Arhive etichetă: Heinrich Schliemann

Regatul regelui Minos. Labirintul Minotaurului

palat cnossosLegenda spune că Minos i-a cerut inventatorului şi constructorului Dedal să facă o casă cu coridoare şi trepte ascunse. Dedal a fãcut o minune, o grădină înşelătoare din piatră – un labirint, din care nimeni nu mai putea ieşi, după ce intra. Mai târziu, regele Cretei a vrut să ştie dacă domnia lui în Creta este în siguranţă. L-a implorat pe Poseidon să îi dea un taur drept semn că domnia lui se bucură de bunăvoinţa zeilor. Minos a promis să sacrifice animalul ca ofrandă adusă zeilor. Din adâncul mării Poseidon i-a trimis un superb taur alb. Văzându-l, Minos a devenit avar şi a dus animalul, în secret, în turma lui.

Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, deci Poseidon a pregătit o răzbunare cumplită. Cu ajutorul Afroditei, a făcut ca soţia lui Minos, regina Pasifae, fiica lui Helios, să se îndrăgostească de taur. Animalul nu a fost încântat de apropierea reginei şi a fugit de ea. Dedal a găsit iarăşi o soluţie genială. A construit o vacă din lemn, pe care a îmbrăcat-o într-o piele de animal. Pasifae s-a ascuns în ea şi l-a păcălit pe taur. Curând regina avea să nască un monstru: un băiat cu cap de taur. Noul născut nu a putut fi ascuns de regele Minos, care l-a luat pe bastard, l-a botezat Minotaur şi l-a ascuns în labirint, iar pe Dedal l-a aruncat în închisoare.

Continuă citirea →

Troia – Istorie şi mitologie

Troia - istorie si mitologie

Troia – Cetate din Troada, numită de greci Ilion; este una dintre cele mai cântate din mitologia clasică, datorită asediului ei şi războiului declanşat de greci pentru a o aduce înapoi pe Elena, soţia lui Menelaos, care fusese răpită de Paris, fiul lui Priam. Chiar originea cetăţii era pusă de scriitorii antici în legătură cu o serie de întâmplări mitice. Potrivit tradiţiei, primul rege al Troadei a fost Teucros, de la care locuitorii acelui ţinut şi-au luat numele de teucri; fiica lui s-a căsătorit cu Dardanos, cu care a avut doi fii, Ilos şi Erihtonios; cel din urmă a fost tatăl lui Tros, de la numele căruia au derivat cel al regiunii şi ulterior al cetăţii. Tros a avut un fiu, Ilos, întemeietorul cetăţii Ilion sau Troia, cu trimitere la numele lui sau al tatălui său. Lui Ilos i-au succedat Laomedon şi apoi Priam; în timpul domniei celui din urmă au loc evenimentele povestite în poemele homerice.

Continuă citirea →

Civilizaţia miceniană şi Troia

Razboinici micenieni pregatindu-se de lupta

Caracteristice pentru civilizaţia miceniană sunt aristocraţia sa războinică şi oraşele fortificate. Legenda Troiei ilustrează foarte bine trăsăturile definitorii ale acestor regate beligerante.

Continuă citirea →

Comorile regilor. Civilizaţia miceniană

„Am privit chipul lui Agamemnon”, relata arheologul german Heinrich Schliemann în faimoasa sa telegramă adresată regelui grec în 1874. Însă bucuria căutătorului de comori n-a durat mult. Insolita mască de aur pe care Schliemann o descoperise în mormintele regale şi pe are o credea a fi masca mortuară a miticului rege Agamemnon, era de fapt mult mai veche decât epoca puternicului conducător. Arheologul îşi dorea de fapt un singur lucru; să găsească vestigiile epocii Războiului troian. A descoperit însă oraşul Micene din Peloponez, o civilizaţie necunoscută la acel moment.

Continuă citirea →

Heinrich Schliemann. Troia există! – partea a doua

Între timp, Heinrich Schliemann continua cu luciditatea sa obişnuită să tranşeze  încurcătura juridică în care intrase cu guvernul turc. Convins că preţioasele sale descoperiri, odată ajunse la Istanbul, aveau să se ducă pe apa sâmbetei, el a expediat pe ascuns toată comoara la Muzeul de stat din Berlin, care era cel mai calificat s-o protejeze în mod serios. A plătit guvernului turc paguba făcută, acesta ţinând mai mult să capete banii decât să păstreze toate mărunţişurile acelea.

Continuă citirea →

Heinrich Schliemann. Troia există! – prima parte

Modul cel mai potrivit de a-l răsplăti pe Heinrich Schliemann pentru imensele servicii aduse reconstituirii civilizaţiilor vechi, socot eu că este acela de a-l considera printre protagoniştii acestora, după cum a arătat singur că o doreşte cu ardoare, alegându-şi-l, în plin secol al XIX-lea, pe Zeus ca fiinţă supremă, şi lui adresându-i toate rugile; şi-a botezat fiul Agamemnon, şi pe fată Andromaca; pe servitorii săi, Pelops şi Telamon; şi, întreaga viaţă, toţi banii şi i-a închinat lui Homer.

Continuă citirea →

Heinrich Schliemann. Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară

Heinrich Schliemann (1822-1890)  a fost un arheolog german care a identificat urmele legendarei cetăți antice Troia, din Asia Mică, şi a adus la lumină civilizaţia miceniană, necunoscută până atunci.

Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară

Urmează  o poveste. Povestea unui copil sărman, în vârstă de şapte ani, care visa să găsească un oraş şi care, ajuns la 39 de ani, s-a dus, a căutat şi a găsit nu numai oraşul, ci pe deasupra şi o comoară. Această poveste este viaţa lui Heinrich Schliemann.

A fost odată ca niciodată, într-un sătuc german, un băieţel căruia îi plăceau basmele şi legendele. Tatăl său îi povestea şi despre luptele eroilor lui Homer, despre Paris şi Elena, Ahile şi Hector, despre Troia, puternicul oraş căruia i s-a dat foc şi a fost distrus.

Într-o zi, tatăl său i-a dăruit “Istoria universală ilustrată”, de Jerrer. Una dintre imagini îl arăta pe Eneea fugind din oraşul cuprins de flăcări, purtându-şi tatăl pe umeri şi fiul de mână. Copilul privi imaginea, văzu zidurile groase şi poarta uriaşă. “Deci, aşa arăta Troia?” întrebă el. Tatăl său dădu din cap. “Şi oraşul este distrus până la temelii, şi nimeni nu ştie unde se află?”Aşa este.” răspunse tatăl. “Nu cred nimic din toate acestea”, spuse micuţul Heinrich Schliemann. “Când am să mă fac mare, mă voi duce în Grecia şi voi descoperi Troia şi comoara regelui.”

Primele impresii pe care le încearcă un copil îi rămân adânc întipărite pentru tot restul zilelor. Dar, curând, lecturile clasice au fost părăsite. La 14 ani, Schliemann a fost nevoit să-şi întrerupă studiile ca să devină băiat de prăvălie într-o băcănie. Timp de cinci ani şi jumătate a vândut la cântar scrumbii, rachiu, untură şi sare şi a măturat zilnic prăvălia. De la cinci de dimineaţă şi până la ora unsprezece din seară.

Uitase ce învăţase, ce-i povestise tatăl său. Dar, într-o zi, intră în prăvălie o calfă de morar beat, se căţără fără prea multă vorbă pe tejghea şi începu să declame versuri în gura mare. Schliemann rămase fermecat. Nu înţelegea nimic. Când află însă că versurile erau din “Iliada”, se scotoci prin buzunare şi-i dădu beţivului câte un păhărel de fiecare dată când o lua de la capăt.

Viaţa lui Heinrich Schliemann. Pe urmele unui vis din copilărie

Într-o zi porni în aventură. Se duse la Hamburg şi se angajă ca mus pe o corabie care pleca spre Venezuela. După 15 zile de călătorie, corabia fu prinsă de o furtună violentă şi se scufundă. Schliemann se trezi într-un spital, apoi obţinu o slujbă la o firmă din Amsterdam. Într-o mansardă sărăcăcioasă, neîncălzită, începu să studieze limbile moderne. Călăuzindu-se după o metodă ciudată, pe care o inventase singur, în doi ani a învăţat engleza, franceza, olandeza, spaniola, portugheza, italiana şi rusa.

 Studiile sale erau întovărăşite de succese pe planul afacerilor. Trebuie să spunem mai degrabă că a avut noroc. Dar trebuie să adăugăm că făcea parte dintre acei, puţini la număr, care ştiu să prindă norocul din mers. Băiat sărac al unui preot, calfă naufragiată, slujbaş într-un birou – dar şi om care vorbea opt limbi – el a fost la început negustor, apoi într-o vertiginoasă ascensiune, negustor cu stare, intrat pe făgaşul averii. Cu toate acestea nicio clipă nu-şi părăsise visul din copilărie: să poată admira, într-o bună zi, peisajele descrise de Homer şi să le exploreze în cele mai mici ascunzişuri. După ce a acumulat o mare avere, a decis să se consacre exclusiv studiilor, care “pentru mine, au avut întotdeauna cel mai mare farmec.” A început să înveţe greaca modernă, pe care, la capătul a şase săptămâni, o poseda la perfecţie. Trei luni mai târziu stăpânea şi limba greacă veche, ce-l apropia mai mult de Homer.

Nu pare o poveste? Este oare cu putinţă ca un om ajuns la cea mai înaltă treaptă materială să lase totul baltă şi să plece pe urmele unui vis din copilărie? Să aibă curajul ca, înarmat doar cu o cunoaştere aprofundată a operelor lui Homer, să înfrunte lumea ştiinţifică, să opună credinţa lui în faţa îndoielii universale şi să ia hârleţul în mână ca să limpezească o problemă ce părea fără rezolvare? Contemporanii lui Schliemann îl considerau pe Homer un poet legendar. Existenţa personajului şi veridicitatea operei erau deopotrivă puse sub semnul îndoielii.

Să fi fost simple invenţii toţi aceşti eroi, Ahile şi Patrocle, Hector şi Eneea? Invenţii şi faptele lor, prieteniile lor, ura şi dragostea lor? Schliemann credea în existenţa lor. Înarmat cu această credinţă, Schliemann a pornit spre marea aventură a vieţii sale. A descoperit Troia lui Homer, a găsit palate şi tezaure. A găsit tot ce îşi dorise.

Acest lucru însemna triumful lui Schliemann, dar totodată era şi triumful lui Homer. Ceea ce fusese considerat un mit şi o legendă, zămislită de imaginaţia unui poet, devenise acum realitate. Şi asta datorită credinţei unui copil într-un vis. Şi visul s-a împlinit.