul discordiei - mitologie

Când a fost aleasă cea dintâi regină a frumuseţii? Grecii antici ar da cu siguranţă un răspuns cât se poate de serios la această întrebare: s-a întâmplat cu puţini ani înaintea războiului troian, în timpul unei nunţi a zeilor, la care Zeus îi invitase pe toţi nemuritorii, cu excepţia lui Eris, discordia. „Dacă vine şi aceea”, a gândit tatăl zeilor, „vom avea, fără îndoială, parte de ceartă.”

Eris şi-a făcut totuşi apariţia, neinvitată, şi a aruncat un măr de aur în sală. „Acesta este pentru cea mai frumoasă!”, a strigat ea, apoi s-a retras. Abia dispăruse, când trei zeiţe – Afrodita, Atena şi Hera – se certau deja pentru mărul discordiei„.

Continuă citirea →

Vicii şi depravare la Paris

În sec. XIV depravarea era atât de întinsă la Paris în toate straturile sociale – chiar şi cele mai înalte – încât regele Filip cel Frumos le condamnă şi le întemniţă pentru adulter chiar pe propriile sale trei nurori. Despre ele legenda spune că îşi aduceau în palat tineri studenţi pentru a-şi satisface viciile; după care, tinerii erau otrăviţi sau înjunghiaţi şi aruncaţi în Sena.

De asemenea, în decursul faimosului proces contra Templierilor (1307) li se imputa acestor călugări viciile cele mai dezgustătoare; între altele şi sodomia – viciu aproape endemic în Orientul Apropiat, unde cavalerii templieri rezidaseră ani îndelungaţi.

sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 10, Bucureşti, Ed. Saeculum, 2004, pag. 137

Istoria aheilor

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.

Continuă citirea →

Între ce oraşe a făcut legătura Orient Expresul la prima lui călătorie, în anul 1883?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Între ce oraşe a făcut legătura Orient Expresul la prima lui călătorie, în anul 1883?

Răspuns: Paris şi Constantinopol

Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (2/14 mai 1864)

Convenţiunea încheiată la Paris în 7/19 august 1858, între Curtea Suzerană şi între Puterile garante autonomiei Principatelor-Unite, este şi rămâne legea fundamentală a României.

Însă, îndoita alegere din 5 şi 24 Ianuarie 1859, săvârşirea Unirii şi desfiinţarea Comisiunei centrale, făcând neaplicabile mai multe articole esenţiale din Convenţiune atât pentru îndeplinirea acestora, cât şi pentru reaşezarea echilibrului între puterile Statului, ca act adiţional al Convenţiunei intră de astăzi în putere următorul Statut:

Art. 1 — Puterile publice sunt încredinţate Domnului, unei Adunări ponderatice şi Adunărei elective.

Art. 2 — Puterea Legiuitoare se exercită colectiv de Domn, de Adunarea ponderatrice şi de Adunarea electivă.

Art. 3 — Domnul are singur iniţiativa legilor; el le pregăteşte cu concursul Consiliului de stat şi le supune Adunării elective şi Corpului ponderatoriu, spre votare.

Art. 4 — Deputaţii Adunării elective se aleg conform aşezământului electoral aci anexat. Preşedintele Adunării se numeşte în fiecare an de Domn din sânul ei; iar Vicepreşedinţii, Secretarii şi Chestorii se alege de Adunare.

Art. 5 — Adunarea electivă discută şi votează proiectele de legi ce-i se vor prezenta de Domn. Aceste proiecte se vor susţinea în Adunare de Miniştrii sau de membrii Consiliului de stat, ce se vor delega de Domn spre acest sfârşit; ei vor fi ascultaţi oricând vor cere cuvântul.

Convenţia de la Paris (7/19 august 1858)

Convenţia încheiată între Austria, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia, Sardinia şi Turcia pentru organizarea Principatelor, Paris (7/19 august 1858)

Care, având depline puteri, recunoscute a fi în forma cuvenită, s-au întrunit în Conferinţa la Paris şi au hotărât următoarele:

Art. 1 — Principatele Moldovei şi Valahiei, constituie de acum înainte sub denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei“, rămân sub suzeranitatea M.S. Sultanul. Principatele se vor administra liber şi în afară de orice amestec al Sublimei Porţi, în limitele stipulate prin acordul puterilor garante cu curtea suzerană. […]

Art. 3 — Puterile publice vor fi încredinţate în fiecare principat unui hospodar şi unei adunări elective acţionând, în cazurile prevăzute de prezenta convenţie, cu concursul unei comisii centrale celor două principate.

Art. 4 — Puterea executivă va fi exercitată de către hospodar.

