Arhive etichetă: Legende

Legenda lui Coriolan

coriolanusCoriolan (lat. Coriolanus) este eroul uneia dintre cele mai faimoase legende ale vechii Rome. Numelui său adevărat – Caius sau Cnaeus Marius – i-a fost adăugată porecla cu care a devenit celebru, Coriolanus, provenită din eroismul de care a dat dovadă în timpul cuceririi cetăţii volsce Corioli.

Din cauza purtării sale trufaşe şi samavolnice faţă de senat, a fost privit cu teamă şi suspiciune, iar în anul 491, potrivit povestirii tradiţionale, a fost condamnat la exil. S-a refugiat la volsci, cărora le-a promis să-i ajute în războiul împotriva romanilor. Attius Tullius, regele volscilor, l-a numit general al armatei sale, în fruntea căreia Coriolan a cucerit numeroase cetăţi fără a întâmpina rezistenţă, ajungând să-şi plaseze tabăra în apropierea Romei, în anul 489 î.Hr. Alarmaţi, romanii i-au trimis numeroase solii, conduse de cei mai de seamă bărbaţi de stat, însă Coriolan nu le-a dat atenţie.

Continuă citirea →

Anunțuri

Povestea şi poveştile Castelului Peleş

catelul pelesÎn geografia sentimentală a oricărui popor există anumite clădiri reprezentative, care oglindesc istoria locurilor şi care vorbesc despre oameni şi fapte din trecut. În cazul României, un astfel de loc se află chiar în centrul ţării, pe o vale a munţilor Carpaţi, la 120 de kilometri de Bucureşti. Vă propun, aşadar, să vorbim acum despre povestea şi poveştile Castelului regal Peleş.

Istoria Castelului Peleş începe în vara anului 1866, când nou-venitul domnitor Carol I vizitează pentru prima dată micul sat de munte care avea să devină oraşul Sinaia. Încântat de frumusețea zonei, el a decis să ridice în aceste locuri o reşedinţă de vară pentru familia sa. În acest scop, a vândut o moşie din Germania şi, din banii proprii, a cumpărat la Sinaia, în anul 1872, o suprafaţă mlăştinoasă de teren de 1000 de pogoane. În anul următor, 1873, au început lucrările de asanare şi de stabilizare a terenului.

Continuă citirea →

Odiseea. (V) Ulise părăsește insula nimfei Calypso

uliseZeii hotărâră că Atena trebuie să-l ajute pe Telemah să se înapoieze acasă teafăr, ferindu-l de atacul pețitorilor. Lui Hermes i se ceru să zboare spre insula Ogygia, ducând nimfei Calypso poruncă să-l lase liber pe Ulise.

Stăpânul tunetelor îl trimise numaidecât pe Hermes la Calypso. Punându-și sandalele înaripate și luând în mână sceptrul, Hermes se avânta de pe Olimp iute ca gândul. Asemenea vulturului de mare, el zbură deasupra apelor și cât ai clipi din ochi ajunse în Ogygia. Tare frumoasă era insula aceea, plină de falnici platani, de plopi, pini, cedri și chiparoși. Poienele erau acoperite cu iarbă grasă, iar prin iarbă viorelele și crinii răspândeau o mireasmă minunată. Patru izvoare dădeau apă insulei și pâraiele țâșneau din ele, șerpuind printre copaci. Pe insulă se afla o peșteră răcoroasă, unde viețuia nimfa Calypso. Toată peștera era acoperită cu viță de vie, de care atârnau strugurii copți.

Continuă citirea →

Odiseea. (II) Ticăloșiile pețitorilor în lipsa lui Ulise

telemah și mentor

Sfaturile zeiței Atena

Când zeii încuviințară întoarcerea lui Ulise în patrie, războinica zeiță Atena coborî numaidecât de pe Olimpul cel înalt pe pământ, în Ithaca, și luând înfățișarea lui Mentes, regele tafienilor, se duse acasă la Ulise. Acolo ea găsi niște pretendenți gălăgioși, care o pețeau pe Penelopa, soția lui Ulise. Ei stăteau în sala de ospețe, unde, în așteptarea mesei pregătite de robi și sluji, jucau zaruri.

Telemah, fiul lui Ulise, o văzu cel dintâi pe zeiță. El îl întâmpină prietenos pe presupusul Mentes. Îl duse în casă și îl așeză la o masă deosebită de cea a pețitorilor. Ospățul începu. După ce se săturară, pețitorii chemară pe cântărețul Femios să-i desfete cu cântul lui.

