Arhive etichetă: biografia

Biografia lui Jorge Luis Borges (III)

borges1959 Borges orbeşte aproape complet. Scrie scurte poeme. Încep să apară tot mai multe traduceri din opera lui, în cele mai diverse limbi.

1960 În seria de opere complete, apar volumele 8 şi 9, care cuprind Alte investigări şi respectiv, El Hacedor (Creatorul). Publică, în colaborare cu Bioy Casares, volumul El libro del cielo y del infierno (Cartea cerului şi a infernului).

1961 Scrie mai multe prefeţe, dintre care cea mai cunoscută este prefaţa la o traducere din Gibbon. Ţine o serie de conferinţe, pe care refuză să le înregistreze. Publică Antologia personal (Antologie personală), amplă culegere de poezii, povestiri şi eseuri. Primeşte, ex aequo cu Samuel Beckett, Premiul Internaţional al Editorilor de la Formentor (Mallorca). Guvernul italian, cu ocazia vizitei la Buenos Aires a preşedintelui Gronchi, îi acordă titlul de Comandor. Face o călătorie în Statele Unite ale Americii, la invitaţia Universităţii din Texas, unde ţine câteva prelegeri de curs. Turneu de conferinţe la principalele Universităţi nord-americane.

1962 În februarie revine din periplul nord-american. Recepţie solemnă la Academia Argentiniană de Litere, unde poetul Arturo Capdevila îl proclamă „Mare Senior al Literaturii, Mare Senior al Libertăţii“. La propunerea lui André Malraux, guvernul generalului De Gaulle îi decernează cravata de Comandor al Ordinului Literelor şi Artelor.

1963 Face o călătorie în Europa. Ţine conferinţe la Madrid, Paris, Geneva. Londra, Oxford, Cambridge, Edinburgh, unde regăseşte oameni şi locuri din adolescenţă. Întors la Buenos Aires, îşi reia activităţile permanente (director ai Bibliotecii Naţionale şi profesor la Facultatea de Litere) şi continuă să ţină conferinţe pe teme literare.
Continuă citirea →

Biografia lui Jorge Luis Borges (II)

Borges1931 Victoria Ocampo fundează revista Sur (Sud). Borges face parte din comitetul de redacţie şi de-a lungul anilor va publica în paginile ei numeroase poeme şi ficţiuni.

1932 Apare volumul de eseuri intitulat Discusión (Discuţie), cel dintâi pe care nu-l va renega mai târziu.

1933 Devine responsabil al suplimentului săptămânal al cotidianului Critica. Revista Megáfono îi consacră un grupaj de articole. Drieu la Rochelle, în vizită la redacţia revistei Sud, îl cunoaşte şi îl preţuieşte pentru inteligenţa lui ascuţită, apreciată drept „nici sceptică, nici fanatică“.

1935 Publică volumul de povestiri Historia universal de la infamia (Istoria universală a infamiei), pe care îl consideră adevăratul debut în genul care îi va aduce consacrarea: naraţiunea fantastică. „În această carte n-am vrut să repet ce făcuse Marcel Schwob în ale sale Vieţi imaginare. El inventase biografiile unor oameni care existaseră cu adevărat, dar despre care nu se ştia decât foarte puţin. Pe câtă vreme cu citeam viaţa unui personaj cunoscut şi o deformam şi o falsificam deliberat după placul fanteziei“.

Continuă citirea →

Biografia lui Jorge Luis Borges (I)

Borges_1921.jpg1899 S-a născut, la 24 august, la Buenos Aires, viitorul scriitor Jorge Luis Borges. Mai mulţi străbuni ai familiilor Borges (din partea tatălui) și Acevedo (din partea mamei) au fost militari şi au luat parte la bătăliile pentru independenţa faţă de Spania şi la războaiele civile care au însângerat viața argentiniană în veacul al XlX-lea. Această origine de nobleţe creolă şi demnitate militară va constitui un motiv de mândrie pentru el, şi în identitatea biografiei de familie cu istoria patriei va găsi mai târziu îndreptăţirea de a rescrie, de a întemeia, de a inventa şi de a mirifica trecutul ţării sale. Va spune adesea că pentru el patria înseamnă un acord de chitară, câteva portrete şi o spadă veche. Lecţia curajului îl va însoţi permanent

1901 Familia se mută în cartierul Palermo, pe atunci periferic, locul concret şi reverberant al înscrierii sale în univers, colţul de lume în care se regăseşte şi la care se întoarce în numeroase evocări literare.

