Arhive etichetă: istorie

Ziua Națională a României. Scurt istoric

Ziua națională a României a fost între 1861-1866 ziua de 24 Ianuarie, între 1869-1947 ziua de 10 Mai, apoi, între 1948-1989, ziua de 23 August. Din 1990 ziua de 1 decembrie a fost adoptată drept zi națională și sărbătoare publică în România. Această prevedere a fost reluată de Constituția României din 1991.

24 Ianuarie, Ziua Unirii din 1859

Prima atestare documentară a unei sărbători naționale este în anul 1860, când Mihail Kogălniceanu submite aprobării Domnului prima inițiativă în acest sens: „…Subsemnatul are dar onoarea a propune Înălțimii Voastre să binevoiți a încuviința ca în viitor numai 24 Ianuarie să se serbeze în Principatele Unite, ca Sărbătoare Națională, ca ziua care făcându-vă Domnitorul României, v-au încredințat prin însuși această nobilă misie de a realiza marea dorință și trebuință a Națiunii Noastre“. Vodă Cuza a aprobat propunerea la data de 27 decembrie 1860. Începând deci cu 1861, ziua de 24 ianuarie a început a fi sărbătorită cu mult fast. După abdicarea lui Cuza, ziua de 24 ianuarie a decăzut în importanță, fiind totuși în continuare sărbătorită, mai ales în Moldova, dar pierzând întâietatea în fața zilei de 10 Mai.

10 Mai, Ziua Independenței României și a Monarhiei

Desemnat să fie noul Domnitor al Principatelor Române, principele german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen (devenit, mai târziu, Regele Carol I al României) a sosit pentru prima dată în București în ziua de 10 Mai 1866. El a fost întâmpinat la Băneasa de o mare mulțime de public și de primarul Bucureștilor, Dimitrie Brătianu (fratele prim-ministrului, Ion C. Brătianu), care i-a oferit, în mod simbolic, cheia orașului. În aceeași zi, principele a depus jurământul ca Domnitor în fața Adunării reprezentative a Principatelor Române Unite. La data de 10 Mai 1877, a doua zi după citirea și adoptarea Declarației de Independență de către ambele Adunări, Domnitorul Carol I a sancționat și promulgat Declarația – ea căpătând, conform Constituției, putere de lege prin semnătura regală. De aceea, ziua de 10 Mai 1877 rămâne în istorie ca Ziua Independenței României. Prima atestare documentară a zilei de 10 mai drept sărbătoare națională este în anul 1869.

23 August, ziua națională sub regimul comunist

După abdicarea forțată a Regelui Mihai I, la data de 30 decembrie 1947, ziua de 10 Mai, ca amintind de monarhie, nu mai putea juca rolul unei sărbători naționale în noua republică comunistă, proclamată chiar în aceeași seară. Astfel, o nouă zi de sărbătoare națională a fost instaurată prin Hotărârea nr. 908 din 18 august 1949 privind declararea zilei de 23 August ca sărbătoare națională. Prin această Hotărâre de Guvern, actul de la 23 August 1944 a fost „confiscat” de propaganda comunistă ca ziua „Marii Insurecții Armate Antifasciste și Antiimperialiste”. Ziua de 23 August a fost sărbătorită ca Zi Națională pe toată durata regimului comunist (până în 1989).

1 Decembrie, Ziua Unirii din 1918

În 1990, Parlamentul României a proclamat ziua de 1 decembrie drept sărbătoare națională. Alegerea zilei de 1 Decembrie, deși neexplicit, a făcut trimitere la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România în 1918, respectiv la Proclamația de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=h_34PaGwmfQ

Popoare și spații istorice în Orient – Lecția de istorie

I. Orientul Antic

  • Reprezintă spațiul geografic în care au apărut primele civilizații ale omenirii;
  • Cuprindea un spațiu imens situat între Africa de Nord și Marea Chinei.

II. Marile civilizații din Orientul antic au apărut de-a lungul fluviilor:

  • Tigru și Eufrat în Mesopotamia;
  • Nil în Egipt;
  • Indus în India;
  • Fluviul Galben și Fluviul Albastru în China.

III. Popoare din Mesopotamia (regiunea cuprinsă între fluviile Tigru și Eufrat)

  • Sumerienii
  • – s-au stabilit în mileniul al IV-lea î.Hr. în sudul Mesopotamiei;
  • – sunt creatorii celei mai vechi civilizații;
  • – au întemeiat primele orașe-stat – Ur, Uruk, Nippur, Umma, Lagaș;
  • – au inventat roata, cea mai veche scriere (cuneiformă) și ziguratul.
  • Akkadienii
  • – s-au stabilit în centrul Mesopotamiei la începutul mileniului III î.Hr.;
  • – au întemeiat centre politice și economice importante – Akkad, Babilon;
  • – au întemeiat primul imperiu din istorie în jurul anului 2300 î.Hr. condus de Sargon I.
  • Asirienii
  • – stabiliți în nordul Mesopotamiei în mileniul III î.Hr.;
  • – Tiglatpalassar I (sec. XI î.Hr.) a pus bazele Imperiului asirian.

IV. Egiptenii

  • Regatul Egiptului s-a format în regiunea fertilă din nord-estul Africii, străbătută de fluviul Nil;
  • au ridicat primele piramide (monumente funerare gigantice care adăpostesc  mormintele faraonilor).

V. Fenicienii

  • au întemeiat pe țărmul de est al Mării Mediterane orașe-stat precum Byblos, Tyr, Sidon;
  • erau negustori și navigatori pricepuți.

VI. Evreii

  • se aflau la sud de teritoriul locuit de fenicieni;
  • au format un regat puternic în timpul regilor Saul, David și Solomon (sec. XI-X î.Hr.).

