Arhive etichetă: poet

Alexandru Macedonski. O biografie

Astăzi se împlinesc 167 de ani de la nașterea poetului Alexandru Macedonski (1854-1920).

A fost fiul maiorului (mai târziu, general) Al. D. Macedonski şi al Mariei (n. Pârâianu). În Cartea de aur (1902), poetul lansează ideea unei genealogii fantaste: „Prin tată, neîntrecutul poet – spune despre sine la persoana a III-a – coboară dintr-o familie polonă care a domnit în Lituania şi care îşi găseşte originea din familia princiară de Biberstein, una dintre cele mai puternice de pe Rin”. În realitate, strămoşii pe linie paternă sunt originari din sudul Dunării; bunicul, Dimitrie, luptase în campaniile ruso-turce de la începutul secolului al XIX-lea cu gradul de locotenent, ia parte la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, fiind amestecat (potrivit unor surse) în trădarea Pandurului, părăseşte ţara, revenind, sub Kiseleff, serdar în 1838, apoi condamnat în legătură cu conspiraţia lui Mitiţă Filipescu, împreună cu N. Bălcescu. Fiul lui Dimitrie, Alexandru, sprijină Unirea din 1859 şi pe Al. I. Cuza, care-l înaintează la gradul de general, numindu-l apoi ministru de război al Principatelor, prim-adjutant al Domnului şi şef al statului-major domnesc. Ulterior, ajungând la neînţelegeri cu guvernul, se pensionează (1863); cu toate că fusese în conflict cu Al. I. Cuza, în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi cu prezenţa unui Domn străin (1866). În 1869, e totuşi reintegrat în ierarhia militară, dar moare subit la 12 septembrie acelaşi an, la Bucureşti. Familia acreditează versiunea unei otrăviri. Din partea mamei, Macedonski se trage dintr-o „veche şi strălucită familie de peste Olt”, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. După moartea generalului, văduva rămâne cu o pensie modică, „împovărată cu patru copii”: Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir. Averea revine Caterinei (moşia Pometeştii din com. Adâncata) şi fiind, de altfel, ipotecată, familia o pierde, prin vânzare forţată, în 1877. Fiul mai mare, Dimitrie, urmează studii matematice la Paris, apoi intră în armată; Vladimir ajunge avocat, dar – asemenea poetului – are o existenţă hărţuită de lipsuri, datorii, licitaţii, despăgubiri prin justiţie etc.

Alexandru, care moşteneşte sensibilitatea, firea visătoare a mamei, dar şi temperamentul impulsiv, dominator al tatălui, îşi petrece copilăria la moşia Pometeşti, evocată într-o poezie de tinereţe (Mângâierea dezmoştenirii) şi într-unul din rondelurile ultimei etape de creaţie (Rondelul trecutului). Primele lecţii, în familie, apoi la Craiova, unde termină şi clasa a V-a de liceu. Un an mai târziu (se pare că din motive de sănătate), adolescentul întreprinde o călătorie la Viena (1870), apoi la Genova, Veneţia, Florenţa, Napoli (1871), unde se mai întoarce în 1873, trecând prin Gleichenberg, Ischia. Reconstituirea itinerariului se poate face doar după însemnările de date şi localităţi inserate de poet pe textele poeziilor scrise în acei ani. După alte mărturii, ar rezulta că, între anii 1871 şi 1872, ar fi urmat cursurile unui pension particular. În 1871, îl găsim în matricola Facultăţii de Litere din Bucureşti, fără a fi urmat totuşi cursurile. Nevoile materiale şi nostalgia locurilor natale îl întorc în ţară în 1872, 1873.