1905 Primele încercări literare. „Am început să scriu la şase sau şapte ani. Încercam să imit autorii clasici ai literaturii spaniole, ca bunăoară Cervantes. Am scris într-o engleză deplorabilă un fel de manual de mitologie clasică, fără îndoială un plagiat după Lemprière. Prima mea scriere narativă a fost un roman cavaleresc demodat, în maniera lui Cervantes, intitulat Viziera fatală“.

1914 Tatăl scriitorului incipient, avocat cu preocupări literare, iese la pensie.
Continuă citirea →

Viața și opera lui Dante Alighieri (II)

dante alighieriDezvoltare intelectuală

O a doua figură poetică vizibilă în biografia lui Dante a fost Guido Guinizelli, poetul responsabil de schimbarea stilului de poezie predominant local (sau „municipal”). Versurile lui Guinizelli furnizau ceea ce căutau Cavalcanti şi Dante – un remarcabil simţ sărbătoresc drapat într-o estetică rafinată şi lucidă. Atracţia versurilor sale a fost sporită de conţinutul intelectual, chiar filozofic. Poemele lui erau scrise spre lauda doamnei şi a ei gentilezza, virtutea pe care aceasta o inspira admiratorilor săi. Conceptul de dragoste preamărit de poet este parte a spiritului nobil şi rafinat al vieţii.

Influenţa lui Guinizelli a determinat cotitura reprezentată de Vita nuova. Aşa cum se spune în capitolele XVII-XXI, Dante s-a răzgândit: în loc să scrie poeme despre suferinţă, s-a hotărât să scrie poeme de laudă la adresa doamnei Iui, în special cântecul Doamne care înţeleg dragostea (Donne ch’avete intelletto d’amore). Acest cântec a fost urmat imediat de sonetul Iubirea şi sufletul nobil sunt totuna (Amore e’l cor gentil sono una cosa), al cărui prim vers este o adaptare după Dragostea găseşte adăpost în fiecare suflet nobil (Al cor gentil ripara sempre amore) al lui Guinizelli. Acesta a fost începutul asocierii lui Dante cu un nou stil poetic, dulcele stil nou, a cărui semnificaţie – mijloacele simple prin care depăşeşte paleta săracă a poeziei mai regionale – o explică dramatic în Purgatoriul (XXIV).

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (V)

steinhardtDespre asceză, poezie, iubire, păcat

După dispariția lui Steinhardt au apărut scrierile sale teologice (Predicile), dar și convorbirile sale, cum sunt acelea cu Zaharia Sângiorzan. Monahul a răspuns prompt, cu fantezie, cu voioșie chiar, într-o deplină libertate a spiritului la întrebările puse de criticul ieșean. A ieșit o carte despre asceză, poezie, iubire, păcat, în fine, o carte despre fățăria și corupția care au pătruns în societatea românească și-i amenință ființa morală.

O face, repet, în chip colocvial, din loc în loc cu o nebănuită incisivitate. Părintele Nicolae nu se sfiiește să-și judece contemporanii (îndeosebi pe scriitori) și să-și spună părerea fără ocolișuri despre operele și comportamentul lor social. N-a renunțat de tot la „neteama de admirație“, dar începe să-și nuanțeze bunătatea când e vorba de judecata morală. Călugărul știe să și afurisească, atunci când este cazul, nu numai să laude. În sprijinul lui Steinhardt este buna lui credință. Când judecă pe alții, nu-i judecă din invidie și cu ură. Și apoi, nu se ocrotește nici pe sine, e chiar mai aspru cu el decât cu ceilalți. Nu se consideră nici scriitor bun, nici bun călugăr. Este doar un om care a descoperit calea adevărată (credința creștină ortodoxă) și încearcă să meargă pe ea cu păcatele, limitele, neputințele sale… Cum să nu-ți fie simpatic acest călugăr instruit și cum să nu-i ierți micile lui severități morale și, din când în când, ezitările gustului său estetic?

