Arhive etichetă: istorii

Istorii (Herodot) – Cărţi ce trebuie citite

Herodot - Istorii

Titlul cărţii: ISTORII
Autor: HERODOT din Halicamas, c. 484-425 î.Hr.

Lucrarea, constituită din nouă cărţi, tratează despre războaiele care i-au opus pe greci şi barbari din epoca lui Cresus până în cea a lui Xerxes. Herodot este martorul victoriei decisive a grecilor asupra barbarilor: pentru a explica evenimentele recente, pare că îi este necesară întoarcerea la origini.

Lucrarea debutează cu un expozeu referitor la trăsăturile care disting popoarele Asiei de cele ale Europei. Autorul relatează mai întâi înfrângerea regelui Lydiei, Cresus, în anul 546 î.Hr., suferită în războiul cu Cyrus, regele perşilor; ni se arată modul în care Cyrus îi supune pe mezi şi asirieni, iar Cambyse începe cucerirea Egiptului pentru a spori cuceririle tatălui său, Cyrus. La moartea lui Cambyse, Darius preia puterea şi reorganizează imperiul: îl împarte în satrapii guvernate de satrapi. Apoi Darius duce lupte împotriva sciţilor şi cucereşte malul european al Helespontului; din 499, grecii îi opun rezistenţă; este înfrânt în lupta de la Marathon, în 490. În timpul domniei lui Xerxes au avut loc mai multe lupte (Termopile, Salamina, în 480), care eliberează Grecia de jugul persan.

Continuă citirea →

Istoriografia greacă şi elenistică (ultima parte)

Xenofon

Xenofon

După Tucidide, istoriografia elină cunoaşte o perioadă de evidentă decădere. Afirmaţia este valabilă chiar pentru urmaşul său direct, XENOFON. Atenian de origine (născut prin 427–426), discipol al lui Socrate, el a dus o viaţă aventuroasă, s-a înrolat în oastea de mercenari cu care Cirus cel Tânăr urmărea să-l înlăture de pe tronul Persiei pe fratele său Artaxerxes, a fost exilat din Atena, trăindu-şi o mare parte a vieţii la Sparta şi participând la diferite expediţii, pentru a reveni în ultima parte a vieţii (a murit după 354), în cetatea natală.

Continuă citirea →

Proza istorică în Roma antică

Interesul pentru propria-i istorie şi consemnare a acesteia este văzută de Cicero drept o „îndatorire patriotică” (Despre legi, I, 2,5), iar idealul teoretic al istoriei elocvente se afla sub semnul adevărului şi imparţialităţii (Despre Orator, II, 2-63). Dar, subordonată, în mare parte intereselor propagandistice, istoria scrisă reuşeşte mult mai târziu să se apropie, într-o măsură mai mare sau mai mică, de acest ideal.

Continuă citirea →

Bucefal

Bucefal este celebrul cal al lui Alexandru cel Mare, învăluit încă din Antichitate într-o aură de legendă; potrivit izvoarelor, şi-a însoţit stăpânul în toate campaniile sale militare. Legătura aparte dintre coman­dantul de oşti macedonean şi calul său preferat s-a născut atunci când, copil încă fiind, Alexandru s-a dovedit a fi singurul în stare să încalece sălbaticul animal, pe care regele Filip, tatăl său, îl cumpărase cu 13 talanţi.

Continuă citirea →

Cărţile preferate ale lui Albert Einstein

Având o fire introvertită, Einstein citea cu entuziasm, în mod special cărţi de ştiinţă şi de filozofie, care îl cufundau în propriul său univers. Când Albert avea aproape 10 ani, casa sa era frecventată de un tânăr student la medicină, Max Talmud, care i-a împrumutat micuţului cărţile sale de ştiinţă, ajutându-l astfel să-şi satisfacă curiozitatea sa înnăscută.

Continuă citirea →

Cine a fost Anaxagora?

Anaxagora (Anaxagoras), filosof (Clazomene, Ilonia, aprox. 500 – Lampsacos, 428 î. Hr.).

Fiu al lui Hegesibulos, a venit la Atena la vârsta de 21 de ani pentru a studia filosofia. A fost influenţat de doctrinele şcolii ioniene si în special de Anaximene. El căuta cauza tuturor lucrurilor într-o fiinţă supremă sau, mai degrabă, într-o inteligenţă primară, Nous, care pune în mişcare toate lucrurile, ceea ce prefigurează principiul motor al lui Aristotel.