VII. Perșii și mezii

  • s-au stabilit în Podișul Iranului în sec. XII î.Hr.;
  • în sec. VI î.Hr. au întemeiat cel mai întins imperiu oriental sub conducerea lui Cirus cel Mare.

VIII. Indienii

  • au creat o civilizație strălucită în valea Indului;
  • au inventat numărul zero, semnul minus, cifrele ajunse la noi prin intermediul arabilor.

IX. Chinezii

  • civilizația chineză s-a dezvoltat în regiunea dintre fluviile Galben și Albastru;
  • au inventat acul magnetic, nava cu pânze, hârtia și tiparul, roaba, explozibilul.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=Fp0gUNBQnCQ

Inventarea scrierii. De la pictograme la alfabet – Lecția de istorie

I.Ce reprezintă scrierea?

  • este un mijloc de comunicare, consemnare și acumulare a cunoștințelor oamenilor.

II. Când a apărut scrierea?

  • în cursul mileniului al IV-lea î.Hr., popoarele din Mesopotamia și Egipt au inventat scrierea.
  • inventarea scrierii a marcat trecerea umanității de la Preistorie la Istorie.

III. De ce a apărut scrierea?

  • Scrierea a apărut din nevoia de a consemna  și transmite informații importante:
  • – faptele și poruncile regilor;
  • – redactarea legilor și a lucrărilor religioase și literare;
  • – achitarea impozitelor;
  • – înregistrarea datelor legate de sărbătorile religioase.

IV. Tipuri de scriere

  • prima scriere apare în sudul Mesopotamiei, în regiunea numită Sumer; se scria pe tăblițe de lut, prin zgârierea pe lutul moale a unor semne cu un instrument din os ascuțit; primele tăblițe cuprindeau o scriere pictografică (desene ce exprimau idei și cuvinte);
  • scrierea pictografică a evoluat spre scrierea cuneiformă (semne grafice asemănătoare unor cuie);
  • în Egipt a apărut scrierea hieroglifică (desene reprezentând ființe umane, animale și păsări, plante, zei sau diverse obiecte); hieroglifele acopereau monumentele de piatră sau erau desenate cu cerneală pe foi realizate dintr-o plantă numită papirus.
  • fenicienii au inventat cel mai simplu sistem de scriere – cel alfabetic.
  • – alfabetul este alcătuit din litere. Fiecare literă reprezintă un sunet.
  • – alfabetul folosit de noi în prezent este cel inventat de fenicieni și perfecționat de greci și romani.

V. Cine scria în Orientul Antic?

  • doar unii dintre oamenii care trăiau în Orientul Antic știau să scrie și să citească;
  • printre aceștia se numărau preoții și funcționarii (scribii).

VI. Pe ce scriau oamenii?

  • în Orientul Antic se scria pe piatră, lemn, tăblițe din lut, papirus, pergament (piele de animal prelucrată) și chiar pe hârtie, în China.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=pEbKz8YBfYc

Constituțiile României. Lecția de istorie

 Constituția reprezintă legea fundamentală a unui stat, care stabilește forma de guvernământ și de organizare statală, precum și drepturile și obligațiile fundamentale ale cetățenilor.

Primele Constituţii ale statului modern român au fost precedate de acte cu caracter constituţional:

  • Declaraţii de principii („Cererile norodului românesc” redactate în 1821, în timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu);
  • Declaraţii de drepturi („Proclamaţia de la Islaz”, ca de altfel şi celelalte programe revoluţionare paşoptiste);
  • Proiecte de reformă („Constituţia Cărvunarilor” redactată de Ionică Tăutul în 1822 şi „Osăbitul Act de numire a suveranilor românilor” redactat de lon Câmpineanu în 1838);
  • Rezoluţiile adunărilor ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească din 1857.

Istoria constituţională a României între 1859-1991 cunoaşte mai multe perioade:

  • Etapa de implementare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859 – 1 iulie 1866);
  • Etapa de continuitate a acestor instituţii (1 iulie 1866 – 20 februarie 1938);
  • Etapa de instabilitate constituţională (20 februarie 1938 – 30 decembrie 1947);
  • Etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – decembrie 1989);
  • Etapa revenirii la sistemul democratic, fapt statuat prin adoptarea Constituţiei din 1991.

Constituţiile statului român au fost reprezentate de:

1. Regulamentele Organice

  • Sunt primele documente cu caracter constituţional din istoria modernă românească;
  • Au fost redactate în timpul ocupaţiei ruseşti a Principatelor (1828-1834);
  • Au fost aplicate în perioada 1831-1858 (Ţara Românească) şi 1832-1858 (Moldova);
  • Pentru prima oară, cele două Principate erau organizate după legi asemănătoare.

2. Convenţia de la Paris

  • Elaborată de Marile Puteri;
  • Prevederile ei au fost puse în aplicare în Principate între 1858-1864;
  • Stabilea crearea Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, dar cu doi domni, două adunări, două guverne, aşadar o unire formală;
  • Deschidea calea spre crearea statului român modern, precum şi separarea puterilor în stat.

3. Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris

  • Adoptată de domnul Al. I. Cuza, în urma loviturii de stat din 2 mai 1864:
  • Prevedea atribuţii lărgite pentru domn, precum şi înființarea Corpului Ponderator, al doilea Corp legislativ (viitorul Senat).