Debutează cu poezia Dorinţa poetului, în Telegraful român din Sibiu (1870); în volum, cu placheta Prima verba (1872). Din acei ani, se avântă în viaţa publică şi ziaristică: colaborează la Transacţiuni literarie şi scientifice, Revista contimpurană, Telegraful, scoate ziarul antidinastic Oltul (1873), cu articole antimonarhice care-i aduc arestarea şi detenţia la Văcăreşti (1875); deferit Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov, este achitat în 1876. Numit director la prefectura jud. Bolgrad, demisionează după câteva luni. În 1877, în timpul Războiului de independenţă, scoate mai multe publicaţii efemere: Vestea, Trăsnetul, Plevna, Dunărea şi glorifică faptele de arme în Stegarul şi alte poeme eroice. Ţine la Ateneul român o răsunătoare conferinţă despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani (1878), schiţând un prim „program” literar. Reia tonul virulent satiric în revista Tarara (1880), cu săgeţi aruncate casei domnitoare de Hohenzollern şi „mezatului” deschis la palat sub „Vodă Trefleac”, sau ironizând veleităţile literare ale Carmen Sylvei. În acelaşi an, Macedonski întemeiază cea mai durabilă publicaţie a sa, Literatorul, care va avea – sub titluri şi variante dictate de împrejurările agitatei biografii a fondatorului – o existenţă la fel de hărţuită, până în 1919. Intenţia iniţială era de a contracara prestigiul şi influenţa Convorbirilor literare şi orientarea spre spaţiul cultural germanic a „Junimii”. Relaţiile rămân totuşi, la început, deferente: Macedonski citeşte în cenaclul lui Maiorescu Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la Literatorul. Vor interveni însă în curând disensiuni, fricţiuni, polemici (v. şi poezia antijunimistă Dialogul morţilor), soldate cu erorile de atitudine faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu. La finele lui 1881, Macedonski publică a doua sa culegere de Poezii (pe copertă 1882), însoţite de o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale”, cu intenţia reînnodării tradiţiei militante a momentului 1848. Nivelul creaţiei macedonskiene se menţine deocamdată în sfera romantică mesianică, oscilând între D. Bolintineanu şi Musset. În 1882, publică în Literatorul, în acelaşi avânt de intimitate frenetică şi umanitarism generos, Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi Noaptea de noiembrie. În aceeaşi revistă publică o Analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bătrânul poet. Se înfiinţează „Societatea revistei Literatorul”, al cărui preşedinte e V. A. Urechia, Macedonski fiind vicepreşedinte. Numit şi inspector al monumentelor istorice, pentru scurtă vreme.

În 1883, se căsătoreşte cu Ana Rallet-Slătineanu, cu care va avea cinci copii: George (m. 1886), Alexis, Nikita, Pavel, Constantin-Hyacint. În acelaşi an, datorită nefericitei epigrame la adresa lui Eminescu, Macedonski îşi atrage ostilitatea unei mari părţi a vieţii literare, părăsit şi renegat chiar de prieteni şi colaboratori, silit să se autoexileze la Paris (până în 1885). În Franţa, frecventează cercurile literare şi începe să scrie în limba franceză. Ia contact cu agitaţia grupărilor simboliste, cunoaşte pe câţivadintre poeţii reputaţi ai momentului: Paul Fort, L. Tailhade, Jean Richepin, St. Mallarmé (unora le vadedica apoi poezii), atras de aripa belgiană a simbolismului (Albert Mockel), colaborând la revista La Wallonie (1886). Reîntors în ţară, încearcă reanimarea Literatorului (2 nr. în 1886), fie sub vechea denumire, fie sub titluri disimulate: Revista independentă (1887), România literară (1888); paralel, alte iniţiative publicistice, cu Stindardul ţării, de orientare antimonarhică (1888), Streaja ţării (1889); începe colaborarea la Românul (cu cronicile intitulate Viaţa bucureşteană), polemizează cu Timpul. În creaţie, reia filonul romantic al „nopţilor” cu Noaptea de mai (1887), lansează un prim manifest simbolist, Poezia viitorului (1892), lucrează la ciclul de Idile brutale şi la romanul în limba franceză Le Calvaire de feu, reanimând şi cenaclul Literatorului. Sfârşitul veacului îl impune iarăşi atenţiei publice prin câteva atitudini de frondă: premiera tragediei „clasice” Saul (în colab. cu C. Pavelescu), cursa pe bicicletă Bucureşti-Braşov şi retur, amestecul în „afacerea” mitropolitului Ghenadie, recepţia oferită în cinstea „magului” franco-asiro-babilonian Sâr Péladan (1898), redeschiderea „oficială” a cenaclului ş.a. Totodată, poetul se impune prin noile sale volume: Excelsior (1895) şi Bronzes (în lb. franceză, 1897). În jurul Literatorului se grupează tot mai mulţi dintre exponenţii „poeziei noi”, unii „descoperiţi” sau încurajaţi şi „lansaţi” de Macedonski: Ştefan Petică, (I. C.) Săvescu, M. Demetriad, D. Anghel, Tudor Arghezi, I. Pillat ş. a.

