Arhive etichetă: sotia

Sexualitatea lui Sigmund Freud

sigmund freud si sotia sa, MarthaÎn vârstă de 35 de ani, Sigmund Freud îi scrie lui Fliess (20 august 1893) că trăiește în abstinență sexuală cu soția sa – Freud nu agreează coitus interruptus, nici prezervativul, care îi reduce performanța sexuală (modestă), nu-și dorește al șaselea copil – pe care totuși îl va avea (Anna) ca urmare a unui accident de alcoov…

După această ultimă concesie făcută reproducerii speciei, se pare că Freud își rezolvă altfel problema sexualității. E posibil ca onanismul să fi jucat un rol major în viața lui Freud – o practică generatoare, și ea, după teoria lui, de nevroze…

Continuă citirea →

Viața lui Moliere (III) Necazuri în căsnicie

moliereComicul Moliere se născuse tandru şi lesne la îndrăgostire. În vârstă de 40 de ani se căsătorise cu tânăra Armande Bejart, care avea numai 17 ani şi care mai era, pe deasupra, sora mai mică a Madeleinei. În ciuda pasiunii care o făcu pentru ea şi cu tot geniul său, nu scăpă de nenorocirea pe care ne-o zugrăvise cu atâta ghiduşie. Don Garcia era mai puţin gelos ca Moliere; Georges Dandin şi Sganarelle au fost mai puţin înşelaţi.

Începând cu Prinţesa din Elida, când infidelitatea soţiei sale începu să i se vădească, viaţa lui casnică nu mai fu decât un lung chin. Pus în cunoştinţă de succesele ce i se atribuiau d-lui de Lauzun faţă de ea, el îi ceru ei o explicaţie. În această grea cumpănă, soţia îl duse de nas, mărturisind o înclinaţie către d. de Guiche şi scăpă, spune cronica, cu ajutorul lacrimilor şi al unui leşin.

Cătrănit foc de nenorocirea lui, poetul nostru se întoarse la domnisoara de Brie sau, mai degrabă, i se plânse ei de ocara celeilalte iubiri; Alceste readus la Elianta, datorită asprimilor Celimenei. Atunci când jucă Mizantropul, Moliere, certat cu soţia lui, n-o mai vedea decât la teatru, şi e greu de crezut că între ea, care o făcea chiar pe Celimena şi el, care-l înfăţişa pe Alceste, să nu-şi fi făcut loc vreo aluzie la sentimentele şi la situaţiile lor reale. Adăugaţi, ca să sporiţi necazurile lui Moliere, prezenţa celeilalte Béjart, femeie de mare voinţă, nu tocmai blândă, după cât se pare. Marele Moliere se strecura între aceste trei femei, la fel de încurcat, cum i-o spunea atât de plăcut Chapelle, ca Jupiter, la asediul Ilionului, între cele trei zeiţe.

Continuă citirea →

Legenda Penelopei

penelopa

Penelopa. Probabil veche divinitate tesalică, fiica lui Icarios şi a Peribeei, de origine spartană, îşi datorează faima faptului de a fi fost soţia lui Ulise, care a făcut-o regină în Itaca.

Iniţial, potrivit tradiţiei, numele său era Arneea sau Arnacia; aruncată în mare din ordinul lui Icarios, fusese salvată de un cârd de raţe care au dus-o, ţinând-o la suprafaţă, până la ţărmul cel mai apropiat. După miraculoasa întâmplare, părinţii, revenind asupra deciziei lor, au rebotezat-o Penelopa, care înseamnă „raţă”.

Tatăl Penelopei a promis mâna fiicei sale eroului care va repurta victoria într-o cursă de alergare, dar când Ulise a ieşit învingător a încercat în toate chipurile s-o convingă pe fiica sa să rămână cu el. Ulise i-a îngăduit acesteia să facă ce dorea; Penelopa şi-a acoperit faţa cu un văl, arătând prin acest gest că voia să-şi urmeze soţul.