4. Constituţia din 1866

  • Prima constituţie românească în adevăratul sens al termenului (lege fundamentală a unui stat);
  • A fost adoptată în contextul instaurării dinastiei străine. În 1866 este adus în România ca domn și confirmat de votul poporului Carol I, un prinț din familia germană Hohenzollern-Sigmaringen.
  • A avut ca model Constituţia Belgiei din 1831, care era considerată cea mai liberală la momentul respectiv;
  • Nu a fost supusă aprobării marilor puteri europene;
  • A fost promulgată de domnul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe 1 iulie 1866;
  • A fost structurată pe 8 titluri;
  • Impunea numele oficial al statului – România;
  • Forma de organizare statală era cea de monarhie constituţională ereditară;
  • Menționa principiul suveranităţii naţionale;
  • Impunea principii liberale: separarea puterilor în stat şi respectarea drepturilor şi libertăților cetățenești;
  • Drepturile și libertăţile cetăţeneşti prevăzute:
  • – dreptul la liberă asociere;
  • – libertatea persoanei;
  • – inviolabilitatea domiciliului şi a proprietăţii;
  • – libertatea conștiinței, a cuvântului, a presei;
  • – dreptul la educaţie (învățământul primar fiind obligatoriu şi gratuit).
  • Puterea era împărțită în trei:
  • Puterea executivădeţinută de Domn şi de guvern.
  • Domnul avea prerogative largi:
  • – numea şi revoca miniştrii;
  • – avea drept de amnistie politică;
  • – numea şi confirma în toate funcţiile publice;
  • – era şeful armatei;
  • – acorda distincţii şi decoraţii;
  • – avea dreptul de a bate monedă;
  • – putea declara război şi încheia tratate.
  • Guvernul era condus de un prim-ministru ales de Domn; primul-ministru alegea Cabinetul (echipa de miniştri) care trebuia aprobat de monarh.
  • Puterea legislativă deţinută de Domn şi de Parlament.
  • Domnul:
  • – avea iniţiativă legislativă;
  • – sancţiona şi promulga legile;
  • – avea drept de veto.
  • Parlamentul:
  • – ales prin vot cenzitar;
  • – era bicameral (format din Senat şi Adunarea Deputaţilor);
  • – iniţia, dezbătea şi aproba legile;
  • – putea interpela miniştrii;
  • Puterea judecătoreascădeţinută de tribunale, curţi de justiţie şi de Înalta Curte de Justiţie și Casaţie.
  • – Hotărârile judecătoreşti se pronunţau în numele domnului, iar judecătorii erau inamovibili.

Constituţia din 1866 a fost modificată în mai multe rânduri:

  • 1879 – este modificat art. 7, prin care este anulată interdicţia obţinerii cetăţeniei române de către cei care nu erau creştini (adică evreii şi musulmanii);
  • 1884 – se introduce noua titulatură a statului care devine Regat, iar Carol şi soţia sa, Elisabeta de Wied, primii regi ai României; se reduce numărul colegiilor electorale, de la 4 la 3 prin scăderea censului; astfel numărul celor cu drept de vot se măreşte;
  • 1917 – sunt votate proiectele de revizuire privind adoptarea votului universal şi realizarea reformei agrare.

Constituția din 1866 a rămas în vigoare până în anul 1923.

5. Constituţia din 1923

  • Legitima noua realitate politică de după Primul Război Mondial (realizarea României Mari prin alipirea Basarabiei, Bucovinei şi a Transilvaniei la statul român);
  • A fost promulgată de regele Ferdinand pe 28 martie 1923;
  • Până la a fi promulgată în forma sa finală, au existat două proiecte constituţionale (unul liberal şi altul naţional țărănesc) îndelung dezbătute;
  • Relua, în cea mai mare parte, conţinutul Constituţiei din 1866, fiind o sinteză între aceasta şi proiectele constituționale votate în 1917;
  • Era structurată pe 8 titluri;
  • Insista asupra caracterului național unitar al statului;
  • Introducea votul universal, egal şi direct (acordat doar bărbaţilor peste 21 ani);
  • Prevedea separarea puterilor în stat:
  • Puterea executivă – deţinută de rege și de guvern;
  • Puterea legislativă – deținută de rege şi de Parlament;
  • Puterea judecătorească – deţinută de tribunale, curți de justiție şi de Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie.
  • Afirma respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv pentru minorităţi;
  • Introducea controlul preventiv al constituţionalităţii legilor, care revenea Consiliului Legislativ;
  • A introdus un regim politic democratic;
  • A rămas în vigoare până în 1938, repusă ulterior în aplicare în 1944.

6. Constituţia din 1938

  • A fost promulgată de regele Carol II pe 27 februarie 1938;
  • A fost supusă unui plebiscit (în care oamenii trebuiau să declare în scris dacă o votează sau nu);
  • Impunea monarhia autoritară, în care atribuţiile regelui erau mult lărgite;
  • Desființa separarea puterilor în stat;
  • Regele devenea „capul statului”, în mâinile lui concentrându-se puterea executivă şi cea legislativă (Parlamentul – numit Reprezentanţa Naţională – avea un rol decorativ şi era mult limitat în privinţa iniţiativei legislative);
  • Regele numea un număr mare de senatori;
  • Regele putea convoca, închide sau dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului;
  • A rămas în vigoare până la instaurarea dictaturii antonesciene.

Ulterior promulgării, se înfiinţează Frontul Renaşterii Naţionale ca partid unic.

7. Constituţiile comuniste

  • Au fost în număr de trei:
  • cea din 1948;
  • cea din 1952;
  • cea din 1965.
  • Erau asemănătoare din punctul de vedere al prevederilor;
  • Au fost inspirate de constituţia sovietică din 1936;
  • Consfințeau adoptarea republicii ca formă de guvernare a statului:
  • Constituţia din 1948 şi cea din 1952 proclamau România ca Republică Populară;
  • Constituţia din 1965 proclama ţara noastră ca republică socialistă;
  • Prevedeau drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum şi principii democratice (votul universal, suveranitatea poporului), care în practică au fost grav încălcate;
  • Desființau separarea puterilor în stat;

Prin Constituția din 1948 se hotărau:

  • Executivul (cea mai mare parte) şi legislativul erau exercitate de Marea Adunare Naţională, un parlament unicameral considerat organul suprem al puterii;
  • Marea Adunare Naţională alegea Prezidiul Marii Adunări Naţionale, forma guvernul, modifica textul constituţiei, vota legile, vota bugetul.
  • Prezidiul Marii Adunări Naţionale emitea decrete, convoca Adunarea, numea şi revoca miniştrii, încheia tratele internaţionale.
  • Puterea executivă aparţinea şi Consiliului de Miniştri (guvernul), care avea în frunte un preşedinte;
  • Puterea judecătorească era exercitată de instanţele de judecată şi de Curtea Supremă, însă acestea erau subordonate factorului politic, reprezentat de Partidul Muncitoresc Român. 

