Arhive etichetă: Elena

Legenda lui Menelaos

menelaosMenelaos. Fiul lui Plistene sau al lui Atreu şi fratele mai mic al lui Agamemnon; a fost regele Spartei. Literal, numele său înseamnă „cel pe care îl aşteaptă poporul”.  Celebritatea lui se leagă de figura Elenei, cu care s-a căsătorit şi a avut o fiică nespus de frumoasă, Hermione. Răpirea Elenei de către Paris pe când el nu se afla în Sparta a declanşat războiul troian.

În timpul luptei, Menelaos s-a distins prin curaj şi a ucis mulţi troieni, deşi poeţii preferă să-l descrie nu ca pe un om însetat de sânge şi de răzbunare, ci blând şi liniştit. Unul dintre episoadele celebre care l-au avut ca protagonist este cel al luptei sale cu Paris, autorul răpirii Elenei şi cauza războiului; Menelaos era pe punctul de a-l ucide şi l-ar fi lovit mortal, dacă Afrodita nu i-ar fi răpit adversarul, învăluindu-l într-un nor.

După căderea Troiei, Menelaos, însoţit de Ulise, s-a grăbit spre casa lui Deifobos, care se căsătorise cu Elena după moartea lui Paris. Menelaos l-a ucis pe Deifobos; potrivit unei versiuni a povestirii, el s-a năpustit cu spada ridicată şi asupra Elenei, intenţionând să o pedepsească pe adulteră; Elena însă şi-a dezvelit pieptul şi Menelaos nu şi-a dus la îndeplinire gândul.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (ultima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Din prima sa căsătorie cu Minervina, Constantin cel Mare a avut un fiu, pe Crispus. Cu Minervina s-a întâmplat acelaşi lucru ca şi cu Helena în 293. Ca să fie adoptat ca moştenitor la tron de către Maximianus Herculius, Constantin a repudiat-o şi el pe Minervina (se pare tot o concubină de condiţii obscure) şi s-a căsătorit cu Fausta, o altă fiică a lui Maximian, deci soră cu soţia de-a doua a tatălui său Chlorus (307). Despre Fausta se spunea de asemenea — ca şi în cazul Theodorei — că era de o frumuseţe olimpică. Din căsătoria cu Fausta s-ar fi născut Constantin al II-lea şi Constantius al II-lea. După unii autori, ei ar fi însă copiii născuţi de o a treia soţie a lui Constantin cel Mare, dar al cărei nume rămâne necunoscut.

Atât Elena cât şi Constantin iubeau foarte mult pe tânărul Crispus şi îi pregăteau o strălucită carieră, pe care principele în vârstă de 20 ani o şi prefaţase cu câteva victorii militare la Rhin şi pe mare. Dar Fausta se gândea şi ea la copiii ei. Puse la cale o intrigă ticăloasă contra lui Crispus, acuzat de complot împotriva ei. Violent şi grăbit, după ce-l arestă pe Crispus, Constantin dădu repede dispoziţii ca tânărul să fie ucis prin otrăvire la Pola; se pare fără încunoştinţarea mamei sale Elena.

Îndurerata bătrână nu putea uita moartea nevinovată a nepotului şi pregăti la rândul ei o răzbunare împotriva nurorii criminale. Îi dovedi lui Constantin greşeala în care căzuse uşor, din pricina vicleniei Faustei, apoi îi dezvălui, de asemenea, unele greşeli grave, de adulter, ale soţiei sale. Nu putem şti până la ce limită au mers rătăcirile conjugale ale Faustei, dar ştim că fiul avea o mare încredere în vorbele mamei sale. Fausta, la rândul ei, a fost supusă unor suplicii, apoi executată, rigoare ce a adus oarecare consolare îndureratei bunici.