Până la primul război mondial, Macedonski alternează – într-o existenţă plină de privaţiuni, sfidând neînţelegerile, aversiunea etc. – momentele de eroare (susţinerea, în Forţa morală, 1901-1902, a campaniei lui Caion împotriva lui I. L. Caragiale; încercările de a se exila şi a cuceri o iluzorie notorietate în Franţa ş. a.), cu câteva realizăridurabile: Cartea de aur (1902), Le Calvaire de feu (1906), Flori sacre (1912), primul ciclu din poema rondelurilor (1916). Eşecul tribulaţiilor pariziene îl întoarce în ţară, în toamna lui 1913, unde redeschide cenaclul din strada Dorobanţi, printre noii acoliţi numărându-se şi Horia Furtună, Al. T. Stamatiad, Marcel Romanescu, G. Bacovia, N. Davidescu, Adrian Maniu, Tudor Vianu ş.a. Izbucnirea ostilităţilor face să eşueze şi premiera pariziană a piesei Le fou? Pronunţându-se pentru neutralitate, poetul face totuşi imprudente declaraţii antifranceze şi scoate ziarul progerman Cuvântul meu (1915). Atitudinea sa va fi vehement atacată în presa de după 1918, care reactualizează „cazul Macedonski ” O. Densusianu îşi retrage propunerea ca Macedonski să fie ales membru al Academiei; O. Goga, ministru al Cultelor şi Artelor, îl numeşte (1920) şef de birou, dar poetul refuză. Termină ultima parte a Poemei rondelurilor, publicând ultima poezie antumă în Universul literar din 14 nov. 1920. Zece zile mai târziu, se stinge din viaţă în locuinţa sa de pe Calea Dorobanţi nr. 24.

Dincolo de aspectele controversate ale unei opere inegale, risipite în multe direcţii şi orientări, „originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui, farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei sale, armonia savantă a lirii pe care o înstruna, nenumăratele-i iniţiative poetice care şi-au găsit atâţi imitatori şi continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul din cei mai mari poeţi ai literaturii române” (Tudor Vianu).


Sursa: Aurel Sasu, Dicționarul biografic al literaturii române (M-Z), Paralela 45, 2006

Viața lui Alexandru Macedonski (I) Dezamăgiri politice

Alexandru_MacedonskiMACEDONSKI, Alexandru (14.III.1854, Bucureşti – 24.IX.1920, Bucureşti), poet.

Familia

Dimitrie, bunicul poetului, şi fratele acestuia, Pavel, veniseră în ţară după înfrângerea răscoalei sârbilor împotriva turcilor, condusă de Karagheorghievici, la care participaseră. Se proclamau descendenţi de voievod sârb şi aduceau sângele iute şi amestecat al balcanicilor, un gust de aventură şi dorinţa de înavuţire rapidă. În 1821 fraţii Macedonski au fost printre cei cu care Tudor Vladimirescu a pornit răscoala în Oltenia, la care, se pare, au contribuit şi cu mari sume de bani.