Continuă citirea →

O istorie a Parisului

„Numai să spui Paris şi e ca şi cum ai spune lumea toată, dacă nu şi mai mult”, a afirmat Ernst Moritz Arndt în vara lui 1799, descriindu‑şi impresiile despre capitala Franţei. Şi Goethe i‑a împărtăşit admiraţia în mai 1827, când a afirmat că „fiecare plimbare pe un pod sau într‑o piaţetă îţi aminteşte de trecutul glorios”. Scriitorul francez Julien Green este însă puţin mai rezervat: „Oraşul zâmbeşte numai acelora care intră şi hoinăresc cu sfială pe străzile lui”.

Capitală timp de 1 500 de ani

Locul deosebit pe care îl ocupă Parisul în peisajul oraşelor franceze începe de pe timpul francilor. Clovis (cca 466–511) a ales Luteţia galo‑romană ca mormânt pentru regii merovingieni, ceea ce era echivalent cu o capitală recunoscută printre celelalte oraşe france şi o concentrare a instituţiilor spirituale. Pe un deal la sud de Sena, Clovis a construit o mânăstire în Evul Mediu, din care a mai rămas până în zilele noastre Turnul Clovis al liceului Henri IV. După înălţarea acestei mânăstiri au urmat şi altele în care activau cărturarii Bisericii Catolice. Către sfârşitul secolului XII aceşti învăţaţi s‑au unit şi au format o universitate al cărei statut a fost aprobat în 1215 de către papa Inocenţiu III (1160–1216). Universitatea din Paris a primit numele de Sorbona de la Robert de Sorbon (1201–1274), confesorul lui Ludovic IX cel Sfânt (1214–1270).

Continuă citirea →

Tratatul de Pace de la Paris (1856) — prevederile referitoare la Principatele Române

Art. 22.  Ţările române (sic!) şi Moldova se vor bucura şi pe viitor, sub suzeranitatea Înaltei Porţi şi sub chezăşia puterilor tocmitoare, de drepturile şi scutelile ce au. Nici una din puterile chezaşe nu va putea să aibă în parte ocrotire asupra acestor ţări; asemenea nu se poate îngădui ca să se amestece cineva în treburile dinăuntru.

Art. 23.  Înalta Poartă se îndatorează a păstra ziselor ţări o oblăduire neatârnată şi naţională, precum şi deplina slobozenie de religie, legi, negoţ şi plutire. Legile şi întocmirile de astăzi se vor schimba. Spre a se întocmi o deplină înţelegere asupra acestei schimbări, se va întocmi o comisie care se va aduna la Bucureşti cu un comisar al Înaltei Porţi şi despre a cărei alcătuire puterile tocmitoare se vor înţelege între dânsele. Însărcinarea acestei comisii va fi de a cerceta şi a afla starea de astăzi a ţărilor numite şi de a arăta temeiurile viitoarei lor întocmiri.

Art. 24.  Sultanul făgăduieşte că va chema îndată, în fiecare din aceste două ţări, o adunare într-adins pentru aceasta (ad-hoc) alcătuită din înfăţişătorii tuturor intereselor şi tuturor stărilor de oameni ale neamului. Aceste adunări vor fi chemate pentru sfârşitul de a da pe faţă dorinţele poporului asupra chipului de întocmire hotărâtoare a ţărilor lor. Congresul va regula cum trebuie să se înţeleagă comisia cu aceste adunări.

Art. 25.  Comisia, luând în băgare de seamă părerea celor două adunări, va trimite fără întârziere la scaunul de astăzi al Congresului lucrările sale. Înţelegerea hotărâtoare despre aceasta cu puterea suzerană se va aşterne în scris, într-o lovitură încheiată la Paris între părţile tocmitoare; şi un hatişerif, potrivit acestei învoieli, va hotărî desăvârşit noua stare a acestor ţări, care pe viitor vor fi puse sub chezăşia tuturor pute rilor iscălite în tratat.

Art. 26.  S-a primit de toţi ca ţările române să aibă oştire naţională pentru siguranţa dinăuntru şi a graniţelor. Nici o piedică nu se va putea pune măsurilor neobişnuite de apărare pe care, în unire cu Înalta Poartă, aceste ţări vor fi chemate a lua spre a respinge orice năvălire străină.

Art. 27.  Dacă liniştea dinăuntrul ţărilor acestea va fi ameninţată, Înalta Poartă se va înţelege cu celelalte puteri tocmitoare asupra măsurilor ce ar trebui ca să se ia spre a restatornici sau a păstra liniştea. Nici una din puteri nu poate, mai înainte de a se înţelege cu celelalte, să intre cu arme în aceste ţări.

sursa: Bogdan Murgescu – Istoria Romaniei in texte

Istoria universităţilor

Antichitatea greco-romană (şi cu atât mai puţin lumea Orientului) n-a avut o „universitate” în sensul propriu al cuvântului. A creat forme de învăţământ (exemple celebre fiind „Academia” lui Platon sau „Liceul” lui Aristotel) de un nivel ştiinţific realmente superior – mai ales în domeniul filozofiei, al dreptului şi al retoricii. Dar acest învăţământ nu era organizat pe facultăţi, nu avea o programă de studii şi nici nu acorda un titlu academic la terminarea studiilor.