Continuă citirea →

Elena, mama primului împărat creştin (prima parte)

Elena, mama imparatului Constantin cel Mare

Elena, mama lui Constantin cel Mare, a deschis seria principeselor adepte ale creştinismului. Atât timp cât va mai exista Imperiul roman, ele nu se vor deosebi de înaintaşele lor păgâne. În perioada târzie şi creştină a statului roman, femeile de la curtea imperială au continuat să participe cu pasiune la treburile de guvernământ, de politică internă şi externă. Erau atrase spre acestea fie din dragoste maternă sau conjugală, fie din ambiţii personale, pasiuni, pe care la împărătesele bizantine le întâlnim mult mai puternice.

Sursele istorice de care dispune cercetătorul de azi, pentru reconstituirea biografiei „împărătesei şi sfintei Elena”, sunt destul de numeroase, dar, din păcate, în cea mai mare parte suspecte, atunci când provin din cercuri ecleziastice, sau din redacţii târzii, bazate pe tradiţie. Pentru marile servicii pe care această femeie le-a adus bisericii creştine din veacul al IV-lea, ea a fost canonizată. Icoana „sfintei Elena”, alături de a fiului său, figurează în toate lăcaşurile creştine de cult. Aşa se explică de ce viaţa ei ne este cunoscută mai ales din operele scriitorilor creştini, din legende, panegirice, hagiografii etc, în care redactorii îi aduc numai elogii.

Continuă citirea →

Căsătoria în mitologie

Penelopa aşteptându-l pe Ulise

Căsătoria prezentată în miturile clasice este de obicei monogamă, deşi există şi excepţii (de pildă, la Troia), iar cazurile de concubinaj sînt foarte frecvente. Tipul de soţie credincioasă este reprezentat de Penelopa, care în Odiseea aşteaptă, într-o alternanţă de speranţă şi nerăbdare îngrijorată, întoarcerea lui Ulise şi rezistă presiunilor peţitorilor; nu mai puţin emoţionant este modelul de dragoste conjugală reprezentat de Alcesta, gata să moară pentru soţul său Admetos, într-un elan de generozitate de care nici măcar părinţii lui Admetos, deşi sunt bătrâni şi se apropie de sfârşitul vieţii, nu sunt capabili.

Continuă citirea →

Istoria aheilor

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.

Continuă citirea →

Petru Rares (IV) – legende istorice

De cinci zile şedea Domnina şi suspina, şi întreba apele Brateşului, şi privea în zările depărtate aşteptându-şi fiul care nu mai venea; iar pieptul ei se ridica ca valurile apei de furtuna ce-i tulbura sufletul. Dar iată că a şasea zi înspre sară, pe când Brateşul ardea de focurile asfinţitului, se zări în depărtare o luntre mică care, când se pierdea, când iar apărea în creţul undelor, înaintând spornic spre mal şi lăsând în urmă-i două lungi cărări de rubine. Domnina o privea cu aţintire; ar fi voit să soarbă spaţiul, să pătrundă cu sufletul pănă la dânsa, căci inima de mamă recunoscuse pe fiul multaşteptat, iar Petru, care plutea în luntre, îşi simţea inima împărţită în două; ar fi voit să ajungă şi să nu ajungă. De când venea cu Elena, ori vederile lui se schimbase, ori într-adevăr lumea se îmbrăcase în alte haine, dar niciodată el nu se simţea aşa de dulce legănat pe sânul Brateşului, niciodată apele lui nu-i păruse mai limpezi şi mai drăgălaşe, niciodată asfinţitul nu fusese împodobit cu văpsele mai strălucitoare ca atunci.

Continuă citirea →

Petru Rareş (I) – legende istorice

Venise primăvara şi cu ea împreună venise şiruri de cucoare şi roiuri de rândunele. Tânăra Elena şedea acum la fereastră şi sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaştri rătăceau în depărtări, şi, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-şi pregăteau cuibul sub streşina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeţă îi îneca inima, şi pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeţei ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereţei care vin şi trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimţire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină şi orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăş decât frumuseţea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.