Prin Constituția din 1952:

  • Nu se aduceau modificări esenţiale celei din 1948;
  • Spre deosebire de Constituţia din 1948, aceasta prevedea, în mod implicit, rolul conducător al P.M.R.

Prin Constituția din 1965 se hotărau:

  • Consacrarea monopolului politic al Partidului Comunist;
  • Partidul Muncitoresc Român devenea Partidul Comunist Român, care era socotit „forța conducătoare” a întregii societăţi;
  • Statul era socotit proprietarul resurselor subsolului, al mijloacelor de producţie, al pământului etc;
  • Prin revizuirea ei din 1974, se înfiinţa funcţia de preşedinte al României, având următoarele prerogative:
  • – prezida consiliul de Stat;
  • – era comandantul suprem al armatei;
  • – numea şi revoca miniștrii, președintele şi membrii Tribunalului Suprem;
  • – încheia tratate internaţionale;
  • – emitea decrete prezidenţiale şi decizii;
  • – conferea decoraţii.

8. Constituţia din 1991

  • A fost adoptată de Adunarea Constituantă la 21 decembrie 1991;
  • Reprezintă cadrul legal fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice;
  • Art. 1 prevede: “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”;
  • Forma de guvernare rămâne tot republica, condusă de un preşedinte ales pe 4 ani, prin vot universal;
  • Parlamentul redevine bicameral;
  • Guvernul exercită conducerea generală a administraţiei publice;
  • Se instituie:
  • – calitatea de Avocat al Poporului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
  • – Curtea Constituţională, care veghează asupra constituţionalităţii legilor.
  • A fost revizuită în anul 2003, în scopul adaptării ei la noile realități politice, economice, sociale și culturale din societatea românească în perspective aderării României la Uniunea Europeană. Una dintre cele mai importante modificări se referă la alegerea preşedintelui care urma să aibă un mandat de 5 ani (Parlamentul continuând să fie ales pe 4 ani);
  • A fost aprobată prin referendum.

Sursa – Ramona Popovici, Camil-Gabriel Ionescu, Istorie: Bacalaureat: Teste, Ediție revizuită, Booklet, București, 2015

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=FCeNHP6GvcQ

Samuraii. O istorie a războinicilor japonezi

Samuraii reprezentau casta războinică a Japoniei medievale, o pătură puternică de soldaţi călare ce au ajuns la putere ca servitori ai nobililor feudali şi ca braţ militar al curţii imperiale, pentru ca apoi să instituie o nouă ordine naţională.

Asemenea vikingilor din Scandinavia, ei erau iniţial oameni care nu aveau nimic de pierdut şi cucereau teritorii prin forţa armelor.

Asemenea cavalerilor Europei cruciate, şi-au exportat priceperea militară şi în câteva expediţii dincolo de hotare.

Însă, contrar unei concepţii moderne greşite des întâlnite, samuraii nu au fost o creaţie exclusiv „japoneză”. De-a lungul întregii istorii a Japoniei, marile influenţe tacite sunt China şi regatul său vasal, Coreea, înfăţişat fie ca o primejdie cu care trebuia luptat, fie ca un izvor de cultură şi tradiţie, ca tărâm al bogăţiei sau negoţului şi al aristocraţilor refugiaţi.

Împăratul „chinez” sau, mai bine zis, cuceritorul mongol al Chinei, Kubilai-Han, a fost cel care, fără voia sa, i-a unit pe samurai în momentul lor de glorie – energica apărare a Japoniei în secolul al XIII-lea. Perspectiva de a cuceri China i-a împins pe samurai la nefasta invazie a Coreei de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Însă, cu un mileniu înainte, primii samurai au apărut tot ca reacţie la un sistem militar împrumutat de la chinezi, ce a dat greş odată exportat pe teritoriul Japoniei.

Originea imaginii lor se datorează în mare măsură războaielor de frontieră de pe un teritoriu considerat acum japonez, dar care la vremea aceea era în mod clar străin. Şi totuşi, în ciuda unor contacte periodice cu alte spaţii pentru a-şi defini şi redefini imaginea de sine, mai bine de 700 de ani samuraii s-au luptat mai ales între ei. Rămas în conştiinţa cititorilor moderni drept un element esenţial al sufletului Japoniei, sistemul lor a fost dărâmat chiar de începuturile modernităţii.

Literal, cuvântul samurai înseamnă scutier sau slujitor. A fost folosit prima oară pentru a-i desemna pe funcţionarii mărunţi din vechea Japonie – o clasă de războinici ce a apărut la începutul Evului Mediu ca o gloată zgomotoasă, înainte ca pătura cavalerilor să înceapă să capete privilegii, propriile domenii feudale şi, odată cu ele, năzuinţa spre cultura înaltă.

Pe măsură ce viaţa războinicului de succes a început să însemne prăzi şi avuţii, şi ţinuta acestor militari a devenit mai ostentativă. La fel şi lupta lor personală cu însăşi ideea de loialitate. De-a lungul întregii istorii a samurailor, chestiunea loialităţii e un refren constant. Loialitate faţă de cine – un pretendent sau altul, un general sau altul? Loialitate faţă de ce – instituţia imperială, reprezentantul ei marţial, starea de fapt a lucrurilor ori chiar ideea unei noi ordini, dacă ar fi putut fi răsturnată ordinea existentă?