Continuă citirea →

Acropole – o istorie la înălţime

ACROPOLE („Oraş înalt“). În epocile preistorice, aşezările omeneşti erau adesea situate pe înălţimi uşor de apărat. În timpul perioadei miceniene, suveranii locali au întărit aceste înălţimi prin metereze puternice şi şi-au ridicat acolo palatele. În epoca istorică, oraşele s-au dezvoltat pe povârnişurile şi la poalele acestor coline, iar acropolele au devenit sălaşul zeilor, cărora li s-au înălţat acolo temple. Totuşi, acropolele au servit câteodată de refugiu, atunci când oraşul de jos cădea în mâinile unor duşmani. Alteori, tiranii se baricadau acolo împotriva propriilor lor supuşi, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, la Atena sub Pisistrale. Majoritatea cetăţilor Greciei clasice aveau câte o acropole, cele mai vestite fiind cele din Atena şi din Argos, alături de Acrocorintul şi de Cadmeea din Teba.

Acropolea din Atena poate fi socotită ca unul din cele mai bune modele ale unei acropole greceşti. Săpăturile arheologice au permis să se regăsească unele elemente ale acropolei miceniene. Atunci acropolea era înconjurată de un zid gros (care avea grosimea între 4,50 şi 6 m), alcătuit din două paramente făcute din blocuri mari de tip ciclopic, cuprinzând pietre mici legate printr-un mortar de pământ (emplekton). Intrarea principală era amenajată la apus, acolo unde aveau să fie propileele epocii clasice. Înspre nord-est se afla o intrare secundară, la care se ajungea prin vreo cincisprezece trepte tăiate în stâncă. Această intrare secundară se afla în apropierea palatului regal, din care s-au regăsit (pare-se) câteva urme, spre Erehteion, poate unde era situat templul primitiv al Atenei. La nord-vest o portiţă îngăduia să se ajungă, printr-un şir de trepte, la izvorul cunoscut în epoca istorică sub numele de Clepsidra. În urma invaziei doriene,  cu siguranţă în cursul secolului al X-lea, o nouă incintă, la vest, a închis povârnişurile acropolei şi izvorul Clepsidra. Această nouă lucrare a căpătat numele de Enneapylon („Nouă porţi“) şi a rămas cunoscută în popor sub numele de Pelasgicon.

Temelii ale locuinţelor din epoca miceniană vădesc că acropolea era locuită în permanenţă şi că ea a continuat să fie locuită în cursul perioadelor întunecate şi tulburi care au precedat naşterea polisului, în secolul al VIII-lea. La acea dată exista, la sud de amplasamentul viitorului Erehteion, un mic templu al Atenei, menţionat de către Homer. Această acropole, astfel fortificată, a slujit drept fortăreaţă Pisistratizilor, astfel încât în anul 510, când a avut loc căderea acestora, resturile zidurilor au fost dărâmate. Tot în acest loc înalt s-au refugiat şi bătrânii Atenei în cursul invaziei persane din anul 480; atunci au fost înlocuite porţiunile distruse ale meterezelor printr-o incintă de lemn, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe invadatori să cucerească acropolea şi să-i dea foc.

În secolul al V-lea, acropolea a căpătat înfăţişarea sa definitivă. După izbânda de la Eurimedon (în anul 468), Cimon şi Temistocle au pus să se reconstruiască zidurile de la sud şi nord, iar Pericle a încredinţat lui Ictinos şi lui Fidias construirea Partenonului. În anul 437 Mnesicle a început construirea propileelor, porţi monumentale cu colonade din marmură de la Pentelic, construite în parte pe vechile propilee ale lui Pisistrate; aceste colonade erau aproape gata în anul 432, fiind prevăzute cu două aripi, cea de la nord constituind pinacoteca.

În paralel s-a întreprins, la sud de propilee, construirea micului templu ionic al Atenei Nike (numit, în mod eronat, al Victoriei aptere, adică fără aripi); dar lucrările au fost oprite în anul 431 din cauza războiului peloponesiac, fiind terminate după aceea între anii 421 şi 415, în timpul păcii lui Nicias. Tot în această epocă s-a început construirea Erehteionului, care era de fapt un templu al Atenei şi al lui Poseidon-Erehteu, cu porticul său al aşa-numitelor Core ( sau balconul Cariatidelor). Între templul Atenei Niche şi Partenon se afla temenosul Artemidei Brauronia, zeiţă reprezentată sub înfăţişarea unei ursoaice şi adorată în dema Brauron; cultul său aparţinea fecioarelor (era slujit de fete foarte tinere) şi femeilor. În sanctuar era înălţat xuanon-ul arhaic al zeiţei, căruia i s-a adăugat, în secolul al IV-lea, o statuie realizată de Praxitele. În spatele propileelor şi dominând ansamblul, se înălţa gigantica statuie din bronz a Atenei Promahos (adică „aceea care luptă în primul rând“), realizată între anii 450 şi 448 de către Fidias. Ea se ridica pe o bază înaltă de 1,50 m, ajungând astfel la înălţimea de 9 m. Zeiţa era reprezentată ţinând într-0 mână o lance, iar pe partea stângă avea un scut imens, decorat cu reliefuri reprezentând lupta dintre centauri şi lapiţi, reliefuri realizate de către Mys. Să mai amintim şi alte câteva monumente, din care însă nu se mai păstrează aproape nimic: chalcoteca, Pandroseionul, sanctuarul lui Pandion, altarul Atenei, sanctuarul lui Zeus Polieus şi, din epoca romană, templul circular al lui Augustus şi al Romei.