Iată că fără veste uşa se deschise cu zgomot înapoia ei şi un om nalt, învălit într-o manta lungă ce-i atingea călcăiele intră în odaie. Elena se întoarse răpede, şi ochii străinului se pironiră atunci asupră-i cu atâta îndrăzneală, încât biata copilă se crezu un moment în faţa unui făcător-de-rele. Câteva minute străinul stătu în tăcere aţintindo întocmai ca şerpele ce voieşte să farmece paserea în zbor, apoi îi zise cu ton măreţ:

— Copilă, pleacă-te, tu eşti înaintea lui Ştefan, domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare!

Elena, ameţită de aceste cuvinte, se pleacă până la pământ.

— Eleno! Tu eşti cea mai frumoasă copilă din tot cuprinsul domniei mele. De când ochii mei te-au zărit, inima mea n-a încetat să te dorească. Am venit că cer dragostea ta. Nu căuta tu, slabă mlădiţă, să te împotriveşti în zadar la furtuna dorului meu care rupe orice stăvilă. Iubeşte-mă, Eleno, şi în schimbul dragostei tale, vei avea Moldova la picioare. Sărăcia care ţi-a chinuit tinereţele va pieri ca visul cel rău ce tulbură odihna nopţii, şi în palaturi voi preface mica ta colibă şi voi pune mantie de catifea pe umerii tăi frumoşi şi pe degetele tale voi anina pietre scumpe. Nu te teme, adause el, văzând pe Elena îngălbenindu-se; am venit astă dată cu scopul numai de a-ţi mărturisi focul ce mă arde, şi a îndupleca prin rugăminte inima ta neştiitoare de fericirile lumeşti. Răspunde, Eleno, domnului tău!

— Dacă eşti domnul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, răspunse Elena care în faţa primejdiei simţea inima întărindu-i-se, de ce nu închini dragostea ta doamnei Moldovei, soţiei tale, căreia ai jurat credinţă la altar şi care te poate asculta fără ruşine şi vinovăţie. De ce tu, aşa de mare, cauţi să zdrobeşti o fiică orfană, lipsită de sprijin, pe care tu cel întăi eşti dator să o ocroteşti la umbra milei tale. Întoarce-ţi de la mine faţa, o doamne, şi mergi să încălzeşti inima soţiei tale, care te cheamă cu ochii în lacrămi; iar pe mine lasămă să trăiesc în linişte, precum are dreptul să trăiască orice suflare care s-a născut sub adăpostul stăpânirii tale. Mantia de catifea ce-mi făgăduieşti mi-ar arde umerii şi în palaturile tale mi-aş găsi mormântul.

— Tu vorbeşti aşa de frumos, Eleno, că farmeci auzul meu, şi văd cu fericire că inima ta e la înălţimea frumuseţelor cu care te-a înzestrat natura. Află, dar, că noi cei de sus ştim preţui însuşirile sufleteşti ale supuşilor noştri; de aceea cu cât văd în tine simţiri mai frumoase, cu atât mai mult te iubesc şi cu atât mai mult se întăreşte în mine voinţa de a cuceri inima ta. Nici o putere omenească nu mă va sili de-acum înainte să te părăsesc. Ascultă-mă, Eleno, nu îneca fericirea ce ne zâmbeşte în nişte cuvinte săci, menite de a face pe om să fugă de bine. Între singurătatea ta de astăzi şi fericirile ce te aşteaptă mâne, nu mai sta la îndoială; căci cine altul e mai vrednic să te iubească decât domnul ţării şi cine a sădit această patimă nemărginită în pieptul meu, dacă nu Dumnezeu, în numele căruia te închini tu, frumoasă copilă? Apoi pute-va el să ne pedepsească pentru însăşi fapta sa?