Un etos al constanţei şi neînfricării sinucigaşe a creat un cult cvasireligios al luptei în sine, în care samuraii, actori vanitoşi, îşi etalau vitejia în demonstraţii de forţă periculoase. Primele bătălii ale samurailor, cel puţin în măsura în care au supravieţuit descrieri ale acestora, prezintă un caracter ritualic, teatral, învingătorii ieşind în faţă, călare, ca să-şi declame numele şi descendenţa; era importat ca aceia ucişi de cineva să fie contorizaţi, iar performanţa acestuia să fie remarcată. Samuraii purtau adesea steaguri personalizate, ca să fie clar cine face victime în luptă, iar mulţi aveau armuri distinctive, bogat ornamentate, cu coifuri menite să atragă privirile, decorate cu coarne de drac, de pildă, cu semiluni ori cu capete de demoni. În epoca târzie, unii războinici bătrâni deplângeau uniformitatea câmpului de luptă modern şi egalitarismul neplăcut şi dezonorant permis muschetarilor neîndemânatici ce aveau voie să ţintească şi să tragă după numai câteva zile de instrucţie, în loc să-şi dedice viaţa studiului luptei cu arcul şi cu sabia.

Samuraiul trebuia să fie soldatul perfect, respectând un cod marţial draconic dezvoltat mult mai târziu: Bushido – „calea războinicului”. Onoarea, vitejia şi curajul în luptă erau mai presus decât viaţa însăşi. Unul dintre cei mai faimoşi samurai a fost Kusunoki Masashige – astăzi, în faţa Palatului Imperial din Tokyo, statuia sa ecvestră domină peisajul. Primind ordin să se avânte într-o luptă pe care ştia că nu o poate câştiga, el s-a angajat totuşi într-o ofensivă şi a murit afirmându-şi dorinţa de a avea încă şapte vieţi pe care să le jertfească pentru ţara sa. Mai târziu a devenit emblema neoficială a piloţilor kamikaze din al Doilea Război Mondial.

Faptul cel mai cunoscut rămâne că samuraii trebuiau să prefere moartea dezonoarei. Ca să-şi dovedească neînfricarea, samuraii sinucigaşi practicau seppuku – spintecarea pântecelui, numită vulgar harakiri. Aceasta era socotită cea mai cumplită şi mai îngrozitoare moarte de care poate avea parte un om, un soi de tortură voluntară căreia i se supuneau samuraii hotărâţi să demonstreze că au un scop nobil.

Sfârşitul exact al erei samurailor este controversat. Ultima sa bătălie s-ar putea spune că a avut loc în 1638, când o mână de veterani, dintre care o bună parte creştini, au condus, în sud, o revoltă nefastă împotriva celui de-al treilea shogun Tokugawa. Rebeliunea a fost zdrobită fără milă, bărbaţii şi familiile lor au fost masacrate, transmiţând un mesaj clar către întreaga Japonie. Iată cuvintele shogunului însuşi: „Gata cu războaiele”. S-a impus o politică izolaţionistă, blocând influenţele creştinismului şi ale străinilor.

În următorii 200 de ani, Japonia a fost un stat poliţienesc pe cât de înfloritor, pe atât de temător – samuraii reprezentau 10% din populaţie, proporţie menţinută prin legi somptuare stricte. Păturile de jos se chinuiau să întreţină o elită războinică ce nu mai avea bătălii de purtat, iar samuraii înşişi se pierdeau în munci birocratice, brigandaj şi uneori sărăcie. Unii mureau în vendete provocate de tot mai încâlcitele reguli de bună-cuviinţă şi de conduită. Alţii, nemaiavând cum să-şi câştige existenţa odată cu moartea sau dezonorarea stăpânului lor, ajungeau cavaleri rătăcitori (ronini) sau plecau în ţări străine ca să lupte în războaiele altora. Unii chiar făceau un pas care ar fi fost inimaginabil pentru înaintaşii lor, renunţând la statutul de samurai ca să se facă negustori sau fermieri.

De-a lungul istoriei Japoniei, deseori e greu să-ţi dai seama cine se află de fapt la cârmă. În ceea ce priveşte ultimul mileniul, s-a acceptat în general că autoritatea supremă o aveau împăraţii. Chiar şi aşa, încă dinainte să înceapă propriu-zis epoca samurailor, numeroşi împăraţi nu au fost decât nişte marionete în mâinile regenţilor lor, precum puternicii membri ai familiilor Soga şi Fujiwara. Din 1192 până în 1333, împăraţii au fost obligaţi să-şi delege autoritatea shogunatului Kamakura, nouă generaţii de generalisimi, a căror autoritate era absolută şi preponderent ereditară. Şi totuşi, din 1203 până în 1333, fiecare dintre shogunii Kamakura i-a delegat la rândul său autoritatea unui shikken sau regent shogunal, puterea din spatele tronului, fiecare ales din familia puternicei soţii a primului shogun. Într-o autoritate atât de stratificată, mai putem spune cine era de fapt în vârf?

Maşinaţiuni asemănătoare întâlnim şi în perioada următoare, Muromachi, când shogunii din familia Ashikaga, proaspăt ajunsă la putere, s-au implicat curând în acţiuni rivale de revendicare a tronului imperial şi în amestecurile unui împărat „retras”, care numai retras nu era. Războaiele de unificare de la sfârşitul secolului al XVI-lea au încheiat violent perioada Muromachi, iar ultima dinastie de shoguni, familia Tokugawa, a devenit conducătoarea de facto a Japoniei între 1603 şi 1867. Poziţia shogunului Tokugawa şi cea a slujitorilor săi samurai a fost în schimb tragic subminată de întoarcerea masivă a străinilor, în special a „Corăbiilor Negre” din Statele Unite ale Americii, care au forţat Japonia să-şi redeschidă graniţele vizitatorilor străini, un triumf al diplomaţiei canonierelor.