Unele acropole nu erau decât mici înălţimi care adăposteau temple, dar şi cartiere de locuinte, de pildă la Selinunt, în Sicilia. De asemenea, unele oraşe erau construite pe înălţimi, constituind astfel adevărate acropole, în special în Asia Mică, de exemplu Pergamul şi mai ales Priene; de altfel, acropolea din acest din urmă oraş nu mai avea decât un rol defensiv, aici neaflându-se nici un templu. La fel, în oraşul Orhomenos din Beoţia. Începând din secolul al IV-lea î. Hr., oraşele noi erau lipsite de acropole, de exemplu Mantineea sau Megalopolis.

Acrocorintul, situat departe de Corint şi deosebit de înalt, adăpostea un templu dedicat Afroditei şi clădiri în care locuiau prostituate sacre (în secolul I î.Hr., în epoca lui Strabon, numărul acestora depăşea cifra de o mie). Ele îşi vindeau atât de scump nurii numeroşilor marinari şi negustori în trecere pe aici, încât era foarte răspândită zicala; „Nu oricine doreşte se poate duce la Corint“.

 

Guy Rachet, Larousse. Dicţionar de civilizaţie greacă, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Cine a fost Herodot?

Istoricul şi geograful Herodot (aproximativ 485-425), născut la Halicarnas, este un grec din Asia. Familia sa, bogată şi stimată, era în conflict cu regimul tiranului Ligdamis, vasalul regelui Persiei şi stăpânul Halicarnas-ului. Faptul explică de ce Herodot şi-a petrecut o parte din tinereţe în exil, la Samos. Împreună cu alţi exilaţi, se întoarce în patrie şi alungă pe tiran. Apoi întreprinde lungi călătorii, şi anume în Egipt, la Cirene, în Siria, la Babilon, în Colhida, la Olbia, în Peonia si în Macedonia. A locuit mult timp la Atena şi s-a făcut cunoscut citind  în public părţi din opera sa. În 443 a luat parte la colonizarea oraşului Turioi (noul Sybaris), iniţiativă „panelenică”, hotărâtă de Pericle şi condusă de atenieni.

Subiectul cărţii lui Herodot intitulată Istorii este conflictul dintre greci şi barbari care a prilejuit războaiele medice. Relatarea începe de fapt abia în cartea a şasea, deşi opera e împărţită destul de arbitrar în nouă cărţi, fiecare purtînd numele unei Muze. Herodot vrea sa expună mai întîi cauzele războaielor medice, dintre care cea dintâi a fost expansionismul persan: de aceea consacră primele cinci cărţi formării imperiului Marelui Rege. În felul acesta i se oferă prilejul să descrie diferitele regiuni ale acestui imperiu şi obiceiurile locuitorilor, căci Herodot, ca şi Hecateu, nu desparte geografia de istorie. Îşi spune părerea asupra formei pământului, asupra oceanelor, a revărsării periodice a apelor Nilului, dar îl preocupă mai mult geografia umană decât geografia fizică. Cartea a doua e consacrată în întregime Egiptului, monumentelor şi istoriei sale şi în special moravurilor şi obiceiurilor egiptenilor. Dezvoltarea egiptologiei de la Champollion încoace a fãcut posibilă verificarea afirmaţii lor lui Herodot şi ele au fost în general confirmate.

Într-adevar, el caută cu onestitate adevărul. Lipsit însă de spirit critic, Herodot îngrămădeşte informaţie după informaţie, notează toate poveştile auzite ici şi colo, şi informatorii săi nu sînt totdeauna bine informaţi. Uneori îşi exprimă totuşi îndoielile şi lasă pe cititor să judece singur. În relatarea evenimentelor, Herodot are toate calităţile unui povestitor curgător şi ingenios. Povestirea sa, în ciuda numeroaselor digresiuni, este totdeauna clară şi uşor de urmărit. Herodot ştie să menţină mereu trează atenţia cititorului. Limba sa, ioniana literară, păstrează multe trăsături ale dialectului homeric. Elementele frazelor lui domoale şi limpezi se înlănţuie mai mult prin juxtapunere, decât prin subordonare.

Herodot este credul, mai ales când e vorba de oracole, în special cele de la Delfi. Ca şi Pindar sau Eschil, crede în Nemesis, gelozia divină, în care vede puterea cosmică ce provoacă ruina imperiilor. Acesta e sensul celebrelor poveşti ale tiranului Policrat, a lui Cresus şi a lui Xerxes.

Dragostea de libertate şi idealul politic al grecilor sînt expuse clar de Herodot; el nu poate fi acuzat de părtinire. Acest grec din Asia Mică era capabil să vorbească de perşi fără pasiune, mai bine decât un atenian sau un spartan. Plutarh îl va acuza chiar că în Istoriile sale s-a arătat un „prieten al barbarilor”.

Herodot este numit „părintele istoriei”. La drept vorbind, metoda riguroasă a cercetării istorice îi este străină şi ea nu va fi definită şi aplicată decât de Tucidide. Totuşi acest excelent povestitor ne încântă şi astăzi şi, chiar dacă nu are toate calităţile pe care le cerem de la un adevărat istoric, se cuvine să-i recunoaştem măcar unele dintre ele, care sunt esenţiale: curiozitatea, căutarea pasionată a adevărului, imparţialitatea, claritatea şi farmecul povestirii.

sursa: Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970

Zeii au fost pentru învingător, dar Cato pentru învins

Marcus Porcius Cato (numit şi Cato cel Bătrân sau Cato Cenzorul spre a-l deosebi de stră-strănepotul său), scriitor şi om de stat roman, avea o comportare democrată, lucra pământul cu sclavii lui, mânca împreună cu ei. În calitate de cenzor şi consul a luptat împotriva corupţiei.

Numele său este sinonim cu om înţelept şi bun patriot, duşman al celor corupţi şi vicioşi, fiind de o mare intransigenţă.

După ce pompeienii au fost înfrânţi la Pharsalos (anul 48) în luptele contra lui Cezar, numai Cato a rămas credincios învinşilor, după cum relatează Lucan în poemul său Pharsalia în versul:

„Victrix causa diis placuit, sed victa Catoni” (Zeii au fost pentru învingător, dar Cato pentru învins).

Cu aceste cuvinte este caracterizat  cel ce slujeşte o idee, o cauză, chiar când este pierdută şi rămâne singurul apărator al ei.

Cine a fost prima femeie paraşutist din România?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a fost prima femeie paraşutist din România?

Răspuns: Smaranda Brăescu

Einstein – copilaria unui geniu

În copilărie, geniul lui Albert Einstein era departe de a se întrevedea. Era un copil retras, fapt pentru care era adesea batjocorit de către colegii de şcoală. Nu era un elev strălucit, în schimb, îi plăcea să citească tot felul de cărţi de popularizare a ştiinţei. Avea obiceiul să analizeze detaliat, din orice punct de vedere, orice gând, idee sau informaţie pe care o avea, păstrând însă tăcerea până când considera că mintea sa a epuizat acest subiect, lucru ce îi determina pe cei din jurul său să creadă că este retardat şi să-l dispreţuiască.

Vedea şi observa lucruri pe care alţi copii de vârsta sa nici nu puteau să le conceapă. Această capacitate a sa va fi renumită în viitor, însă, în copilărie, micutul Albert era considerat ,.îndărătnic” şi diferit.

S-a născut la Ulm, un oraş mic din Germania. Tatăl său, Hermann, era fiul cel mai mare al familiei Einstein, de origine evreiască. Se spune că mama lui Albert, când l-a văzut prima dată pe nou-născut, era să leşine. Micuţul cântărea mai mult decât un copil normal şi avea capul umflat şi pătrăţos. Părinţii săi erau neliniştiţi şi se întrebau dacă pruncul pe care li l-a dăruit Dumnezeu era normal. Când Albert a ajuns la vârsta de trei ani, fără să articuleze un cuvânt, părinţii săi au crezut că este retardat şi şi-au pierdut orice speranţă. Însă mare le-a fost uimirea, când, într-una din zile, micuţul a deschis gura şi a început să vorbească cu fluenţa şi vocabularul unui adult. Ce se întâmplase? Copilul analizase până atunci utilizarea cuvântului, iar apoi a exteriorizat ceea ce învăţase.