Continuă citirea →

Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”

Olivia_Langdon_Clemens, sotia lui Mark Twain

Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul  Buffalo  din  statul  New  York. […]  Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.

Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker  City”,  în  golful  Smirna,  în  vara  anului  1867,  când  Olivia  avea  douăzeci  şi  doi  de  ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în  luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă –  părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a  vieţii  ei.  Sub  o  înfăţişare  gravă  şi  nobilă  ardeau  focurile  de  nestins  ale  simpatiei,  energiei, devotamentului,  entuziasmului  şi  afecţiunii  –  ale  unei  afecţiuni  cu  adevărat  fără  margini.  A  fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.

Continuă citirea →

Octavian Goga. Iubiri din tinereţe

Octavian Goga

Întâlnirea dintre Octavian Goga  şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare) a avut loc în februarie 1900, cu ocazia participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu care au fost împreună cele două zile ale evenimentului. A fost suficient doar atâta timp pentru a hotărî de comun acord să se căsătorească, să urmeze facultatea împreună, apoi să călătorească ca „poet” şi „pictoriţă”.  Relaţia lor a durat aproape trei ani, mai mult prin intermediul corespondenţei, şi a dat naştere mai multor poezii de referinţă pentru creaţia poetului ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.).

În vara lui 1903, Goga a cunoscut însă pe Adelina Olteanu,  strănepoată a lui Petru Maior, până atunci profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti şi scriitoare, stabilită o vreme la Sibiu pentru a se îngriji de nepoţii de soră, rămaşi orfani. Chiar dacă aceasta era mai în vârstă decât el cu vreo patru ani, Octavian Goga a făcut pentru Adelina o veritabilă pasiune, ce s-a întins şi de-a lungul anului 1904, este drept, cei doi văzându-se doar în vacanţele petrecute de poet la Sibiu. Mai mult chiar, iubirea nutrită de Goga s-ar fi dorit încununată şi printr-o … căsătorie, poate şi pentru că Adelina Olteanu nu răspundea întru totul aşteptărilor mai tânărului student. Oricum, scrisorile expediate de aceasta înflăcăratului admirator par extrem de „decente”, trădând mai curând o  atitudine de soră decât de iubită, Adelina adresându-i-se cu „d-le Goga” şi aducându-i oarecare beneficii poetului pe cale de afirmare prin lobbyul ce i-l făcea prin mediile intelectuale bucureştene (de pildă, pe lângă N. Iorga, a cărui casă o vizita frecvent).

Continuă citirea →

A adus numai nenorociri tuturor celor cu care a avut legături

Lev Trotki

Destinul celor mai mulţi membri ai familiei lui Lev Troţki, ca şi al lui însuşi, a fost tragic. Olga Grebner, soţia fiului său mai mic, Serghei, îl asemuia pe Troţki cu un lepros: „A adus numai nenorociri tuturor celor cu care a avut legături.”

În 1899, Troţki se căsătoreşte (în închisoare) cu Alexandra Sokolovskaia. În mai puţin de trei ani avea s-o părăsească în strafundurile Siberiei împreună cu cele două fiice mici pentru a nu se mai întoarce niciodată la prima lui familie, învinuind „destinul” pentru despărţirea lor.

Mama lui Troţki a murit în 1910, după ce i-a scris că nu speră să-l mai revadă. Nefiind în ţară, nu a putut veni la înmormântare. În 1922, tatăl lui Troţki, David Bronştein, moare de tifos. În 1924, moare sora cea mare a lui Troţki, Elisabeta. În 1928, moare de tuberculoză fiica cea mică a lui Troţki, Nina Nevelson. În 1933, fiica cea mare a lui Troţki, Zinaida Volkova, se sinucide. În 1935, prima soţie a lui Troţki, Alexandra Sokolovskaia, este exilată în Siberia, unde moare câţiva ani mai târziu.