Alexandru, fiul lui Dimitrie şi tatăl poetului, a urmat colegiul militar la Kerison, în Rusia, şi s-a dedicat carierei militare. Numele său se leagă de evenimentul cel mai însemnat al epocii: Unirea Principatelor. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului Dimitrie Pîriianu, din autentica boierime oltenească, şi socotind neîndestulătoare nobleţea sud-dunăreană a înaintaşilor săi, tatăl, Alexandru Macedonski, şi-a confecţionat singur un arbore genealogic fantast, de descendent al casei Biberstein, domnitoare în Lituania, mistificare în care ajunse să creadă el însuşi.

General şi ministru de Război în timpul domniei lui Al. I. Cuza (a cărui alegere ca domn o sprijinise), iubitor de fast, ducea o existenţă seniorială, puternic fixată în amintirea copiilor. După pensionarea sa înainte de vreme, chestiunea Macedonski devine pretextul unei înfruntări între partidele liberal şi conservator, generalul fiind rechemat (în ianuarie 1869) ca şef al diviziei teritoriale. Moartea sa neaşteptată, în septembrie 1869, trezeşte în familie bănuiala unei crime, pusă în legătură cu numeroasele duşmănii, pe care şi le atrăsese generalul, fire impulsivă şi dură.

Continuă citirea →

Inima poetului

poet coucyPoetul Raoul de Coucy a murit în timpul asediului fortăreței Sfântul Ioan din Akko, în anul 1191, dar înainte de a se sfârși și-a însărcinat curierul să-i ducă inima doamnei gândurilor sale, Gabrielle de Vergy.

Dar vai, coletul și mesajul căzură în mâna soțului Gabriellei, domnul de Fayel, care, drept răzbunare, făcu în așa fel încât soața sa să mănânce, fără a ști, inima poetului. Când află de ce ospăț a avut parte, Gabrielle se lăsă să moară de foame.

Continuă citirea →

Regele, poetul și pastrama

antagorasÎn ajunul unei lupte, poetul Antagoras găsi cu cale să-și frigă pastramă pe câmpul de luptă. Pe când mânca în liniște, iată că regele Antigonos trece din întâmplare pe lângă Antagoras.

– Ce crezi tu, Antagoras, zise regele, că Homer, când a descris vestitele lupte ale lui Agamemnon, și-a pierdut vremea frigând pastramă?

– Dar tu, răspunse Antagoras, crezi că Agamemnon a câștigat toate luptele lui pierzându-și timpul să vadă dacă frige cineva pastramă pe câmpul de luptă? 🙂

Continuă citirea →

Cine este acest minunat poet?

byron, george gordon lordCând universitatea din Cambridge l-a rugat pe Desmond Mac Carthy, pe atunci primul dintre criticii englezi, să inițieze ciclul de conferințe anuale, tradiționalele și celebrelele Clark Lectures, el a ales ca subiect Byron. În ziua sosirii lui, a primit vizita unui mic grup de studenți.

Suntem foarte fericiți, domnule, i-au spus ei, să vă vedem printre noi câteva săptămâni. Sunteți un critic curajos pe care noi îl stimăm. Regretăm doar că un om ca dumneavoastră a ales un subiect atât de perimat… Byron! Cine îl mai citește pe Byron? Dacă n-ați vrut să vorbiți despre un poet contemporan, de ce nu l-ați ales pe Keats? Sau pe Shelley? Sau pe Donne?… Dar Byron?

Criticul și-a susținut punctul de vedere, apoi a părut să oscileze sub imperiul dorinței manifestată de vizitatorii lui și a sfârșit prin a spune:

Continuă citirea →

Viața lui Tudor Arghezi (I) Începuturile

Tudor-Arghezi-tanarARGHEZI, Tudor (21.V.1880, Bucureşti – 14.VIL1967, Bucureşti), poet, prozator şi gazetar.

Era fiul lui Nicolae Theodorescu (iniţial Nicolae Tudor Cojocaru), cu obârşia în Cărbuneşti-Gorj, agricultor (arendaş la Martalogi şi Costeşti), funcţionar la banca din Piteşti. Identitatea mamei, cea impusă de actul de naştere dat publicităţii — în care Arghezi apare ca fiu legitim al lui Nae Theodorescu şi al Mariei Iliescu —, este contrazisă de mărturii ale corespondenţei şi ale operei, de memoriile celor apropiaţi; conform lor, Rosalia Arghesi, de naţionalitate germană, venită din ţinuturile Braşovului în Bucureşti, ca menajeră, ce trecea drept „mamă de suflet”, a fost adevărata sa mamă. Părinţii, necăsătoriţi, vor fi uniţi în semnătura scriitorului, legalizată ca nume oficial în 1956. „Puţini ştiu”, dezvăluia un cunoscut în 1931, că Tudor Arghezi este „pseudonimul propriului său nume”.

Acest destin al „oamenilor fără ascendenţă” (Dintr-un foişor) l-a făcut pe Arghezi fie să tacă, fie să dea alte versiuni asupra originii sale, amestec de adevăr şi ficţiune, dar l-a marcat definitiv. Literatura revoltei anarhice, sarcasmul şi dezgustul îşi au rădăcinile în realităţi dure, în confruntarea, la o vârstă crudă, a unei sensibilităţi acute cu „mocirla”. Copilăria în casa lui Manole Pârvulescu, comerciant, bărbatul lângă care a trăit, în Bucureşti, Rosalia, este „cea mai amară” etapă a vieţii. Din suferinţa anilor dintâi dobândeşte dorinţa unei „ireductibile independenţe” şi voinţa de a se construi prin sine însuşi, împotriva împrejurărilor duşmănoase.

Continuă citirea →

Viața lui Dimitrie Anghel

Dimitrie_AnghelANGHEL, Dimitrie (16.VII.1872, Corneşti, j. Iaşi – 13.XI.1914, Iaşi), poet şi prozator.

Tatăl lui Anghel, Dimitrie Anghel, comerciant şi moşier, descindea din aromâni refugiaţi din părţile Ianinei, iar mama, Erifilia (n. Leatris), era grecoaică din insula Antigoni. Familia izbutise să intre în protipendada ieşeană, însă cunoaşte curând declinul. După ce Erifilia se stinge prematur, în 1879, tatăl lui Anghel, angajat în câteva întreprinderi hazardate, dă faliment, ceea ce îi provoacă şi moartea, în 1888. Cei patru copii vor avea totuşi condiţii pentru a-şi desăvârşi instrucţia, însă Mitif, cum e alintat cel de-al treilea, lipsit de afecţiunea maternă, cu complexe adânc înrădăcinate, refractar autoritarismului patern, dar acuzând şi absenţa unei îndrumări, este un elev mediocru. În 1890, el abandonează, în pragul absolvirii, Gimnaziul „Alexandru cel Bun”, unde ajunsese după ce trecuse pe la Institutele Unite şi pe la Şcoala de Belle Arte.

Hotărâtoare în luarea deciziei au fost, se pare, descoperirea vocaţiei poetice şi apropierea de cercul socialist, unde e introdus de fraţii mai mari, Constantin D. Anghel, viitor membru în conducerea Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România, şi Paul Anghel. În octombrie 1890, primele lui versuri, purtând o tiranică influenţă eminesciană, vedeau lumina zilei în „Contemporanul”.

Continuă citirea →

Trei versuri

poetPrietenii l-au rugat pe poetul Ovidiu să scoată din cărţile sale trei versuri pe care le vor indica ei. El a fost de acord, cu condiţia să păstreze trei pe care le va indica el. Versurile pe care ei le-au indicat spre a fi excluse şi cele pe care Ovidiu le-a vrut păstrate s-au dovedit a fi aceleaşi. 🙂

Continuă citirea →

Viata lui Jean Cocteau

Jean_CocteauCocteau, Jean (5.07.1889, Maisons-Laffitte, lângă Paris, Franţa – 11.10.1963, Milly-la-Forêt, lângă Paris). Poet, libretist, romancier, actor, cineast şi pictor francez. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără poemul Îngerul Heurtebise (L’Ange Heurtebise, 1925), piesa Orfeu (Orphée, 1926), romanele Copiii teribili (Les Enfants terribles, 1929) şi Maşina infernală (La Machine infernale, 1934) şi filmele suprarealiste Sângele unui poet (Le Sang d’un poète, 1930) şi Frumoasa şi bestia (La Belle et la bête, 1946).