Nereuşind să-şi îndeplinească funcţia principală, de a „lupta cu succes împotriva barbarilor”, shogunul nu a mai rezistat mult. A fost înlăturat în timpul Restauraţiei Meiji, ce a început ca o competiţie între elite de samurai rivale, dar s-a încheiat cu redobândirea de către împărat a rolului nominal de conducător al statului. La scurt timp după aceea casta samurailor a fost oficial desfiinţată, iar ultimii săi membri au intrat în structurile militare moderne ori s-au pierdut printre oamenii de rând.

Vă recomand să urmăriți și prezentarea video pe Youtube – https://www.youtube.com/watch?v=fK8xyL_oQ_E

Sursa – Jonathan Clemens, Scurtă istorie a samurailor, Traducere de Iuliana Dumitru, Polirom, 2016

Revoluția glorioasă – Lecția de istorie

I.Lupta împotriva absolutismului

  • la începutul secolului al XVII-lea, tronul Angliei a revenit dinastiei Stuart;
  • regele Carol I Stuart (1625-1649) a încercat:
  • să instaureze o conducere absolutistă;
  • să impună religia catolică;
  • să conducă țara fără Parlament.
  • politica regelui:
  • a stârnit revolta Parlamentului și a unei părți a populației;
  • a dus la declanșarea războiului civil (1642-1649) – desfășurat între armata regelui și cea a Parlamentului, condusă de Oliver Cromwell;
  • în urma victoriei armatei Parlamentului, monarhia a fost înlăturată, iar Anglia fost proclamată republică. Oliver Cromwell a devenit conducătorul Angliei.

II. Revoluția glorioasă

  • în anul 1660, dinastia Stuart a revenit în fruntea Angliei;
  • regele Carol al II-lea Stuart:
  • a colaborat cu Parlamentul ;
  • a acceptat legile votate de acesta, prin care erau garantate drepturile locuitorilor.
  • Iacob al II-lea Stuart:
  • a devenit rege în anul 1685;
  • a încercat să instaureze monarhia absolută;
  • politica acestuia a provocat opoziția Parlamentului;
  • în anul 1688, Parlamentul a decis înlăturarea lui Iacob al II-lea și i-a oferit tronul conducătorului Olandei, Wilhelm de Orania.
  • în anul 1689, Parlamentul i-a impus noului rege acceptarea documentului Declarația Drepturilor. Acesta:
  • limita puterile monarhului;
  • recunoștea drepturile cetățenilor;
  • confirma autoritatea Parlamentului.
  • astfel s-a produs Revoluția glorioasă (trecerea de la absolutism la monarhia constituțională fără război civil și violențe).

III. Monarhia constituțională

  • în urma Revoluției glorioase și a aplicării Declarației drepturilor, în Anglia a fost instaurată o nouă formă de guvernământ: monarhia constituțională (sau parlamentară). În cadrul acesteia:
  • puterea monarhului este limitată prin legi;
  • statul a fost organizat pe baza principiului separării puterilor:
  • puterea legislativă i-a revenit Parlamentului (format din două camere: a Lorzilor și a Comunelor);
  • puterea executivă – aparținea monarhului și Cabinetului (guvernului);
  • puterea judecătorească – aparținea instanțelor de judecată.
  • în anul 1707, prin uniunea dintre Anglia și Scoția s-a format Regatul Unit al Marii Britanii.

Dicționar

absolutism monarhic – formă de conducere a statului bazată pe puterea nelimitată a monarhului;

monarhie constituțională – formă de conducere a statului monarhic în care prerogativele monarhului sunt limitate prin constituție;

război civil – conflict armat între tabere din rândul aceluiași popor;

republică – formă de guvernământ în care conducerea este asigurată de reprezentanți aleși; forma de organizare a Angliei în 1649-1660.

Urmăriți prezentarea video AICI – https://www.youtube.com/watch?v=VfO2XlCLO8U

Popoare și spații istorice în Europa antică – Lecția de istorie

I.Indo-europenii

  • Grup de populații care trăiau în mileniul III î.Hr. în Asia Centrală, de unde au emigrat în Europa;
  • În urma migraţiei, în Europa au apărut noi popoare şi noi limbi.

II. Grecii

  • În mileniul II î.Hr., de-a lungul coastelor Mării Mediterane, îşi fac apariţia două civilizaţii: civilizaţia cretană (minoică) şi civilizaţia miceniană.
  • În mileniul II î.Hr. grecii se stabilesc în:
    • sudul Peninsulei Balcanice (Elada — Grecia de azi);
    • pe ţărmul vestic al Asiei Mici (Turcia de azi);
    • în insulele din Marea Egee.
  • Venirea acestora în aceste zone duce la dispariţia civilizatiilor minoică şi miceniană.
  • Grecii sunt împărţiţi în 4 triburi:
    • dorieni (aşezaţi în Peloponez);
    • ionieni (Attica, Eubeea, vestul Asiei Mici);
    • ahei (Creta, Asia Mică);
    • eolieni (centrul Greciei, insula Lesbos, Asia Mică).
  • Religie: politeistă (cred în mai mulţi zei).
  • Colonizarea greacă: 
    • reprezintă procesul de migrație a elenilor din cetățile lor, desfășurat între secolele VIII-VI î.Hr., care a dus la întemeierea de noi așezări (colonii).
  • Cauzele colonizării:
    • creșterea demografică și insuficiența terenurilor cultivabile;
    • luptele politice.
  • Grecii au întemeiat colonii în:
    • Nordul Mării Negre (Histria, Tomis, Callatis);
    • Asia Mică;
    • Sudul Franței.