Această instituţie – universitatea – este o creaţie specifică a civilizaţiei occidentale, născută în Italia, Franţa şi Anglia, la începutul secolului al XIII-lea. Nici unei universităţi nu i se poate preciza cu exactitate data naşterii, dar pot fi considerate cvasicontemporane universităţile din Bologna, Paris şi Oxford.

Universitatea medievală – matrice a universităţii moderne – este deci o instituţie tipic europeană, absolut originală şi caracteristică evului mediu.  Ca instituţie didactico-ştiinţifică, această formă de învăţământ se numea „studium generale”. „Generale”, nu pentru că programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru că şcolarii proveneau din toate regiunile Europei. Termenul se referea deci la cei care o puteau frecventa, nu la studii predate. În plus, pentru ca un „studium” să se poată numi „generale”, trebuia ca aici să se predea, pe lângă „artele liberale”(gramatica, retorica, logica, aritmetica, muzica, astronomia şi geometria), şi cursuri a cel puţin una din facultăţile numite „superioare”– teologie, medicină şi drept.

Ceea ce denumea termenul „universitate” nu era o şcoală, ci o formă de organizare – a studenţilor, a profesorilor sau, împreună, a studenţilor şi profesorilor – pe o bază asociativă. Prin urmare, conceptele „studium generale” şi „universitas” nu se identificau; deşi, în practică, majoritatea „studia generalia” au devenit, printr-un proces de evoluţie organizatorică, „universitates”.

O universitate trebuia să aibă cel puţin două facultăţi: o facultate de „arte liberale” şi o facultate „superioară”. Universitatea din Paris avea patru facultăţi, grupând şcolile care predau câte una din cele patru grupe de discipline – arte, teologie, drept şi medicină. Cel mai mare număr de studenţi şi de profesori il avea prima, pentru că, spre a se putea înscrie la una din celelalte trei, candidatul trebuia să fi absolvit facultatea de „arte”.

O universitate medievală era deci o corporaţie şi o instituţie de învăţământ supranaţională, europeană; fapt devenit posibil datorită instrumentului de comunicare unic: limba latină. Astfel, această instituţie putea include în sânul ei, fără probleme, cea mai eterogenă populaţie dintr-o formaţie corporativă cunoscută până atunci. La Universitatea din Paris, de exemplu, se întâlneau studenţi şi magiştri francezi, germani, englezi, scoţieni, irlandezi, danezi sau suedezi, cu studenţi spanioli, portughezi, cehi, unguri, polonezi sau greci. Toate universităţile din secolul al XIII-lea aveau acest caracter internaţional.

Ca formă de învăţământ superior, deci, ca „studium generale”, universitatea medievală era o derivaţie, reprezentând un stadiu de evoluţie a unor şcoli urbane, episcopale.

Ca instituţie, universitatea reprezenta faza finală de dezvoltare a unor societăţi bazate pe un contract, pe o înţelegere încheiată între grupul de magiştri, sau între şcolari, sau între ambele categorii sociale.

Ca origine, universităţile medievale au fost organizaţii corporative spontane născute în urma dezvoltării unor şcoli preexistente (Bologna, Paris, Oxford); fie mari organisme corporative constituite în urma migraţiei magiştrilor şi şcolarilor de la o universitate la alta (Cambridge, Padova); fie, în sfârşit, instituţii create printr-o hotărâre a autorităţii ecleziastice (papalitatea) sau laice (împăratul sau principele) ca în cazul universităţilor din Napoli, Salamanca ş.a.

În linii generale, universităţile apărute în secolul al XIII-lea au avut o evoluţie comună. Ceea ce le deosebea, erau cauzele care au determinat această evoluţie şi felul raporturilor stabilite între părţi: între profesori şi studenţi sau între corporaţia universitară şi autorităţile civile ori ecleziastice. Prin urmare, originile şi natura universităţilor medievale sunt diferite, variind de la un caz la altul.