Personajul din aceste replici inteligente, pline de fantezie, cu momente de smerenie, este acela pe care îl cunoaștem din jurnalul său. Mai ager, parcă, mai malițios, cu judecăți de valoare tranșante, grav când e vorba de lucruri grave, bun psiholog și portretist – în latura morală – foarte dibaci. Are o morală, dar nu se grăbește să construiască un sistem moral. Este morala creștin-existențială, nu „bucherească și ipocrită“, zice el într-un loc. „Creștin-existențial“ este o definiție care i se potrivește. Când răspunde corespondentului său de la Iași, se simte „bătrân și resemnat“, dar scrie „detașat și voios“, nu are teorii, nu crede în estetică și nu crede nici în idei. Ideile duc la ideologie și ideologiile au devenit, în secolul nostru, primejdioase. Scrie „totodată bătrânește și copilăros“, de aceea e mirat că este luat în serios și e socotit critic literar. Se consideră doar un diletant… Se răsfață, desigur, nu trebuie crezut la acest capitol…

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (IV)

steinhardtN-am putut spune, citind scrierile critice și moralistice a lui Steinhardt, că monahul de la Rohia n-a avut opera pe care biografia lui o merita. A debutat în 1934 cu inteligente exerciții parodice în stilul Eliade, în Noica, Cioran… și, după ce a trecut prin mari încercări, a redebutat, la 64 de ani, în eseistica literară propriu-zisă.

Opera

Între viață și cărți arată un moralist învățat și fin care se folosește de literatură pentru a-și ilustra conceptele morale. I-a citit, se vede limpede, pe moraliștii francezi și urmează, în eseistica românească, linia Zarifopol și Ralea, nu aceea a lui Eliade – Noica – Mircea Vulcănescu și, în genere, a „kriterioniștilor“. Este prieten cu ei, dar nu face din filosofie o formă de existență, ca Noica, sau nu-și ordonează viața în funcție de conceptele propuse de Mircea Vulcănescu, pe care, altminteri, îl admiră: „activismul disperării“, „istorismul prin resemnare“. Steinhardt este, în generația tânără din anii ’30, printre puținii mistici autentici.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (III)

nicolae-steinhardtLa 64 de ani, Steinhardt debutează editorial cu volumul de eseuri și critică literară Între viață și cărți (1976), urmat de Incertitudini literare (1980, premiul criticii literare al Uniunii Scriitorilor). Un debut așa de târziu reprezintă o performanță în critica literară românească.

Viața religioasă

Steinhardt continuă să scrie, are succes printre tineri, călătorește în străinătate, viața lui religioasă nedumerește pe unii contemporani. El tânjește după o viață creștină mai intensă și, după moartea tatălui (1967), începe să caute o mănăstire pentru a se retrage. Este ajutat de prietenul său, Noica, filosoful care va căuta și el un loc de refugiu și de meditație (îl află, se știe, la Păltiniș). Steinhardt alege mănăstirea Rohia din Maramureș și, la 16 august 1980, este tuns în monahism de către episcopul Justinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, iar starețul mănăstirii, arhimandritul Serafim Man, îl rânduiește în obștea mănăstirii. Devine bibliotecar, cu obligația de a pune ordine și să întrețină cele 23.000 de cărți câte are Mănăstirea Rohia.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (II)

nicolae steinhardt

Steinhardt și Noica

În septembrie 1953, Steinhardt vizitează pe Noica la Câmpulung unde filosoful avea domiciliu obligatoriu. O prietenie strânsă se leagă între cineva care caută, cu ardoare, pe Dumnezeu și un filosof care crede că filosofia poate îndrepta lumea. Au o corespondență intensă și, când Steinhardt va fi arestat, se dovedește că scrisorile fuseseră interceptate de Securitate. În 1958, Noica este arestat împreună cu Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Sergiu George, Al. Paleologu, Vladimir Streinu, Theodor Enescu….