Continuă citirea →

Tolstoi şi soţia sa – Iubire, chin şi gelozie

Tolstoi si sotia sa

La Iasnaia Poliana, alături de Lev Tolstoi,  a trăit şi a muncit soţia sa, Sofia Andreevna Tolstaia. Viaţa i-a fost presărată de multe supărări; a fost geloasă, a visat că atât ea, cât si copiii ei se vor dedica literaturii, a sperat că va reveni tinereţea şi dragostea lui Lev Nikolaevici. Singura vină a acestei femei era că se născuse la 1844, în casa medicului de curte Andrei Evstafievici Bers şi a soţiei sale Liubov Aleksandrovna, din familia Islavin, că se căsătorise cu Tolstoi, în 1862, că făcuse mulţi copii cu el, că visase şi se străduise să-i facă fericiţi, că năzuise şi pe Lev Nikolaevici să-l facă fericit în felul în care erau fericiţi alţi oameni, că nu putuse fi fericită alături de el.

Continuă citirea →

Livia Augusta – Femei vestite din lumea antică (prima parte)

Livia, sotia lui AugustusUltimul veac din istoria republicii romane a fost teatrul unor nesfârşite războaie civile, caracterizate prin brutalităţi militare, provocate de voinţa puternică a unor generali şi oameni politici, hotărâţi să pună mâna pe conducerea unică. Cartelurile politice ale celor două triumvirate, masacrele asupra rivalilor politici, oficializate prin listele de proscripţie, comploturi de tipul celui al lui Catilina pentru răsturnarea ordinii politice republicane, răscoale ale sclavilor, de genul celei conduse de Spartacus, confiscările de bunuri materiale, exproprierile agrare forţate etc. arătau destrămarea constituţiei tradiţionale. Se impunea cu necesitate ca în locul haosului şi anarhiei să se ajungă la o conducere unică, prin care să se pună capăt atâtor evenimente furtunoase. Cezar nu a putut-o realiza din cauza idelor lunii martie, dar nepotul său Octavian a ştiut să ofere cetăţenilor ceea ce aceştia aşteptau: pace generală, asigurarea vieţii şi a bunurilor lor materiale.

Continuă citirea →

Maria de Medici – regina împotriva amantelor

Soţia venită din Italia, pe care Henric al IV-lea a dus-o la altar la Lyon pe 17 decembrie 1600, avea douăzeci şi şapte de ani: după criteriile epocii, era aşadar o mireasă clar în vârstă. La treisprezece ani, o călugăriţă vizionară îi prezisese că va ajunge regina Franţei şi Maria îi refuzase pe toţi numeroşii săi pretendenţi în aşteptarea a ceea ce părea doar un vis imposibil. Dar iată că, împotriva oricărei aşteptări, exigenţele dinastice ale monarhiei franceze şi interesele politice ale Marelui Ducat al Toscanei şi Sfântului Scaun făcuseră în aşa fel încât visul să se prefacă în realitate.

Precum îndepărtata ei verişoară Caterina, Maria avusese o copilărie solitară şi lipsită de afecţiune. Orfană de mamă, plină de resentimente pentru tânăra mamă vitregă Bianca Capello, care acaparase inima tatălui ei, obligându-l la o ruşinoasă mezalianţă, Maria trecu, după tragicul sfârşit al amândurora, sub tutela unui unchi posedat de demonul puterii. De copil găsise alinare în prietenia Eleonorei, o fetiţă de extracţie socială modestă, cu cinci ani mai mare, pe cât de urâtă, pe atât de inteligentă, care reuşise să se facă indispensabilă. O prietenie aducătoare de multe nenorociri, în care inegalitatea de condiţie generase un raport întemeiat pe servilism şi adulaţie şi care, cu timpul, avea să permită slujnicei, ce exploatase vanitatea şi egocentrismul stăpânei, să o domine.

