Arhive etichetă: războiul troian

Legenda lui Paris

Paris, Elena, Troia

Paris. Al doilea fiu al regelui troian Priam şi al soţiei sale Hecuba, numit şi Alexandru. Înainte de a-l naşte, Hecuba a avut un vis cu privire la el, care îl punea în legătură cu un mare incendiu ce avea să distrugă întreaga cetate. Pentru a evita consecinţele nefaste ale prezicerii, părinţii au hotărât să abandoneze nou-născutul pe muntele Ida, unde acesta a fost alăptat de o ursoaică; micuţul a fost găsit apoi de un păstor, care l-a crescut şi i-a pus numele Paris. Ajuns adult, Paris a dovedit calităţi puţin obişnuite, distingându-se mai ales în apărarea turmelor ce îi erau încredinţate.

Descoperindu-şi din întâmplare originea nobilă, s-a înfăţişat regelui Priam, care l-a primit cu bucurie şi l-a recunoscut drept fiu al său. Între timp numele lui fusese deja schimbat în Alexandru, „apărătorul oamenilor”. Recunoaşterea sa ca membru al casei regale este legată de povestea unui tăuraş de care se ataşase şi pe care Priam îl alesese drept premiu pentru câştigătorul unei serii de jocuri funebre; Paris s-a prezentat la curte pentru a participa la întrecere, câştigând toate probele şi dezvăluindu-şi astfel adevărata origine.

De activitatea sa de păstor pe muntele Ida se leagă şi celebrul episod al judecăţii lui Paris. Potrivit legendei, în timpul nunţii lui Peleu cu Thetis a izbucnit mânia lui Eris, zeiţa discordiei, pentru că dintre toţi zeii numai ea nu fusese invitată la ceremonie. Furioasă, ca să se răzbune, a aruncat în mijlocul nuntaşilor un măr de aur pe care era scris „celei mai frumoase”. Hera, Afrodita şi Atena au început de îndată să şi-l dispute, pretinzând fiecare că ea este cea căreia i se cuvine. Cearta s-a înteţit, astfel că Zeus i-a poruncit lui Hermes să le ducă pe zeiţe pe muntele Ida şi să-i încredinţeze sarcina judecării acestei pricini păstorului Paris.

Continuă citirea →

Războiul în mitologie

razboi

Temă recurentă în povestirile mitologice greceşti şi romane, războiul se află sub tutela divină a lui Ares în Grecia, a echivalentului său Marte şi a Bellonei (corespondenta lui Enio din mitologia greacă) la Roma. Ca zeiţă ocrotitoare a statului, şi Atena/Minerva capătă aspectul unei divinităţi războinice, care apără graniţele ţării de duşmanii ce vin din afară, înainte, în timpul şi după campaniile militare, acestor divinităţi li se adresau rugăciuni şi li se aduceau sacrificii după un ritual precis, riguros codificat în special la Roma, unde printre zeii cărora le mulţumeau generalii şi împăraţii după celebrarea victoriei se număra şi Iupiter. De asemenea, la Roma armata era ocrotită şi de Ianus, al cărui templu (în realitate un pasaj acoperit, propriu-zis o poartă), construit de Numa Pompilius, era deschis în timp de război, pentru ca zeul să poată să iasă şi să însoţească armata pe câmpul de luptă, pe când în vreme de pace el rămânea închis.

Războaiele oamenilor

Pe plan propriu-zis mitologic, războaiele cele mai faimoase, în jurul cărora s-au ţesut încă din Antichitate veritabile cicluri poetice, sunt cel împotriva Troiei şi războiul celor Şapte împotriva Tebei, ambele caracterizate de un motiv iniţial cu caracter privat şi personal (răpirea soţiei lui Menelaos în cazul războiului troian; un conflict dinastic între doi fraţi, Eteocle şi Polinice, în cazul celui teban). Zeii iau parte în special la războiul troian, fiind de partea unora sau a altora dintre combatanţi, controlând de la distanţă evenimentele, dar intervenind adesea personal, eventual sub înfăţişări false.

Continuă citirea →

Povestea lui Ulise

Odiseu - Ulise

Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.

Continuă citirea →

Istoria aheilor

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.

Continuă citirea →