III. Tracii

  • S-au stabilit în mileniul II î.Hr. în spațiul cuprins între Marea Neagră, Marea Egee și Carpații Nordici.
  • Triburi: geto-dacii, moesii, odrisii, tribalii.
  • Istoricul Herodot spunea că: “Neamul tracilor este cel mai numeros, după cel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înțelege între ei, ar fi de nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile.

IV. Romanii

  • Civilizația romană s-a dezvoltat în peninsula Italică, unde locuiau și alte populații – etruscii, sabini, samniți, liguri.
  • Potrivit tradiției, Roma a fost întemeiată în anul 753 î.Hr. de către Romulus.
  • Treptat, Roma a supus celelalte triburi și a cucerit Peninsula Italică.
  • Urmăriți prezentarea video AICI – https://www.youtube.com/watch?v=eao27JNn4Xk

Despre Baudelaire. Adriana Babeți – Dandysmul. O istorie

Se împlinesc astăzi 200 de ani de la nașterea lui Charles Baudelaire. O captivantă descriere a poetului francez o face Adriana Babeţi, în cartea Dandysmul. O istorie, Iaşi, Polirom, 2004.

„Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.

La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.

Dar se înconjoară nu de lume bună, ci de tineri scriitori şi artişti, cei mai mulţi marginali, săraci – boema de geniu a Franţei. E în această combinaţie ceva ciudat, greu de întâlnit, şi anume lipsa de interes a lui Baudelaire pentru aristocraţie lucru de neconceput pentru dandysm. Poetul îi preferă pe excentricii artei, iar pentru a se apropia de aceştia, joacă acea superioritate misterioasă şi indiscutabilă a dandy-ului.

Dar banii se risipesc rapid, pentru că iubitele, prietenii fideli sau doar de ocazie îi dau prilejul să fie peste poate de generos. Mama şi tatăl vitreg, mult detestatul şi hulitul general Aupick, îl pun sub tutelă şi îi fixează o rentă lunară. Acum îi scrie mamei cuvintele încărcate de reproş şi trufie, rămase celebre: “Când ai un fiu ca mine […] nu te recăsătoreşti.” Culme a umilinţelor, care nu se încheie însă aici: cămătarul Arondel începe să-l hăituiască, sălbatica Venus neagră, iubita Jeanne Duval, îl vede sărăcit, somaţiile curg, portăreii mişună. Urmează Muntele de pietate, schimbatul locuinţelor, împrumuturile disperate, mizeria, vagabondajul, alcoolul, cafeaua, tutunul, haşişul, cânepa indiană. Totul trăit demn, refuzând compromisuri, onoruri, recunoaştere, căci ar însemna un pact cu spiritul burghez.

Universul lui Baudelaire, singurul pe care îl cunoaşte, este boema, camerele mobilate şi birturile, unde, paradoxal, se va comporta ca un dandy, cu tot eroismul pe care-l cuprindea pentru el acest titlu. Un dandy trebuie să-şi păstreze masca indiferenţei în cele mai grele încercări şi să zâmbească atunci când suferă. Dar, mai presus de orice, îl animă dorinţa de a sfida. O face cu gesturi violente, vopsindu-şi, de pildă, părul în albastru-verzui şi stârnind frisoane celor care îl văd intrând în cafenele, bistrouri. Frazele lui şocante fac epocă: “În anul în care l-am ucis pe bietul meu tată”, “E tocmai ce doream: un muşchi fraged ca un creier de copil.”

Şi totuşi, truda fiecărui vers, a fiecărui rând, o operă cu totul novatoare sunt rodul unui geniu ce ţâşneşte prin toţi porii, în schimbul căruia nu primeşte decât oprobriu, sărăcie, uitare. La 46 de ani arată ca un bătrân cu obrajii scofâlciţi, cu părul alb. E văzut purtând înfãşurat după gât un boa de duzină, roşcat, o blană ordinară, râvnită doar de bietele lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt încărcat de ură, izbucneşte într-o scrisoare către Ancelle, în 1866: “În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă îmi face silă. Academicienii voştri, oroare, liberaliştii voştri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare.” În acelaşi an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul înfãşurat într-un turban muiat în terebentină.

Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după stingerea poetului, de către unul din prieteni, Alfred d’Aunay, ni-l restituie în toată tragica sa unicitate: “Când s-a ridicat vălul care-i acoperea faţa, am văzut ochii săi mari îndreptaţi întrebători spre mine. Păstrase în moarte, ca şi în boală, acea privire stranie a omului care trăieşte în sfere fantastice şi care urmăreşte pe pământ o viziune.”

Test – ISTORIE – Clasa a V-a – Geto-dacii

Clasa V. Test istorie - Geto-dacii-page0001

Lumea în război. Test la istorie la clasa a VII-a

Test istorie - Lumea in razboi - clasa a 7-a

Luptele de gladiatori (II) O zi în arenă

GladiatorDimineaţa unei zile de festival începea, de obicei, cu aducerea în arenă a unor animale interesante din toate colţurile lumii cunoscute (crocodili, elefanţi, leoparzi, hipopotami, elani, struţi, reni sau rinoceri), care erau arătate publicului şi apoi măcelărite cu zecile sau cu sutele. Animalele fioroase – precum urşii, taurii, leii sau lupii – puteau fi puse să se lupte între ele, spre deliciul spectatorilor, ori câţiva vânători le răpuneau în faţa publicului cu săgeţi şi suliţe. Uneori, oameni antrenaţi în acest scop, cum erau cei care înfruntau taurii, luptau cu animalele conform unor ritualuri înrădăcinate. Măcelărirea animalelor în arenă îi îngăduia, de asemenea, sponsorului să ofere publicului un minunat ospăţ cu friptură de taur, cerb sau elefant. Cu carnea, erau alimentate mulţimile la banchetele în aer liber de după spectacol.