Pe când Femios cânta, Telemah se aplecă la urechea lui Mentes și i se plânse, fără să-l audă pețitorii, de toate necazurile pe care le îndură de la aceștia. Era îndurerat că tatăl său, Ulise, întârzie să se întoarcă acasă, pentru că atunci, credea el, s-ar sfârși toate necazurile. Telemah îl întrebă pe oaspete cine este și cum îl cheamă. Palas-Atena îi spuse că o cheamă Mentes, că l-a cunoscut pe Ulise cu care Telemah seamănă foarte mult și, ca și cum n-ar fi știut ce se petrece în casa lui Ulise, îl întrebă pe Telemah dacă nu cumva își serbează nunta sau dacă e vreo altă sărbătoare. De ce își fac astfel de cap oaspeții lui? Atunci Telemah îi împărtăși durerea sa, povestindu-i cum acești pețitori gălăgioși o silesc pe mama lui, Penelopa, să-și aleagă de soț pe unul dintre ei; cum fac tot felul de ticăloșii și cum îi jefuiesc averea.

Continuă citirea →

Odiseea. (I) Ulise la nimfa Calypso

ulise calypsoLa întoarcerea de la Troia în Ithaca, eroul Ulise a avut de îndurat multe necazuri și trecu prin nenumărate primejdii. Pe drum îi pieriră toți însoțitorii, niciunul dintre ei nefiind cruțat de ursita rea. După pribegii îndelungate, Ulise ajunse pe insula Ogygia, la nimfa Calypso.

Șapte ani fu ținut el acolo de puternica vrăjitoare Calypso. Îi era dor de de Ithaca lui dragă și de familia sa, se ruga să fie lăsat să plece în patrie, dar Calypso era neînduplecată.

În cele din urmă, zeii din Olimp se milostiviră de el. La sfatul zeilor, Zeus, rugat de fiica sa, zeița Pallas-Atena, hotărî ca Ulise să se întoarcă în patrie, deși zeul Poseidon îl urmărea pe tot cuprinsul mării, fiind mâniat pe el din pricină că-l orbise pe ciclopul Polyfemos, fiul zeului mărilor.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (I) Despre legende şi mituri

hannibal„Studiile multor cercetători ai antichităţii au creat o mare confuzie. Şi poate curând nu vom mai şti nimic, dacă ei vor continua astfel”. Aceste cuvinte îi aparţin scriitorului american Mark Twain şi au fost scrise la finele secolului trecut. Creatorul lui Hucklebeny Finn şi al lui Tom Sawyer şi-a petrecut copilăria într-o mică localitate pe Mississippi, purtând vestitul nume „Hanibal”.

O sută de ani mai târziu, din această ţară provine un film super răsplătit cu premii Oscar, ce narează povestea unui psihopat, mâncător de oameni: este vorba de „Tăcerea mieilor“, iar eroul principal se numeşte Hannibal Lecter – „Hannibal canibalul”.

La şcoală ni se spun poveşti zguduitoare despre cel care, bazându-se numai pe sine, a făcut puternica Romă să tremure; despre cel care a asistat netulburat la dispariţia a mii de soldaţi, căzuţi în crăpăturile gheţarului şi la prăbuşirea elefanţilor în prăpastiile Alpilor.

Continuă citirea →

Regatul regelui Minos. Labirintul Minotaurului

palat cnossosLegenda spune că Minos i-a cerut inventatorului şi constructorului Dedal să facă o casă cu coridoare şi trepte ascunse. Dedal a fãcut o minune, o grădină înşelătoare din piatră – un labirint, din care nimeni nu mai putea ieşi, după ce intra. Mai târziu, regele Cretei a vrut să ştie dacă domnia lui în Creta este în siguranţă. L-a implorat pe Poseidon să îi dea un taur drept semn că domnia lui se bucură de bunăvoinţa zeilor. Minos a promis să sacrifice animalul ca ofrandă adusă zeilor. Din adâncul mării Poseidon i-a trimis un superb taur alb. Văzându-l, Minos a devenit avar şi a dus animalul, în secret, în turma lui.