Moştenirea şi tinereţea

Cocteau a crescut la Paris şi s-a considerat întotdeauna parizian prin vorbire, educaţie, idei şi obiceiuri. Familia sa făcea parte din burghezia pariziană, cultivată, bogată şi interesată de muzică, de pictură şi de literatură. Primele amintiri ale lui Cocteau erau legate de teatru, în formele sale populare, cum ar fi circul şi palatul de gheaţă, cât şi de teatrul serios, cum ar fi tragediile jucate la Comédie-Française. La 19 ani a publicat primul volum de poezie, Lampa lui Aladin (La Lampe d’Aladin).

Continuă citirea →

Cine a fost Homer?

homerPărintele mitului grec, Homer este la rândul lui un personaj aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele, demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.

Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii, „ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”. Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine: cel  puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină. Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani mai târziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră când contemporan, când predecesor, când succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe Hesiod contemporani şi îi situează pe amândoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr.

Continuă citirea →

Legenda lui Orfeu

orfeuOrfeu. Personaj din mitologia greacă, considerat cel mai celebru dintre poeţii care au trăit înaintea lui Homer. Potrivit tradiţiei celei mai răspândite, era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) şi al muzei Caliope şi a trăit în Tracia în epoca argonauţilor, pe care i-a însoţit în expediţia întreprinsă în căutarea lânii de aur. Apollo însuşi i-a dăruit lira, iar muzele l-au învăţat să cânte la ea; cu acest instrument el fermeca, răspândind armonii divine, nu numai animalele sălbatice, ci până şi pietrele, arborii şi obiectele neînsufleţite de pe povârnişurile Olimpului se mişcau din loc şi îl urmau ca să asculte minunatele sunete ale lirei sale de aur.

După întoarcerea din expediţia argonauţilor (în timpul căreia, cu arta sa, a reuşit să domolească valurile mării în furtună şi sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat în Tracia, unde s-a căsătorit cu nimfa Euridice. Într-o zi, fugind ca să scape de păstorul Aristeu, aceasta a fost muşcată de un şarpe veninos şi a murit: Orfeu a urmat-o atunci în sălaşul lui Hades, tot cu lira în mână, reuşind să suspende cu ajutorul ei până şi chinurile damnaţilor; arta sa l-a ajutat să-şi redobândească soţia de la cele mai crude dintre divinităţile grecilor.

Rugăminţile aveau să-i fie îndeplinite însă cu o condiţie: nu trebuia, pentru niciun motiv, să se întoarcă spre a-şi privi soţia până ce nu vor fi ieşit amândoi din casa lui Hades. Orfeu a respectat această condiţie până în pragul infernului; când era însă gata să treacă hotarul fatal, împins de teama şi nerăbdarea iubirii, a privit înapoi, abia apucând s-o vadă pe Euridice dispărând din nou în adâncurile infernului. Un pasaj din tragedia Alcesta a lui Euripide sugerează totuşi şi existenţa unei alte versiuni a mitului, potrivit căreia Euridice a fost salvată.

Continuă citirea →

Baudelaire şi dandysmul

baudelaire

Charles-Pierre Baudelaire (1821-1867). Reconstituit din toate  dicţionarele, enciclopediile, biografiile, eseurile, de la Jean-Paul Sartre sau Roger Kempf până la Bernard-Henri Lévy şi Raymond Poggenburg, dandysmul acestui poet blestemat este, întâi de toate, o formă de sfidare: a propriei familii, a Parisului îmburghezit, a lumii artistice sufocate de mediocritate.