Totuşi, în ceea ce priveşte modul în care s-au constituit, precum şi în privinţa structurii şi a evoluţiei lor, se pot distinge două tipuri de universităţi, ilustrate de Universitatea din Bologna şi, respectiv, de cea din Paris (care au servit apoi ca model). Apariţia a fost determinată, în fond, de cauze şi de condiţii locale specifice: sociale, religioase, politice sau culturale. Dezvoltarea civilizaţiei urbane, intensificarea contactelor şi sporirea posibilităţilor de comunicare între diferite ţări şi regiuni; avântul intelectual anunţat încă de la începutul secolului al XII-lea, care a stimulat setea de cunoaştere şi pasiunea pentru stiinţă, toţi aceşti factori au favorizat progresul învăţământului. Dar împrejurările şi cauzele concrete, locale, au fost, în fiecare caz în parte, altele.

În Italia, pe la mijlocul secolului al XII-lea, numărul şcolarilor era foarte ridicat. La Bologna, „studium generale”era frecventat de câteva sute, veniţi din toate regiunile peninsulei, şi chiar din alte ţări. Departe de casă, lipsiţi de posibilitatea de a fi apăraţi în diverse circumstanţe şi dispunând de mijloace de subzistenţă de regulă modeste, şcolarii s-au organizat într-o „societas”, devenită în curând „universitas scholarium”, pentru a se putea opune în felul acesta, în primul rând, preţurilor de speculă pretinse de cetăţenii oraşului privind chiriile şi alimentele. Astfel uniţi şi organizaţi, şcolarii puteau constrânge conducerea oraşului să ia măsuri spre a împiedica asemenea abuzuri ale cetăţenilor, sub ameninţarea plecării în masa şi deci a transferării „studium”-ului într-un alt oraş, ceea ce, bineînţeles că bolognezilor nu le-ar fi convenit din nici un punct de vedere, nici economic, nici de prestigiu; şi pretenţiile şcolarilor au fost acceptate de autorităţi.

Deci, la origine, obiectivul principal al acestei „universitas” n-a fost fixarea unui program de studiu sau stabilirea modalităţii de numire a profesorilor, ci acela de a garanta un tratament favorabil şi de a apăra interesele studenţilor contra arbitrariului sau abuzurilor – cetăţenilor, autorităţilor şi chiar, eventual, ale profesorilor. Particularitatea tipului bolognez de universitate – corporaţie, aşadar, exclusiv a studenţilor – a rezultat într-o mare măsură din faptul că papalitatea s-a dezinteresat de cazul Bolognei. Autoritatea ecleziastică a renunţat să intervină, din moment ce în acest oraş nu exista nici o formă de învăţământ teologic (cu excepţia celui predat în şcolile mănăstireşti locale); totul concentrându-se asupra studiilor juridice, care împingeau pe un plan secundar chiar şi învăţământul artelor liberale.

În schimb, în cazul celuilalt tip de universitate medievală, reprezentat de Universitatea din Paris, derivată din şcoala catedralei, Biserica a intervenit de la început şi a continuat, cu fermitate absolută, să-şi menţină controlul. În şcolile catedralelor, în care, în secolul al XI-lea, predau mulţi episcopi înşişi, era firesc ca aceştia să-şi rezerve dreptul de a controla învăţământul şi de a recruta corpul profesoral. Adeseori, episcopul dădea această delegaţie unui cancelar capitular, totdeauna ales dintre cei mai instruiţi canonici ai diocezei. În curând, cancelarul a luat locul episcopului, atât ca profesor cât şi ca director al şcolii.

În primii ani ai secolului al XIII-lea, profesorii se constituiseră deja, fără a mai cere încuviinţarea episcopului sau a cancelarului, într-un corp profesional numit „collegium”, legându-se prin jurământ să-şi apere în mod solidar interesele.

Studenţii le-au luat exemplul şi s-au alăturat grupului magiştrilor, pentru ca împreună să acţioneze împotriva imixtiunii autoritare a cancelarului în problemele lor şcolare, a abuzurilor sale de putere, a pretenţiei de a i se presta jurământ de ascultare, precum şi a arestărilor arbitrare pe care le dispunea uneori cancelarul.

În diferendul care era inevitabil, papa Inocenţiu III s-a pronunţat (în 1212) în favoarea universitarilor parizieni. Papa îi sprijinea pe magiştri şi pe studenţi, pentru ca în felul acesta să-i menţină sub obedienţa sa. În 1215, le concede un statut, care nu-i mai lăsa la discreţia cancelarului. Deşi rămasă încă sub jurisdicţia episcopului şi fără a avea încă dreptul de a poseda un sigiliu propriu cu care să-şi poată autentifica actele emise, la această dată asociaţia corporativă este cunoscută sub denumirea pe care singură şi-o dăduse, de „Universitas Magistrorum et Scholarium Parisiensium”. Din 1229 instituţia este desemnată în acte prin simplul cuvânt: „Universitate”.


sursa: Ovidiu Drimba, Istoria culturii și civilizației