Zeii nu s-au lăsat înşelaţi, deci Poseidon a pregătit o răzbunare cumplită. Cu ajutorul Afroditei, a făcut ca soţia lui Minos, regina Pasifae, fiica lui Helios, să se îndrăgostească de taur. Animalul nu a fost încântat de apropierea reginei şi a fugit de ea. Dedal a găsit iarăşi o soluţie genială. A construit o vacă din lemn, pe care a îmbrăcat-o într-o piele de animal. Pasifae s-a ascuns în ea şi l-a păcălit pe taur. Curând regina avea să nască un monstru: un băiat cu cap de taur. Noul născut nu a putut fi ascuns de regele Minos, care l-a luat pe bastard, l-a botezat Minotaur şi l-a ascuns în labirint, iar pe Dedal l-a aruncat în închisoare.

Continuă citirea →

Creta – Paradisul pierdut

cretaCreta a rămas până astăzi o insulă a misterelor. Înflorirea ei a fost înconjurată de-a lungul mileniilor de legendele zeilor şi ale eroilor. Şi totuşi grecii şi romanii nu au uitat niciodată grandoarea acestei insule, aflată la întretăierea Europei, Asiei şi Africii. Regatul minoic, botezat ulterior astfel după legendarul rege Minos, a devenit izvorul mitologiei greco-romane. Aici s-ar fi născut părintele zeilor – Zeus. Rhea, mama lui, a trebuit să îl ascundă de tatăl său Cronos, care era mâncător de copii, într-o peşteră a muntelui Dicte. Când a crescut, întrupat într-un taur impozant, a ademenit-o pe prinţesa Europa, a răpit-o şi a dus-o peste mare în Creta. Împreunându-se cu ea, a dat naştere dinastiei cretane. Fiii lui, semizei, s-au numit Minos, Rhadamanthys şi Sarpedon. Minos a ajuns pe tronul regal.

Continuă citirea →

Tatăl în mitologie

zeus mitologie

Rolul patern, central în societatea patriarhală a lumii clasice, este prezentat în mitologie în legătură cu unii zei şi eroi şi în diverse contexte care evidenţiază fie autoritatea tatălui (exercitată când în mod just, când cu aroganţă şi în consecinţă când acceptată, când negată şi respinsă de fii, care pot ajunge până la paricid), fie puternica legătură afectivă dintre el şi fiii săi.

În lumea divină sunt prezentate două generaţii de zei, personificate de Uranos şi Cronos, pentru care fiii reprezentau o ameninţare; amândoi încearcă să evite pericolul de a fi detronaţi de descendenţii lor, recurgând la diverse sisteme (Uranos închide în pântecele Geei fiii pe care îi naşte aceasta; Cronos îi înghite imediat după naştere), dar amândoi sunt în cele din urmă învinşi de generaţia mai tânără.

Zeus este tatăl unui şir nesfârşit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu soţia sa Hera, ci cu un mare număr de alte divinităţi şi femei muritoare: sunt nenumăraţi eroii care pretind că s-au născut ca urmare a îmbrăţişărilor lui Zeus cu vreo eroină. Zeus este numit în epos tatăl tuturor zeilor, titlu care îi sporeşte şi îi subliniază autoritatea: „Părinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, îl invocă Atena în Odiseea (1.45,1.81). Fii numeroşi au şi Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea îşi zămislesc urmaşii unindu-se cu femei muritoare.

Continuă citirea →

Ultimul rege al Romei

Tarquinius Superbus - ultimul rege al Romei

Potrivit tradiţiei, Tarquinius Superbus a fost al şaptelea rege al Romei (534-510 î.Hr.); la fel ca în cazul altor suverani amintiţi de tradiţie, este posibil ca unui sâmbure de adevăr istoric să i se fi suprapus în timp, în tradiţia populară şi literară, numeroase legende: atât în ceea ce priveşte distingerea sa de Tarquinius Priscus, nu întotdeauna clară, astfel încât unele acţiuni militare îi sunt atribuite când unuia, când celuilalt rege, cât şi referitor la alungarea sa din Roma, pe care tradiţia încerca poate să o învăluie într-o aură de legendă, prin povestea Lucreţiei, pentru a da o justificare poetică faptului istoric al căderii monarhiei. În plus, nu este exclus ca Tarquinius să fi fost doar un apelativ comun membrilor dinastiei suveranilor etrusci care au domnit în Roma, legat de numele oraşului datorită asonantei cu acesta.