— În zadar, doamne, cauţi prin cuvinte meşteşugite să îndupleci inima mea; tu eşti atotputernic în adevăr, poţi să-mi ridici viaţa, însă mai mult decât tine sunt eu însumi stăpână pe viaţa mea. Află dar că dacă nestrămutată este voinţa ta de a mă urmări, nestrămutată este voinţa mea de a mă ucide în momentul în care voi vedea că nu pot scăpa din ghearele tale. Alege dar şi tu între datoria de domn, chemat de a apăra vatra supuşilor tăi, iar nu de a o pângări, şi între plăcerea de a strânge un hoit în braţe. Acesta este, doamne, cel din urmă cuvânt al meu.

În faţa acestui răspuns rostit cu glas hotărât, tiranul păru un moment ruşinat de uricioasa-i întreprindere, dar, luându-şi iute de samă, el întoarse vorba pe un ton jumătate glumeţ, jumătate ameninţător:

— Niciodată glas femeiesc, zise el, nu a impus lui Ştefăniţă Vodă. Ştiu cât de bogate sunteţi în lacrimi şi de câte ori pe zi sunteţi în stare să muriţi pentru lucruri de nimica; noroc că Dumnezeu v-a dat nepreţuitul har de a învia tot atât de des pentru nestingerea neamului omenesc. De aceea eu nu perd nădejdea că după ce te vei ucide de frica dragostei mele, vei învia mai drăgălaşă decât înainte şi vom râde împreună cum, pentru cuvântul cinste, născocit de proşti, era să jertfeşti atâta frumuseţă şi atâta viitor. Te las să mai gândeşti, Eleno. De astăzi în trei zile voi veni iarăşi la tine spre a-ţi cere răspunsul. Rămâi sănătoasă şi cugetă bine!

După ce rosti aceste cuvinte, el se plecă şi ieşi.

O! cine poate să descrie tristeţea în care căzu Elena! Faţă cu tiranul ea găsise îndestul curaj spre a-l înfrunta; cuvintele ei pline de energie, frumuseţea, nevinovăţia, slăbiciunea ei chiar erau atâtea arme ce o apărase pentru moment contra încercărirlor lui, însă îndată ce rămase singură, puterile o părăsiră şi un râu de lacrimi îi înecă faţa. Ideea singurătăţii, lipsa de orice sprijin omenesc, primejdia viitoare care o ameninţa acum de departe cu toate îndoielile şi spaimile ei, mai înfricoşată decât chiar dacă ar fi fost prezentă, toate acestea chinuiau atât de amar tânărul ei suflet, încât ea se crezu pierdută fără scăpare.

Dumnezeu însă nu lasă pe om.

Un smoc de raze pornit din luminele asfinţitului se strecură în odaia ei ca o solie cerească, poleindu-i sânul şi cosiţele cu văpselele curcubeului şi, deşi prin acesta întru nimic nu i se schimbase soarta, totuşi ea simţi o uşurare în inimă. Mintea i se limpezi, lacrimile i se uscară şi ea putu să-şi măsoare nenorocirea şi să cugete la chipul scăpării. Peste trei zile Ştefaniţă Vodă avea să se înfăţişeze înaintea ei spre a-i cere răspunsul, prin urmare cel mai bun mijloc de scăpare era de a fugi de în vreun loc necunoscut, unde tiranul să nu-i dea de urmă. Cu această hotărâre, deci, ea se culcă şi, mulţumită tinereţelor darnice cu care o înzestrase Dumnezeu, somnul o cuprinse în braţe şi-i alină suferinţele legănând-o în visuri dezmierdătoare.

Ce s-o mai fi întâmplat cu dânsa nu se ştie, dar când a doua zi se deşteaptă, ea se văzu într-o trăsură alăturea cu un om necunoscut. Trăsura mergea aşa de răpede, că roatele sfârâiau pe pământ şi colbul se ridica în nouri. I se părea că visează un al doilea vis.

Nicolae Gane