Arhive etichetă: teatru

Pierre Corneille. O biografie (IV)

pierre corneille1664 – Corneille cumpără pentru întâiul său născut, Pierre, un brevet de ofiţer.

La 2 iunie moare ducele de Guise, care îi găzduise pe cei doi fraţi Corneille şi familiile lor în palatul său.

La 3 august are loc o primă reprezentaţie cu Othon, la Fontainebleau, în faţa Curţii. La 5 noiembrie, actorii de la Hotel de Bourgogne reiau spectacolul pentru marele public, cu un succes mediocru.

Spre sfârşitul anului, Colbert emite un decret prin care sunt anulate toate titlurile de nobleţe obţinute după 1630. Corneille obţine însă de la rege o excepţie în favoarea sa.

1665 – Corneille publică o nouă ediţie din traducerea sa după Imitatio Christi.

La 4 august are loc premiera piesei Alexandre, de Racine,  care obţine pentru prima dată un succes remarcabil.

În preajma Crăciunului moare Charles Corneille, cel mai talentat dintre fiii lui Pierre Corneille, în vârstă de numai doisprezece ani.

1666 — La 28 februarie are loc premiera piesei Agesilas. Este un nou eşec al lui Corneille. În aprilie piesa apare şi în librării.

1667 – La 4 martie are loc premiera piesei Attila, jucată de trupa lui Moliere. Succes onorabil, dar departe de proporţiile celor de altă dată. Corneille simte că arta lui nu mai are vigoarea necesară şi nu mai corespunde gustului vremii.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (III)

corneille1652 – Descurajat de eşecul piesei Pertharite, poetul se consacră în întregime traducerii începute (Imitatio Christi), a cărei publicare parţială se bucurase de un succes remarcabil. La 31 octombrie apare sfârşitul cărţii I şi începutul cărţii a II-a din Imitation.

Spre sfârşitul anului 1652 sau la începutul anului 1653 se naşte al cincilea copil al soţilor Corneille: Charles.

În aceeaşi perioadă, Conde, constrâns să părăsească Parisul, se retrage în Ţările de Jos. Regenta şi Ludovic al XIV-lea se întorc în capitală.

1653 – În februarie, Mazarin se întoarce şi el în capitală. Preluând din nou puterea, îl numeşte pe Fouquet ministru de finanţe. În martie, Corneille publică Închinare a Poeziei către Pictură, cu ocazia recunoaşterii oficiale a Academiei de Pictură, întemeiată de Le Brun, în 1648. Poetul se plânge de necesitatea unui mecenat în favoarea poeţilor, atacându-l făţiş pe Mazarin. În aprilie apare Pertharite. În iunie sunt publicate primele două cărţi din Imitation de  Jesus-Christ. În toamna aceluiaşi an, Paul Pelisson (1624 – 1693) publică o Istorie a Academiei Franceze, în care acreditează – prin aluzii străvezii – ideea că Richelieu ar fi fost iniţiatorul persecuţiilor împotriva Cidului. Corneille nu face nimic pentru a combate aceste zvonuri.

Continuă citirea →

Pierre Corneille. O biografie (II)

Corneille1638 – La 5 septembrie se naşte viitorul rege Ludovic al XIV-lea.

Una din funcţiile lui Corneille, cea de avocat al Coroanei pe lângă Administraţia Apelor şi Pădurilor, este ameninţată să-şi piardă din importanţă, deoarece se creează un nou post, care îl dublează pe al său. Temându-se că aceasta va duce şi la o diminuare a veniturilor, Corneille angajează o lungă procedură de contestaţie, care îi va răpi tot timpul. Adăugate la marea dezamăgire pe care i-o pricinuise „disputa Cidului”, aceste tracasări materiale îl împiedică să scrie.

1639 – În luna februarie moare tatăl poetului, Corneille devenind astfel şeful familiei. În martie sunt publicate piesele Medeea şi Jocul amăgirii. Spre sfârşitul anului, revenindu-şi din şocul provocat de „disputa Cidului” şi influenţat de evenimentele vremii, Corneille scrie Horaţiu.

1610 – În primăvară, Horaţiu este jucat cu un succes îndoielnic pe scenele pariziene, după ce autorul primise încuviinţarea lui Richelieu.

1641 – În ianuarie apare Horaţiu, cu o dedicaţie către Richelieu în care poetul scrie că îi datorează protectorului său „tot talentul şi reputaţia de care se bucură“. În primăvara aceluiaşi an se joacă în premieră Cinna.

Pierre Corneille se căsătoreşte cu Marie de Lamperiere (cu unsprezece ani mai tânără decât el), fiica unui înalt magistrat din localitatea Gisors. Se pare că Richelieu a trebuit să intervină energic pentru a obţine consimţământul tatălui fetei, care considera că face o mezalianţă. La scurt timp după căsătorie, Corneille contractează o pneumonie care îl ţine multă vreme la pat.

Continuă citirea →

Gauss la teatru (anecdotă)

gaussKarl Friedrich Gauss, matematician și astronom german, a fost invitat de un prieten la teatru. Deși a încercat să se eschiveze, în cele din urmă a fost nevoit să accepte.

În Teatrul de la Weimar era o căldură groaznică, iar statul pe scaun timp de ore întregi o corvoadă. Se juca o piesă de Voltaire. Cineva omora pe altcineva. O femeie plângea. Un bărbat urla. O altă femeie îngenunchea. Replici, monologuri. Traducerea era frumoasă, melodioasă, dar Gauss ar fi preferat să citească textul piesei. De atâta căscat, lacrimile îi şiroiau pe obraji.

Continuă citirea →

Viața lui Moliere (I) Pasiunile din tinerețe

moliereJean-Baptiste Poquelin s-a născut la Paris, la 15 ianuarie 1622. Se trăgea după mamă și tată dintr-o familie de tapițeri. Tatăl său, care afară de profesiunea sa mai avea și cinul de valet-de-cameră-tapițer al regelui, gândea ca fiul său să-i urmeze, iar tânărul Poquelin, dat de timpuriu ucenic în prăvălie, nu știa la 14 ani decât să citească, să scrie și să socotească, în sfârșit, elementele folositoare profesiunii sale.

Totuși, bunicul lui după mamă, căruia-i plăcea tare mult comedia, îl ducea câteodată la palatul Bourgogne, unde juca Bellerose comedie înaltă, iar Gautier-Garguille, Gros-Guillaume și Turlupin, farsă. De câte ori se întorcea de la teatru, tânărul Poquelin se punea pe lucrul său de tapițer mai trist, mai distrat, mai dezgustat de perspectiva profesiei sale. Să ne închipuim acele dimineți visătoare urmând zilei de spectacol ale geniului adolescent în fața căruia, în noutatea apariției ei, viața omenească i se și desfășura ca o scenă perpetuă. Se mărturisi, în fine, tatălui său și, sprijinit de bunicul care-l răsfăța, obținu să-și facă studiile. Fu primit într-o pensiune, după cât se pare, de unde urmă, ca extern, cursurile Colegiului Clermont, mai târziu Louis-le-Grand, condus de iezuiți. Cinci ani i-au fost de ajuns ca să-și termine tot ciclul studiilor; pe deasupra, mai făcu la Colegiu cunoștințe folositoare, care i-au influențat soarta. Prințul de Conti, fratele Marelui Conde, fu unul dintre condiscipolii săi, lucru de care-și aduse totdeauna aminte, mai pe urmă.

Continuă citirea →

Expresii celebre: Deus ex machina

Deus-Ex-Machina mitologieDeus ex machina = Mecanism în teatrul grec și cel roman, de obicei o macara (în greceşte: mechane), cu ajutorul căruia se crea iluzia că un zeu apărea din cer pentru a rezolva intriga piesei. Piesele lui Sofocle şi mai ales cele ale lui Euripide necesitau uneori folosirea acestui mecanism.

Astăzi, termenul desemnează apariţia bruscă a ceva care oferă o soluţie artificială la o problemă aparent imposibil de rezolvat.

Continuă citirea →

Bertolt Brecht. Viaţa şi opera

Bertolt Brecht

Brecht, Bertolt născut Eugen Berthold Friedrich Brecht (10.02.1898, Augsburg, Germania – 14.08.1956, Berlinul de Est, Germania de Est). Poet, dramaturg şi reformator al teatrului german al cărui teatru epic a pornit de la convenţiile iluziei teatrale şi a dezvoltat drama ca forum social şi ideologic destinat cauzelor de stânga.

Viaţa şi opera

Până în 1924, Brecht a trăit în Bavaria, unde s-a născut, a studiat medicina (Munchen, 1917-921) şi a lucrat într-un spital de armată (1918). Din această perioadă datează prima sa piesă de teatru, Baal (pusă în scenă în 1923), primul său succes, Tobe în noapte (1922), poemele şi cântecele antologate în Un manual de smerenie (1927), prima sa producţie profesionistă Eduard II, 1924, şi admiraţia sa pentru Wedekind, Rimbaud, Villon şi Kipling.

Continuă citirea →

Literatura şi istoria în Grecia antică (II)

Dintre cei trei mari poeţi tragici ai Atenei secolului al V-lea, Eschil este cel a cărui operă (aproximativ 90 de tragedii, din care nu avem decât nişte fragmente) rămâne cel mai puternic marcată de mentalitatea şi religiozitatea tradiţionale. Acesta acceptă vechile credinţe şi pune în scenă atotputernicia divină, indiferentă la dreptate şi milă, dictând propria sa lege destinelor omeneşti. Mai mult, el justifică răzbunarea divină şi pedeapsa ce rezultă de aici, datorită orgoliului muritorilor.

Continuă citirea →

Literatura şi istoria în Grecia antică (I)

Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele de Homer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi Odiseea au fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în aceste două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor şi atribuiau „poetului orb” paternitatea acestei Biblii literare.

Continuă citirea →

Viaţa lui Shakespeare (II)

Anii pierduţi   După dispariţia, peste noapte, din Stratford-upon-Avon, Shakespeare a pornit spre Londra. Dar de ce s-a hotărât dintr-o dată să-şi abandoneze soţia şi copiii? Deşi circumstanţele reale care au stat la baza deciziei lui Shakespeare de a pleca la Londra rămân neclare, motivul a fost, fără îndoială, legat de teatru.

Continuă citirea →

O împuşcătură la teatru

Patru preşedinţi americani au fost asasinaţi: Abraham Lincoln în 1865; James A. Garfield în 1881; William McKinley în 1901; şi John F. Kennedy în 1963. Până la Kennedy, asasinatul lui Lincoln a fost înconjurat de cea mai mare notorietate; iar moartea sa cel mai mult deplânsă.

Continuă citirea →

Originea teatrului (II)

Cum decurgeau reprezentaţiile teatrale la Atena? Ele se produceau, în prima lor fază, încă sub zodia lui Dionisos, prilejuite de sărbătorile închinate petrecăreţului zeu. Aveau loc sub forma unor concursuri, o dată pe an, şi durau trei zile la rând. Fiecare concurent era obligat să prezinte trei tragedii (o trilogie) şi o comedie (sau o dramă satirică). Sosea puhoi de lume la poalele Acropolei, unde, sub cerul liber, pe panta colinei, în semicerc, se săpase în piatră un amfiteatru. Soseau de cum se crăpa de ziuă zeci de mii de atenieni, bărbaţi şi femei, având la ei mâncare şi băutură, dat fiind că spectacolele ţineau cam 8-10 ore şi mai mult, până către seară. La Efes şi Epidaur veneau până la 40.000 de oameni. Urmăreau cu încordare peripeţiile de pe uriaşa scenă, menite să provoace în sufletul lor milă şi groază (catarsis) şi, firi temperamentale, izbucneau în aplauze sau, din contra, fluierau, ba chiar azvârleau cu pietre atunci când ceva nu le era pe plac.

Continuă citirea →

Corneille versus Racine

RĂSFOIESC cu delicii volumul pe care Jean d’Ormesson îl consacră teatrului lui Racine în seria bilunară de la „Le Figaro”. Îmi aduc aminte de preţuirea pe care Anton Holban o avea pentru „Bérénice”, piesa fără subiect, despre care autorul însuşi afirmă într-o splendidă prefaţă, reluată în volum: „A inventa înseamnă a face ceva din nimic”.

Nu e nici cruzime, nici moarte, ca de obicei în tragedii, în „Bérenice”: doar o despărţire. O tragedie psihologică, aşadar. E sigur că tocmai această puritate îi plăcea lui Holban, autor al unor romane în care, de asemenea, nu se întâmplă, în ordine exterioară, mare lucru, dar foarte multe în viaţa interioară a personajelor.

Această puritate n-a cruţat piesa de contestaţii. Şi nu din partea autorităţii religioase (deşi Racine se certase cu membrii comunităţii de la Port-Royal), ci a scriitorilor înşişi, împinşi de la spate de cel mai celebru dintre ei, Corneille. „Bérénice” e montată prima oară pe scenă pe 21 noiembrie 1670, aşadar acum aproape două sute cinci zeci de ani. Era deja notorie rivalitatea dintre tânărul dramaturg, avea 31 de ani şi era abia la a patra lui piesă şi doar la a doua de succes, şi mai vârstnicul Corneille, aflat în amurgul carierei. Rivalitatea data de la premiera cu „Andromaca”. Corneille nu-i ierta lui Racine un succes pe care teatrul francez nu-l mai cunoscuse de la premiera, în 1636, a „Cid”-ului propriu. Nu s-a mulţumit să pună la cale o întreagă cabală, dar a scris el însuşi „Tite şi Bérénice”, o piesă pe aceeaşi temă. N-a avut trecerea la public a lui Racine, ceea ce l-a îndârjit şi şi-a chemat în sprijin fanii. Madame de Sévigné are, cu ocazia asta, o vorbă grea: „(piesa lui Racine) nu e pentru secolele care vin”. S-a dovedit că e.

Zece ani după „Andromaca”, „Phedra” e din nou concurată neloial. De data asta, de „Phedra şi Hyppolite” a lui Pradon. E tot mâna lui Corneille, prea bătrân ca să scrie el însuşi, aşa că poetul Pradon şi-a luat această sarcină. Din nefericire pentru Corneille, era un mediocru. Gloria lui Racine le răpise minţile şi altora, s-ar zice, de vreme ce Pradon îşi închipuia că va reuşi ce nu reuşise Corneille.

Nu e lipsit de inters să amintesc faptul că principalele piese ale lui Racine, opt la număr, sunt scrise într-un interval de zece ani, acela scurs între „Andromaca” şi „Phedra”. În 1677, după succesul acesteia din urmă, Racine se decide să nu mai scrie teatru. Cum să ne explicăm renunţarea despre care nu vorbeşte nimeni?

Nu i-au lipsit înaltele protecţii. Succesul ar fi trebuit să-l încurajeze să continue. Nu ne rămâne decât ipoteza că sila de mica lume a literaţilor a cântărit mai greu decât toate recunoaşterile şi onorurile.

Nicolae Manolescu

sursa: Romania literara, 11 decembrie 2009 ( Anul X LII )

Dilema lui Moliere – comedie sau tragedie?

Pasiunea lui Moliere pentru teatru era ata de mare incat nu numai ca a refuzat sa-si urmeze tatal in meseria de tapiter, dar dupa esecul primei incercari, cand Ilustrul Teatru pe care-l conducea a esuat, a avut puterea sa o ia de la inceput. Acest om nu putea sa supravietuiasca fara teatru nici o clipa si a avut tarie suficienta ca dupa trei ani de munca la Paris sa treaca in situatia de comediant vagabont.

Acum s-a limpezit o imprejurare importanta. S-a vazut ca domnul Moliere resimte o inclinatie nu numai pentru interpretarea pieselor, ci si pentru scrierea lor. Netinand cont de truda diurna de ocnas, noptile, Moliere incepuse sa compuna niste scrieri in forma dramatica.

E oarecum straniu faptul ca un om care s-a dedicat studiului tragediei si era considerat drept un actor tragic, in operele lui, dupa nereusita piesei „Phivaide”, nu s-a mai inors vreodata la tragedie, ci a inceput sa scrie niste farse vesele si indraznete intr-un act, imitandu-i pe italieni. Farsele acestea placeau foarte mult companionilor sai si atunci le-a introdus in repertoriu. Cel mai mare succes la public a inceput sa aiba  Moliere insusi, jucand roluri comice, cu precadere pe Sganarelle.