La 31 decembrie 1959, Steinhardt este convocat la Securitate și i se propune: a) dacă acceptă să fie martor al acuzării intelectualilor din „lotul intelectualilor mistico-legionari“ va fi lăsat în libertate și b) dacă nu acceptă, va lua locul în boxă alături de prietenii săi. Steinhardt cere trei zile de gândire.

Continuă citirea →

Nicolae Steinhardt. Biografia și opera (I)

nicolae-steinhardt biografiaSTEINHARDT, Nicolae (Nicu-Aurelian; 12.VII.1912, Com. Pantelimon – 29.III.1989, Baia Mare) eseist, diarist, critic literar, teolog.

Începuturile

Tatăl său, inginerul și arhitectul Oscar Steinhardt, conducea o fabrică de cherestea și mobilă în această comună (Pantelimon) situată la periferia Bucureștilor. Luase parte, ca ofițer în rezervă, la primul război mondial, fusese rănit la Mărășești și decorat cu „Virtutea militară“. O ramură a familiei Steinhardt se înrudește cu Freud, creatorul psihanalizei.

Steinhardt urmează clasele primare acasă, apoi la Școala „Clementa“ din București (unde se mutase familia), iar studiile liceale le face la „Spiru Haret“, liceu reputat, care număra atunci printre elevii săi pe Mircea Eliade și Constantin Noica. De confesiune mozaică, Steinhardt urmează (singurul dintre cei patru elevi izraeliți) cursurile de religie creștină din școală cu preotul Gheorghe Georgescu de la Biserica Sfântul Silvestru. Printre colegii de liceu se află și Al. Paleologu, Dinu Pillat, Alexandru Ciorănescu, Marcel Avramescu, Haig și Arșavir Acterian.

Continuă citirea →

Cine a fost Homer?

homerPărintele mitului grec, Homer este la rândul lui un personaj aproape mitic: incredibila cantitate de informaţii vehiculate în Antichitate în legătură cu el, adesea în contradicţie unele cu altele, demonstrează că din biografia sa se cunoşteau foarte puţine detalii certe şi că elementul de legendă l-a depăşit rapid pe cel istoric.

Nu se cunoştea semnificaţia precisă a numelui său, care apare pentru prima oară în fragm. 357 (incert) din Hesiod: după unii însemna „orb”, în dialectul eolidian din Cumae, iar după alţii, „ostatic”. Mai frecvent însă, prin antonomază, era numit „Poetul”. Tradiţiile legendare abundă şi în privinţa locului său de origine: cel  puţin şapte cetăţi îşi disputau onoarea de a-i fi loc de baştină. Printre acestea, insula Chios, menţionată şi de Pindar ca patrie a poetului şi sediu al unei şcoli de aezi, Homerizii, care se pretindeau a fi descendenţii acestuia. La fel de discordante şi de slab fixate prin date istorice erau tradiţiile referitoare la cronologia sa, plasată în epoca asediului Troiei descris de el în Iliada (după datarea stabilită de Eratostene şi căreia i se conformau anticii, acesta ar fi avut loc în anul 1184 î.Hr.), dar şi cu şaizeci, o sută sau patru sute de ani mai târziu. Nici raportarea cronologică la Hesiod nu este de mare ajutor, pentru că tradiţiile îl consideră când contemporan, când predecesor, când succesor al acestuia. Herodot (2.53) îi consideră pe Homer şi pe Hesiod contemporani şi îi situează pe amândoi cu patru sute de ani înaintea sa, aşadar pe la mijlocul secolului al IX-lea î.Hr.

Continuă citirea →

Enigma mareşalului Ney

michel ney maresal

Executat în 1815, mareşalul Ney continuă să trăiască până în 1846?

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a sfârşit, dacă dăm crezare documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene.