La inaugurarea Colosseumului, au fost ucise cinci mii de animale sălbatice şi patru mii de animale domestice. Traian a dispus uciderea a unsprezece mii de animale pentru sărbătorirea triumfului din Dacia, în 107 d.Hr. Cererea crescândă de spectacole a adus în pragul dispariţiei speciile cele mai impresionante de animale din imperiu. Ultimii lei din Europa au fost ucişi în jurul anului 100 d.Hr. Elefanţii din nordul Africii au dispărut în secolul al II‑lea d.Hr. Un număr mic de tigri hircanieni, bouri, zimbri occidentali şi lei din Berberia au reuşit să supravieţuiască epocii romane în câteva ţinuturi neumblate, dar populaţiile nu s‑au refăcut şi, în cele din urmă, au dispărut în veacurile următoare.

Continuă citirea →

Luptele de gladiatori (I)

gladiatoriLuptele de gladiatori sunt o activitate atât de stranie şi inexplicabilă, încât de obicei folosim analogii din lumea sportului ca să le descriem – să încercăm însă, măcar de data asta, să n‑o facem. E adevărat că unii gladiatori au devenit la fel de faimoşi ca jucătorii de fotbal din zilele noastre, doar că cei mai mulţi dintre ei au avut parte de o moarte ruşinoasă şi anonimă. Rostul acestor lupte era celebrarea morţii celor proscrişi. O luptă spectaculoasă era doar un bonus, un plus de divertisment.

Luptele de gladiatori au început în negura timpului, undeva în Italia, ca ritualuri de cinstire a morţilor. Romanii susţineau că preluaseră practica de la vecinii lor etrusci, însă nu există dovezi ale originii etrusce, astfel încât istoricii din zilele noastre tind să dea vina pe o altă populaţie italică dispărută, samniţii, de la care ne‑au rămas mărturii ce atestă luptele între gladiatori.

Practica sacrificării prizonierilor de război şi a vărsării sângelui lor pe mormintele marilor războinici a existat pretutindeni în lume. Prin aceasta, puterea lor era transferată eroilor, care erau, în acelaşi timp, oarecum răzbunaţi. Din când în când, prizonierii erau însă puşi să se lupte între ei. Pe lângă faptul că asta era mult mai distractiv decât să li se taie pur şi simplu beregata deasupra mormântului, povara uciderii trecea de pe umerii preoţilor pe umerii celorlalţi prizonieri. În plus, acest ritual permitea etalarea milosteniei faţă de norocosul învingător, ales de zei să supravieţuiască. Vechile picturi murale din Mexic, care înfăţişează prizonieri luptând între ei, dovedesc că această practică s‑a dezvoltat independent şi în afara bazinului Mediteranei; totuşi, numai romanii au dus‑o la asemenea excese. De fapt, absenţa generală a luptelor de gladiatori în afara lumii romane indică faptul că ele nu sunt, probabil, manifestarea inevitabilă a unui soi de sete de sânge inerentă firii umane.

Continuă citirea →

Primii oameni

primii oameni focLegendele străvechi și autorii Bibliei au susținut că oamenii sunt făpturi dumnezeiești, create după chipul celui care le-a zămislit. Până în prezent, însă, au rămas fără răspuns cel puțin câteva întrebări esențiale: este sau nu omul urmașul unei specii de maimuțe? Oamenii au apărut în împrejurări excepționale, într-un loc anume de pe Pământ, sau în același timp pe întreaga suprafață a planetei noastre? Știm cum a evoluat corpul omului? Sau lipsește ceva ca să înțelegem cum am devenit ceea ce suntem?

Știm că cea mai veche fosilă cu trăsături umane a fost găsită în Africa, în anul 1974. Cele 52 de oase ale unui schelet feminin, cu înălțimea de 1,30 metri, au fost numite de cercetători Lucy. Lucy era o ființă care își petrecea viața cățărându-se în arbori, dar care se afla totodată la începuturile mersului biped.

Continuă citirea →

Povestea lui Gutenberg

gutenbergCândva prin anul 1445, un aurar german pe nume Johannes Gutenberg a plecat de la Strasbourg, unde locuise mai mulți ani, și a urmat cursul Rinului înapoi spre orașul său de baștină, Mainz. Purta cu el un secret – unul mare. Timp de cel puțin zece ani, lucrase în taină la câteva invenții care, credea el, combinate ar sta la baza unui cu totul nou gen de afacere cu cărți. El a văzut o oportunitate de automatizare a producției de cărți și a altor lucrări scrise, înlocuind venerabilul scrib cu o foarte modernă mașină de tipărit.

După ce a obținut două împrumuturi considerabile de la Johann Fust, un vecin înstărit, Gutenberg a deschis un atelier la Mainz, a cumpărat ceva unelte și materiale și s-a pus pe treabă. Folosind priceperea lui de prelucrare a metalelor, el a creat niște mulaje mici și reglabile, pentru a turna literele alfabetului de înălțime uniformă, însă de lățime variabilă, dintr-un aliaj de metale topite. Literele turnate sau caracterele mobile puteau fi aranjate rapid într-o pagină de text pentru a fi pusă la presă și, când treaba era gata, scoase din tiparniță și aranjate pentru o nouă pagină.

Continuă citirea →

Proiectul Programei școlare pentru disciplina Istorie

programa-istorieProiectele de Programe școlare pentru gimnaziu se află în consultarea specialiștilor și a practicienilor. Consultarea se va derula în perioada 27 ianuarie-13 februarie 2017 – https://goo.gl/WHRnZe

Proiectul Programei școlare pentru disciplina Istorie poate fi studiat pe site-ul Institutului de Științe ale Educației – http://www.ise.ro/wp-content/uploads/2017/01/Istorie.pdf

%d blogeri au apreciat: