Inima poetului
Poetul Raoul de Coucy a murit în timpul asediului fortăreței Sfântul Ioan din Akko, în anul 1191, dar înainte de a se sfârși și-a însărcinat curierul să-i ducă inima doamnei gândurilor sale, Gabrielle de Vergy.
Dar vai, coletul și mesajul căzură în mâna soțului Gabriellei, domnul de Fayel, care, drept răzbunare, făcu în așa fel încât soața sa să mănânce, fără a ști, inima poetului. Când află de ce ospăț a avut parte, Gabrielle se lăsă să moară de foame.
Regele, poetul și pastrama
În ajunul unei lupte, poetul Antagoras găsi cu cale să-și frigă pastramă pe câmpul de luptă. Pe când mânca în liniște, iată că regele Antigonos trece din întâmplare pe lângă Antagoras.
– Ce crezi tu, Antagoras, zise regele, că Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, și-a pierdut vremea frigând pastramă?
– Dar tu, răspunse Antagoras, crezi că Agamemnon a câștigat toate luptele lui pierzându-și timpul să vadă dacă frige cineva pastramă pe câmpul de luptă? 🙂
Cine este acest minunat poet?
Când universitatea din Cambridge l-a rugat pe Desmond Mac Carthy, pe atunci primul dintre criticii englezi, să inițieze ciclul de conferințe anuale, tradiționalele și celebrelele Clark Lectures, el a ales ca subiect Byron. În ziua sosirii lui, a primit vizita unui mic grup de studenți.
– Suntem foarte fericiți, domnule, i-au spus ei, să vă vedem printre noi câteva săptămâni. Sunteți un critic curajos pe care noi îl stimăm. Regretăm doar că un om ca dumneavoastră a ales un subiect atât de perimat… Byron! Cine îl mai citește pe Byron? Dacă n-ați vrut să vorbiți despre un poet contemporan, de ce nu l-ați ales pe Keats? Sau pe Shelley? Sau pe Donne?… Dar Byron?
Criticul și-a susținut punctul de vedere, apoi a părut să oscileze sub imperiul dorinței manifestată de vizitatorii lui și a sfârșit prin a spune:
Viața lui Tudor Arghezi (I) Începuturile
ARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti – 14.VIL1967, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar.
Era fiul lui Nicolae Theodorescu (iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), cu obârşia în Cărbuneşti-Gorj, agricultor (arendaş la Martalogi şi Costeşti), funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei, cea impusă de actul de naştere dat publicităţii — în care Arghezi apare ca fiu legitim al lui Nae Theodorescu şi al Mariei Iliescu —, este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi; conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, ce trecea drept „mamă de suflet”, a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriitorului, legalizată ca nume oficial în 1956. „Puţini ştiu”, dezvăluia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume”.
Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă” (Dintr-un foişor) l-a făcut pe Arghezi fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv. Literatura revoltei anarhice, sarcasmul şi dezgustul îşi au rădăcinile în realităţi dure, în confruntarea, la o vârstă crudă, a unei sensibilităţi acute cu „mocirla”. Copilăria în casa lui Manole Pârvulescu, comerciant, bărbatul lângă care a trăit, în Bucureşti, Rosalia, este „cea mai amară” etapă a vieţii. Din suferinţa anilor dintâi dobândeşte dorinţa unei „ireductibile independenţe” şi voinţa de a se construi prin sine însuşi, împotriva împrejurărilor duşmănoase.
Viața lui Dimitrie Anghel
ANGHEL, Dimitrie (16.VII.1872, Corneşti, j. Iaşi – 13.XI.1914, Iaşi), poet şi prozator.
Tatăl lui Anghel, Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (n. Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia, însă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru. În 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte.
Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel. În octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul”.
Trei versuri
Prietenii l-au rugat pe poetul Ovidiu să scoată din cărţile sale trei versuri pe care le vor indica ei. El a fost de acord, cu condiţia să păstreze trei pe care le va indica el. Versurile pe care ei le-au indicat spre a fi excluse şi cele pe care Ovidiu le-a vrut păstrate s-au dovedit a fi aceleaşi. 🙂
Viata lui Jean Cocteau
Cocteau, Jean (5.07.1889, Maisons-Laffitte, lângă Paris, Franţa – 11.10.1963, Milly-la-Forêt, lângă Paris). Poet, libretist, romancier, actor, cineast şi pictor francez. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără poemul Îngerul Heurtebise (L’Ange Heurtebise, 1925), piesa Orfeu (Orphée, 1926), romanele Copiii teribili (Les Enfants terribles, 1929) şi Maşina infernală (La Machine infernale, 1934) şi filmele suprarealiste Sângele unui poet (Le Sang d’un poète, 1930) şi Frumoasa şi bestia (La Belle et la bête, 1946).
Moştenirea şi tinereţea
Cocteau a crescut la Paris şi s-a considerat întotdeauna parizian prin vorbire, educaţie, idei şi obiceiuri. Familia sa făcea parte din burghezia pariziană, cultivată, bogată şi interesată de muzică, de pictură şi de literatură. Primele amintiri ale lui Cocteau erau legate de teatru, în formele sale populare, cum ar fi circul şi palatul de gheaţă, cât şi de teatrul serios, cum ar fi tragediile jucate la Comédie-Française. La 19 ani a publicat primul volum de poezie, Lampa lui Aladin (La Lampe d’Aladin).
Cine a fost Homer?
Părintele mitului grec, Homer este la rândul lui un personaj aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele, demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.
Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii, „ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”. Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine: cel puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină. Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani mai târziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră când contemporan, când predecesor, când succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe Hesiod contemporani şi îi situează pe amândoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr.
Legenda lui Orfeu
Orfeu. Personaj din mitologia greacă, considerat cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer. Potrivit tradiţiei celei mai răspândite, era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira, iar muzele l-au învăţat să cânte la ea; cu acest instrument el fermeca, răspândind armonii divine, nu numai animalele sălbatice, ci până şi pietrele, arborii şi obiectele neînsufleţite de pe povârnişurile Olimpului se mişcau din loc şi îl urmau ca să asculte minunatele sunete ale lirei sale de aur.
După întoarcerea din expediţia argonauţilor (în timpul căreia, cu arta sa, a reuşit să domolească valurile mării în furtună şi sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat în Tracia, unde s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Într-o zi, fugind ca să scape de păstorul Aristeu, aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos şi a murit: Orfeu a urmat-o atunci în sălaşul lui Hades, tot cu lira în mână, reuşind să suspende cu ajutorul ei până şi chinurile damnaţilor; arta sa l-a ajutat să-şi redobândească soţia de la cele mai crude dintre divinităţile grecilor.
Rugăminţile aveau să-i fie îndeplinite însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă spre a-şi privi soţia până ce nu vor fi ieşit amândoi din casa lui Hades. Orfeu a respectat această condiţie până în pragul infernului; când era însă gata să treacă hotarul fatal, împins de teama şi nerăbdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice dispărând din nou în adâncurile infernului. Un pasaj din tragedia Alcesta a lui Euripide sugerează totuşi şi existenţa unei alte versiuni a mitului, potrivit căreia Euridice a fost salvată.
Baudelaire şi dandysmul
Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, de la Jean-Paul Sartre sau Roger Kempf până la Bernard-Henri Lévy şi Raymond Poggenburg, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.
La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.
Mihai Eminescu în „Enciclopedia Universală Britannica”
Eminescu, Mihai născut Mihai Eminovici (15.01.1850, Botoşani, Moldova, România – 15.06.1889, Bucureşti). Scriitor român, poetul clasic naţional. Romantic prin temele universului său poetic (geniul neînţeles, titanul înfrânt, istoria, miturile, visul, iubirea nefericită, refugiul în natură etc.), dar modern prin contribuţia esenţială la dezvoltarea limbajului poetic, Eminescu este socotit cel mai important creator român.
A debutat cu poezia De-aş avea, la revista Familia, al cărei redactor, Iosif Vulcan, i-a schimbat numele în Eminescu. Mic boier de ţară, tatăl, Gheorghe Eminovici, l-a trimis la Universitatea din Viena (1869-1872), unde a studiat limbile romanice, istoria, filozofia, audiind şi cursuri de economie şi fizică. La Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle, iubirea vieţii sale.
Matei Elian, poetul „Cântărilor sfioase”
Povesteşte Octavian Moşescu: “În volumul memorial „Chipuri şi popasuri”, scriitorul Gala Galaction aminteşte despre popasurile sale la Râmnicu Sărat, unde îl vizita pe vechiul şi apropiatul sau prieten, Alexandru I. Zamfirescu, poet cunoscut sub pseudonimul Matei Elian.
În „Casa amintirilor”, pe strada Semicerc din Bucureşti, autorul cărţii „La răspântie de veacuri”, roman cu reflexe autobiografice, alcătuise un cenaclu literar, frecventat, între alţii, de Tudor Arghezi, N. D. Cocea, V. Demetrius şi Alexandru I. Zamfirescu, cu care a rămas prieten până la marea şi inevitabila despărţire.
Cine este Mircea Dinescu?
Dinescu, Mircea (11.XI.1950, Slobozia), poet şi gazetar. Este fiul Aureliei (n. Badea) şi al lui Ştefan Dinescu, muncitori. A făcut liceul la Slobozia (1965-1969) şi a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu” (1979-1984). Angajat la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1972-1976), lucrează apoi ca redactor la revista „Luceafărul” (1976-1982) şi la „România literară (1982-1989).
După mai mulţi ani de insurgenţă politică şi culturală, în 1988, se înscrie în sfera mişcărilor anticomuniste ale scriitorilor români. Susţinerea protestelor semnate de Dorin Tudoran, scrisoarea de protest adresată conducerii Uniunii Scriitorilor şi — prin ricoşeu — şefului statului, perioada de arest la domiciliu, interviurile acordate în regim de semiclandestinitate gazetei „Liberation”, în martie 1989, şi ziarului „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, în noiembrie 1989, au fost doar câteva momente în care harul poetului a dublat forţa de impact a protestului său politic.
Amintiri despre Ion Barbu
Povesteşte Octavian Moşescu: „Într-o vreme, ne întâlneam întâmplător la o frizerie de pe Bulevardul Republicii. Poetul venea dinspre cartierul Cotroceni. Se oprea aici, la un lucrător cunoscut, care îi ştia toate capriciile. De fapt, toţi îl respectau, deşi era distant, reducând dialogurile la câteva cuvinte convenţionale.
Dacă ieşeam în acelaşi timp – ne cunoscusem în războiul din 1916 – ne îndreptam spre cafeneaua Capşa, de pe Calea Victoriei. De mulţi ani, poetul era aici un client permanent. Personalul îi ştia tabieturile şi firea oarecum irascibilă. De la intrare saluta cu o politeţe reţinută pe confraţii scriitori, evitând să se aşeze la mesele lor, cautând un loc liber şi izolat pe lângă un perete. Îndată ospătarul îi aducea un filtru nepreparat, pentru că poetul prefera să-l dozeze după o reţetă personală. Savurarea cafelei era aproape un ritual. Apoi, fără nicio întârziere, scotea din buzunarele încărcate manuscrisele şi caietele, lucrând ore întregi şi uitând că se afla într-un local public.
Viaţa lui Dimitrie Bolintineanu (ultima parte)
În 1852, Bolintineanu părăseşte Parisul spre a se îndrepta către părţile Orientului. Călătoria lui până la Constantinopol o descrie amănunţit şi, în descrierea aceasta ca şi în alte descrieri de călătorii ce va mai face, el ni se arată un erudit prozator, un zugrav colorist şi istoric, rezumând documentat istoria ţărilor vecine, înviorându-şi paginile cu incidente neaşteptate, cu portretele tovarăşilor săi de călătorie şi cu anecdote din viaţa lor. Ajuns la Constantinopol, poetul trăi cinci ani pe malurile Bosforului, când la inginerul A. Zane, când la Ion Ghica, atunci prinţ de Samos, când prin Insula Prinkipo, pe la Smyrna, Brussa sau Pera, în câte o odăiţă de mansardă din Hotel du Globe, în marginile unei modestii vecină cu lipsa.
Pentru el, malurile Bosforului au fost şi au rămas o încântare fără seamăn. Frumuseţea locului, ospitalitatea amicilor săi, ocaziile, îi inspirară acele poezii cu caracter oriental, cunoscute sub denumirea de „Florile Bosforului”. În seria lor intră frumoasa sa poemă Rebie, pe care a citit-o în casa D-nei Alexandrina I. Ghica, unde locuia atunci. În acest răstimp, Bolintineanu făcu călătoriile sale în Asia Mică, în Egipt şi în Ierusalim, în Macedonia, care toate îi inspirară poezii cu subiecte locale de toată frumuseţea. Prin aceste călătorii sufletul său se impregnă de caracterul şi atmosfera locurilor şi luă ceva oriental. „Florile Bosforului” pun în lumină pentru întâia dată la noi frumuseţile pitoreşti ale Bosforului, pasiunile, intrigile şi moravurile vieţii de harem. În ele persistă secretul poeziei lui Bolintineanu în descrierea plastică a patimilor omeneşti, ca şi în suava lor armonie şi puternica lor culoare locală.
Comentarii recente