Tumultuoasă ca însăşi Franta revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă adânc pecetea acelei epoci. S-a născut în 1769 la Sarrelouis, într-o familie de dogari. La 13 ani Michel Ney este mic funcţionar la un notariat. Nemulţumit de sine şi plin de visuri, îşi părăseşte serviciul în 1789 şi intră în al patrulea regiment de husari. Îndrăzneţ şi întrepid, Ney se afirmă repede în ierarhia militară. În 1792 e locotenent. Se distinge în campaniile din 1794 şi 1795, iar un an mai târziu devine general. În 1799 e comandant ad-interim al armatei Rinului. Anul 1804 îi aduce titlul de mareşal al Franţei. Participă apoi, cu mare succes, la bătăliile de la Jena şi Friedland.

Continuă citirea →

Sappho. Legendă şi adevăr

SapphoBiografia

Biografia poetei Sappho se reconstituie azi cu multă greutate datorită noianului de anecdote postume şi apocrife ce s-au creat în jurul ei. Cât de însemnată a fost opera acesteia, despre care amintesc peste o sută de scriitori antici, rezultă din caracterizarea ce i-o face, la începutul erei noastre, geograful Strabo, atunci când menţionează oamenii de seamă pe care i-a dat culturii elenice insula Lesbos: „În aceeaşi epocă a tiranului Pittacos din Lesbos a trăit şi Sappho, care a fost o fiinţă excepţională, căci după cunoştinţele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, atât cât se ştie, în materie de poezie”.

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.

Continuă citirea →

Biografia lui Petre Iorgulescu-Yor din presa vremii şi documentele personale

M-am născut în 1890, în orăşelul Râmnicu Sărat, în luna Decembrie 24, declara Petre Iorgulescu-Yor în 1927, ca primul dintre cei trei copii ai lui Constantin Iorgulescu – mare propietar, ajutor de primar, prefect, deputat şi senator şi al Victoriei (Victoriţă), o femeie sensibilă, ce provenea dintr-o familie de origine greacă. Urmează şcoala primară la Râmnicu Sărat şi la pensionul Schweitz-Thierrin din Bucureşti, absolvind apoi liceul Matei Basarab din Bucureşti (1902-1909).

Cum declara mai târziu, a fost atras de arta desenului de mic copil: Când am ştiut să scriu cu cerneală, am început să-mi satisfac şi plăcerea mea nespusă de a copia şi desena aşa cum mă pricepeam flori, animale, ba chiar mai târziu condus de curajul « inconştientului » mă credeam artist mare, mă repezisem şi la compoziţii. De mic copil […] am avut inconştient, despotic, patima pentru a desena. Pe când colegii mei se jucau cu arşicele, eu consumam sticlele cu cerneală, umplând caetele de şcoală cu desemnuri şi figuri. Voiam să mă fac pictor.

Continuă citirea →

Căsătoriile lui Nicolae Iorga

Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează oarecum lapidar faptul că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la Curtea de Casaţie. Informaţia încununează un şir de evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean.

Născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi provenind dintr-o familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe (George) rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri intelectuale. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 printre studenţii facultăţii de litere a universităţii din localitate, devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat „magna cum laude”.

Continuă citirea →

Viaţa lui Cervantes – Don Quijote în temniţă

Temniţa din Sevilla! S-au deschis porţile; toată liota temniţei s-a pus în mişcare ca să-l vadă pe noul prizonier. Toţi ţipau, fiindcă acolo niciodată nu poţi afla nici linişte şi nici tihnă.  Scoteau cărţile de joc, jucau. « Ei, tu, ăsta cu mutra amărâtă, îţi place să joci cărţi? Nu? Da’ de ce eşti ciung? Ţi-au tăiat mâna când te-au prins cu ea în vreo pungă? » « Da, fireşte »,  îngână Cervantes cu un oftat. Cum era să vorbească acestei liote de onoarea bătăliilor, de Lepanto, Coleta, Italia sau de captivitatea în Alger? De cât amar de ani nici el singur nu-şi mai amintea de trecutul lui? Acum se află în mijlocul celei mai ciudate adunături din câte i-a fost dat să vadă, înconjurat de hoţi, de deşucheaţi, de jucători cu cărţi măsluite, scursori de toate soiurile. Îi hrăneau femeile şi apoi dănţuiau şi cântau pentru ei, unii dintr-înşii trecând de la viaţă la moarte cu aceeaşi injurioasă nepăsare.

Continuă citirea →