Si asa s-a facut ca mai marele trupei de actori ambulanti juca in tragediile altora roluri tragice, iar in farsele proprii roluri comice.

Tot atunci a mai iesit la iveala o imprejurare care l-a tulburat profund pe Moliere: in rolurile tragice el avea, in cazul cel mai fericit, un succes mediocru, iar in cel mai rau caz inregistra pur si simplu o cadere totala, ceea ce, cu amaraciune trebuie s-o spunem, i se intampla destul de frecvent. Dar de indata ce dupa tragedie se redeschidea  cortina farsei, iar Moliere, schimbandu-si costumul, se transforma din Cezar in Sganarelle, situatie se schimba fulgerator; publicul incepea sa hohoteasca, publicul aplauda frenetic, publicul ovationa, iar la spectacolele urmatoare  orasenii se imbulzeau, beneficiile crescand in mod substantial. Duap care situatia se repeta: fiasco in tragedie, succes in farsa.

Si totusi ce explicatie se poate da? De ce tragedianul nu avea succes in tragedie si se alegea cu ovatii in comedii?

Explicatia poate fi doar una si ea este foarte simpla. Nu lumea orbise, cum presupunea Moliere, ci lucrurile stateau tocmai invers: lumea vedea cat se poate de clar, orb era domnul Moliere. Orbire care s-a mentinut o perioada de timp foarte lunga, oricat ar parea de straniu. El singurul dintre toti ceilalti nu intelegea ca, prin natura sa, era un genial actor comic si nu putea fi un tragedian.

sursa: Mihail Bulgakov, Viata domnului de Moliere, Editura Junimea, Iasi, 1976

Elisabeta I – Regina care a iubit arta

Plăcându-i retorica, limbajul preţios, adoptând gesturi teatrale, histrionice, adesea cabotine, în multe momente ale vieţii sale, regina Angliei, Elisabeta I a dovedit febleţe pentru artă, în general, şi pentru teatru, în special.

Cei care cunoşteau zgârcenia reginei erau uimiţi de generozitatea pe care o manifesta în răsplătirea actorilor. Existenţa unei „Trupe a Majestăţii – Sale” avea legătură cu existenţa altor trupe patronate de apropiaţii reginei: „Trupa contelui de Leicester„, „Trupa contelui Essex” etc. Acest patronaj dădea trupelor stabilitatea şi siguranţa necesară pentru a crea teatru.

După valul puritanist al epocii, când spectacolele de teatru au fost interzise în oraş de către Lordul primar al Londrei, începe perioada de avânt a teatrului elisabetan.

Primul teatru londonez în aer liber a fost construit în 1576, fiind constituit din galerii şi boxe, stratificat ierarhic atât pentru publicul de viţă nobilă, cât şi pentru spectatorii de rând.

Teatrul elisabetan avea o formă circulară, era dispus pe mai multe nivele, capacitatea sa fiind, uneori, de aproximativ 3000 de persoane.

Într-un astfel de teatru s-a afirmat William Shakespeare – dramaturgul care nu i-a închinat Elisabetei I nici o piesă -, creatorul lui The Globe Theatre, care a dus faima teatrului elisabetan în lume.

Teatrul era, în mod paradoxal, prigonit şi înfloritor, iar actorii erau, deopotrivă, hăituiţi şi adulaţi. În Anglia elisabetană şi shakesperiană, teatrul devenise arta fundamentală a unei civilizaţii renascentiste.

Nu numai teatrul îi plăcea Elisabetei, ci şi literatura. În tinereţe a scris câteva poeme originale, a făcut traduceri poetice din Psalmi, din Petraca, din Seneca, din Horaţiu, dar şi traduceri în proză din PLutarh şi din Boethius. A inspirat nenumărate poeme şi opere de artă atât în perioada contemporană ei, cât şi în veacurile următoare, lăsând moştenire figura unei prezenţe culturale de prim rang.