Cea mai cunoscută tradiţie consemnată de analiştii antici cu referire la Tarquinius — cu excepţia frecventelor relatări ale acţiunilor sale războinice, care au constituit o sursă continuă de cruzime şi aroganţă şi i-au adus regelui apelativul ce l-a făcut celebru – este legată de matroana Lucreţia, soţia vărului său Tarquinius Collatinus, care, violată de fiul regelui, Sextus, s-a sinucis.

Continuă citirea →

Îşi vânduse sufletul diavolului?

Paganini

Paganini îşi subjuga pur şi simplu auditoriul. Cu o tehnică desăvârşită, cu un simţ muzical ieşit din comun, el scotea din vioară sunete nemaiauzite. După un concert dat la începutul anului 1838 mai mulţi spectatori au afirmat că din vioara maestrului ieşeau pur şi simplu aburi roşii; că ar fi simţit un anume fior;  că un duh  necurat ar fi pus stăpânire pe întreaga sală şi că, ce mai, arcuşul era călăuzit chiar de diavolul în persoană.

Continuă citirea →

Nero şi imaginea sa

Nero a domnit doar 14 ani. Puţin, într-adevăr, chiar şi pentru Roma imperială în care, prin tradiţie, puterea nu se exercita pentru multă vreme. Devenit împărat al romanilor la 13 octombrie 54, Nero moare în 11 iunie 68 e.n.  La nici 31 de ani este constrâns la sinucidere. Nu a realizat în întregime ceea ce ar fi dorit să facă. Orice apreciere am da operei sale politice, o constatare se impune de la sine: faptul că, oricum ar fi considerat, monstru sau vizionar, Nero a ales un drum original. Şi în această alegere, clasa politică romană a refuzat să meargă alături de el. Oare ar fi putut-o face? Greu de presupus, având în vedere violenţa cu care a respins-o. Conflictul avea să-şi găsească încheierea prin moartea brutală a principalului său personaj.

Continuă citirea →

Captivitatea în mitologie

Recurentă în numeroase legende şi mituri de pretutindeni, şi în lumea clasică imaginea prizonierului, a capturării şi întemniţării sale prilejuieşte o multitudine de dezvoltări literare. Iar aceasta încă de la origini: prima operă pe care literatura clasică ne-a lăsat-o, Iliada, începe cu descrierea unui tată – Chrises, preotul lui Apollo – care se duce în tabăra grecilor ca să-şi răscumpere fiica, luată prizonieră de greci şi oferită lui Agamemnon ca pradă de război.

Continuă citirea →

Istoria aheilor

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.

Continuă citirea →

Hadrian şi Antinous – iubit şi zeu

Antinous (cca. 111-130 d.Hr.) – iubitul împăratului roman Hadrian, s-a născut într-o familie de greci din Bithynion-Claudiopolis, în provincia Bithynia (în nord-vestul Turciei moderne). Se pare că s-ar fi alăturat anturajului împăratului când acesta a trecut prin Bithynia în jurul anului 124, aflându-se mereu alături de el în timpul îndelungatelor călătorii ale lui Hadrian în Africa şi Asia, începând cu 128.

Hadrian, care era un mare admirator al culturii greceşti, s-a îndrăgostit de frumosul adolescent, după obiceiul multor greci celebri.

În octombrie 130, Antinous s-a înecat în Nil. Nu se ştie dacă moartea sa a fost un simplu accident, sinucidere, crimă sau sacrificiu religios.

Hadrian l-a proclamat pe Antinous drept zeu; în Egipt era reprezentat ca Osiris şi asociat cu renaşterea Nilului. Temple şi statui în memoria sa s-au ridicat pe întreg teritoriul imperiului şi astfel a început cultul lui Antinous. Multe din statuile sale au supravieţuit vicisitudinilor timpului şi pot fi văzute în muzeele Europei. Multe busturi, geme şi monede îl reprezintă pe Antinous ca pe idealul de frumuseţe tinerească, de multe ori cu atributele unui anumit zeu. Deşi sunt imagini idealizate, ele ilustrează frumuseţea extraordinară a lui Antinous aşa cum o regăsim descrisă de toţi scriitorii contemporani lui.

În literatură, a inspirat-o pe Marguerite Yourcenar (romanul istoric Memoriile lui Hadrian); pe Royston Lambert (Iubit si Zeu: Povestea lui Hadrian şi Antinous).

*****

sursa: Beatrice Kiseleff, Mic dicţionar de cultură generală, Ed. Elis, Bucureşti, 2006