Continuă citirea →

Cum a cunoscut-o Bill Clinton pe soţia sa Hillary

Bill Clinton a întâlnit-o pe viitoarea sa soţie la Yale. Scena se petrece la bibliotecă. Bill este în toiul unei conversaţii cu unul dintre prietenii săi, Jeffrey Gekel. Discută despre faptul de a şti dacă ar fi potrivit să încerce să se angajeze la Yale Law Journal, o treaptă interesantă pentru un avocat începător. Hillary citeşte alături şi, puţin câte puţin, atenţia lui Bill Clinton se risipeşte, în asemenea măsură încât colegul său se nelinişteşte de această subită neatenţie la cineva despre care se ştie că iubeşte conversaţia. În mod evident, Bill nu mai este dispus să se gândească deloc la Yale Law Journal.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui George Călinescu

Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, George Călinescu a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii.

De la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă).

Continuă citirea →

Cum şi-a ales soţia Mircea Eliade

În ce priveşte decizia alegerii unei soţii, există uneori circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui… Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor.

Ei bine, din marea „ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii ’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut.

Continuă citirea →

Cum şi-a cunoscut soţia G. Călinescu

Felul cum şi-a cunoscut G. Călinescu viitoarea soţie, Alice Trifu, este relatat de-a lungul mai multor interviuri avute de I. Bălu cu aceasta din urmă în 1973-1974, şi sintetizat în monografia ce a urmat. Cunoştinţa s-a produs banal (în 1928), pe stradă, la Şosea – loc bine cunoscut în epocă pentru astfel de facilităţi – unde Călinescu era cu un prieten, I. Valerian, directorul „Vieţii literare”, în jurul maşinii acestuia, un „Peugeot-bébé” care se defectase. (În epocă, maşina era încă semnul unei poziţii sociale deosebite). Alice se afla cu o prietenă. Fetele sunt invitate la un restaurant, la o bere. Prin aspectul ei şcolăresc (ca ţinută vestimentară şi aspect fizic), decent, Călinescu a remarcat-o, mai ales că fata dovedea interes pentru literatură şi revistele de profil. Întâlnirile dintre cei doi au continuat şi în zilele următoare, discuţiile lor purtându-se mai mult asupra literaturii, Călinescu comportându-se ca un mentor în direcţia recomandărilor de lectură pentru fată, pentru ţinuta ei vestimentară etc. La puţin timp s-au despărţit, Călinescu prezentându-se la postul său de profesor de liceu în Timişoara, dar cu intenţia declarată de a veni în capitală lunar (şi pentru afaceri literare, sau poate chiar în primul rând).

Continuă citirea →

Cum şi-a cunoscut soţia Garabet Ibrăileanu

Garabet Ibrăileanu şi-a cunoscut soţia în 1895 (abia terminase facultatea), cu prilejul unei excursii pe Ceahlău organizată de studenţii facultăţii de ştiinţe din Iaşi. În grup erau şi două fete, una din ele, Elena, studentă, era sora unui prieten al lui Ibrăileanu, Mihai Carp. Ibrăileanu a stat mereu în preajma Elenei, fără însă a-i face vreo mărturisire sau declaraţie; doar atât, îi acorda o atenţie mult mai mare decât celorlalte persoane.

Continuă citirea →

Kennedy – Ce era mai important: iahtul sau sotia?

Joseph Kennedy senior işi iniţiase fiii in mai multe sporturi, cum ar fi înotul, tenisul, golful şi, bineînţeles, fotbalul american, la care familia se împărţea în două echipe şi jucau cu toate forţele pentru victorie. Tatăl încerca prin intermediul sportului să insufle copiilor săi combativitatea care urma să le fie atât cle necesara în viaţă şi concepţia că învingătorul şi învinsul se bucură de acelaşi respect dacă au luptat cu pasiune şi dinamism.

Printre altele, Joseph Kennedy era un navigator entuziast, hotarât să transmită acest entuziasm şi copiilor săi. Se spune că şi în timpul curselor urmărea vasul fiilor săi, verificându-le tehnica la manevrarea pânzelor şi, la sfârşitul curselor, neluând în seamă prezenţa altor persoane, le făcea 0 critică extrem de dură pentru eventualele greşeli.

Continuă citirea →