La 23 de ani, în 1844, după o copilărie şi o adolescenţă trăite paroxistic, în nesupunere şi continuă revoltă, după îndelungi perioade solitare, după o incredibilă fugă din Mările Sudului, după câteva amoruri întâmplătoare care-i vor ruina sănătatea, după ce-şi întâlneşte iubirea, el intră în cele din urmă pe scena pariziană ca dandy al boemei. Cu partea de avere moştenită la 21 de ani dinspre foarte vârstnicul tată (pierdut la doar 6 ani), se instalează la hotelul Pimodan, unde îşi amenajează interiorul după toate legile dandysmului: mobile de lux, obiecte de preţ, veşminte scumpe. Afişează mereu o alură de artist şic, cum îşi înnoadă neglijent cravata neagră, lăsată să cadă peste vesta puţin descheiată, cum îşi scoate graţios mănuşile roz ori bej sau cum îşi oglindeşte chipul în luciul de mare efect al pantofilor.

Continuă citirea →

Mihai Eminescu în „Enciclopedia Universală Britannica”

Mihai Eminescu

Eminescu, Mihai născut Mihai Eminovici (15.01.1850, Botoşani, Moldova, România – 15.06.1889, Bucureşti). Scriitor român, poetul clasic naţional. Romantic prin temele universului său poetic (geniul neînţeles, titanul înfrânt, istoria, miturile, visul, iubirea nefericită, refugiul în natură etc.), dar modern prin contribuţia esenţială la dezvoltarea limbajului poetic, Eminescu este socotit cel mai important creator român.

A debutat cu poezia De-aş avea, la revista Familia, al cărei redactor, Iosif Vulcan, i-a schimbat numele în Eminescu. Mic boier de ţară, tatăl, Gheorghe Eminovici, l-a trimis la Universitatea din Viena (1869-1872), unde a studiat limbile romanice, istoria, filozofia, audiind şi cursuri de economie şi fizică. La Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle, iubirea vieţii sale.

Continuă citirea →

Matei Elian, poetul „Cântărilor sfioase”

Octavian Mosescu - Vitralii

Povesteşte Octavian Moşescu: “În volumul memorial „Chipuri şi popasuri”, scriitorul Gala Galaction aminteşte despre popasurile sale la Râmnicu Sărat, unde îl vizita pe vechiul şi apropiatul sau prieten, Alexandru I. Zamfirescu, poet cunoscut sub pseudonimul Matei Elian.

În „Casa amintirilor”, pe strada Semicerc din Bucureşti, autorul cărţii „La răspântie de veacuri”, roman cu reflexe autobiografice, alcătuise un cenaclu literar, frecventat, între alţii, de Tudor Arghezi, N. D. Cocea, V. Demetrius şi Alexandru I. Zamfirescu, cu care a rămas prieten până la marea şi inevitabila despărţire.

Continuă citirea →

Cine este Mircea Dinescu?

Mircea Dinescu

Dinescu, Mircea (11.XI.1950, Slobozia), poet şi gazetar. Este fiul Aureliei (n. Badea) şi al lui Ştefan Dinescu, muncitori. A făcut liceul la Slobozia (1965-1969) şi a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu” (1979-1984). Angajat la Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti (1972-1976), lucrează apoi ca redactor la revista „Luceafărul” (1976-1982) şi la „România literară (1982-1989).

După mai mulţi ani de insurgenţă politică şi culturală, în 1988, se înscrie în sfera mişcărilor anticomuniste ale scriitorilor români. Susţinerea protestelor semnate de Dorin Tudoran, scrisoarea de protest adresată conducerii Uniunii Scriitorilor şi — prin ricoşeu — şefului statului, perioada de arest la domiciliu, interviurile acordate în regim de semiclandestinitate gazetei „Liberation”, în martie 1989, şi ziarului „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, în noiembrie 1989, au fost doar câteva momente în care harul poetului a dublat forţa de impact a protestului său politic.

Continuă citirea →