Arhive etichetă: literatura

Din culisele istoriei. Emile Zola sau Cum se intră în literatură pe scara de serviciu

Émile_Zola_by_CarjatMic provincial dezrădăcinat, sărac, exaltat și nervos, fiu al lipsurilor, Emile Zola se lupta la Paris cu frigul dormind. Soba era goală. A trebuit să renunțe la abonamentul de la cabinetul de lectură. Nu mai scrie.

Într-o zi, în piața Panteonului, Emile își scoate haina și o duce la muntele de pietate. În cămașă și jiletcă, aleargă, alunecă pe apele înghețate ale unei rigole, cade, sângerează, se ridică, plângând din cauza frigului, și se refugiază în pat. Nu mai iese din cameră, trei, patru zile ronțăind coltuce de pâine, învelindu-se cu pături.

La sfârșitul lunii decembrie din anul 1861, un prieten de-al tatălui său, domnul Boudet, membru al Academiei de medicină, îl vede pe Emile cum vine, plin de zăpadă, slab și gălbejit. Domnul Boudet a intervenit pentru Emile ca să intre la Hachette. Dar trebuie să mai aibă răbdare câteva săptămâni. Emile face un gest elocvent de adâncă mâhnire. Atunci, cum pleca, domnul Boudet îl oprește, apucându-l de braț.

Continuă citirea →

Albert Camus. Viaţa şi opera

Albert Camus

Camus, Albert (07.11.1913, Mondovi, Algeria – 04.01.1960, lângă Sens, Franţa). Romancier, eseist şi dramaturg francez, cunoscut mai ales pentru romane ca Străinul (L’Étranger, 1942), Ciuma (La Peste, 1947) şi Căderea (La Chute, 1956). A primit Premiul Nobel pentru literatură în 1957.

Primii ani

La doar un an după naşterea lui Camus, tatăl lui, un muncitor sărac de origine alsaciană, a fost răpus în prima bătălie de pe Marna, în Primul Război Mondial. Mama sa, de origine spaniolă, muncea ca îngrijitoare pentru a-şi sprijini familia. Albert, fratele său mai mare, Lucien şi mama lor s-au mutat într-un cartier muncitoresc din Alger, unde au locuit, împreună cu bunica din partea mamei şi un unchi paralizat, într-un apartament cu două camere.

Prima colecţie de eseuri publicate de Camus, Faţa şi reversul (L’Envers et l’endroit, 1937), descrie decorul acestor primi ani de viaţă şi include portrete ale mamei, bunicii şi unchiului. O a doua colecţie de eseuri, Nunta (Noces, 1938), conţine meditaţii profund lirice despre zona rurală din Algeria şi prezintă frumuseţea naturală ca o formă de bogăţie de care se pot bucura până şi cei foarte săraci. În ambele colecţii, caracterul muritor şi fragil al oamenilor contrastează cu natura durabilă a lumii materiale.

Continuă citirea →

Vlad Ţepeş. Puterea, răul şi literatura

Vlad Tepes

Vlad Ţepeş al III-lea se naşte în noiembrie 1431 în fortăreaţa Sighişoarei din România. Un chip îngust şi roşcovan, despicat de ochi mari verzi, cu mustaţă şi plete lungi, buclate, Vlad, personaj scund, spătos şi puternic, are o mare autoritate asupra poporului său. Este fiul lui Vlad al II-lea, supranumit Dracul, membru al ordinului Dragonului, o societate militară cu caracter religios, fondată în 1387 de împăratul Sfântului Imperiu Roman, Sigismund I (al cărui scop este de a apăra interesele catolice împotriva ameninţării otomane).

În 1436, Vlad al II-lea, încoronat principe al Valahiei, se stabileşte la curtea domnească de la Târgovişte. După o vizită la Poarta Otomană, îşi încredinţează paza celor doi fii ai lui, Vlad şi Radu, sultanului Murad al II-lea, garantând astfel o pace durabilă între cele două popoare. Până în 1448, viitorul Vlad al III-lea este educat la curtea sultanului. Când se întoarce acasă, descoperă că tatăl lui fusese ucis de prinţul Vladislav al II-lea şi decide să se răzbune şi să recupereze puterea. Îl omoară pe Vladislav al II-lea şi-i arestează pe toţi nobilii care au participat la răsturnarea tatălui său. Din acel moment se înfiripă legenda neagră căreia i se datorează porecla românească de Ţepeş, „Vlad care trage în ţeapă“.

Continuă citirea →

Renaşterea – Istoria unei epoci

Michelangelo - David, capul

RENAȘTEREA – epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, secolele 14-16, perioada de tranziţie de la societatea medievală la cea modernă. Renaşterea a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o ţară la alta, în funcţie de etapa istorică şi de situaţia specifică, de tradiţie etc.

Continuă citirea →

Jane Eyre – Amanta în literatură

În 1847, Charlotte Bronte, fiica retrasă a unui tânăr paroh, a uimit lumea literară cu Jane Eyre, un roman despre altă tânără rezervată a cărei poveste de dragoste continuă să impresioneze şi în prezent cititorii prin forţa sa de sugestie. Jane este o eroină neobişnuită, o orfană micuţă şi urâtă. În perioada şederii sale într-un cămin pentru copiii nobililor săraci, Jane este educată să devină profesoară pentru copiii aristocraţilor, îşi însuşeşte toate talentele pe care fetele nobile trebuie să le afişeze pentru a impresiona potenţialii soţi: dans, pictură, croşetat, limba franceză. De asemenea, are principii solide, este independentă şi incoruptibilă.

Continuă citirea →

Literatura şi istoria în Grecia antică (III)

Herodot

Perioada clasică a văzut dezvoltându-se în Grecia două genuri literare noi: istoria şi retorica. Prima s-a născut din întretăierea a două tipuri de povestiri: povestirile mitologice în proză, provenite direct din tradiţia epică şi care tratau despre genealogii şi despre întemeierea oraşelor, şi relatările de călătorie, care au pus în acelaşi timp fundamentele cunoaşterii geografice.

Continuă citirea →

Literatura şi istoria în Grecia antică (II)

Dintre cei trei mari poeţi tragici ai Atenei secolului al V-lea, Eschil este cel a cărui operă (aproximativ 90 de tragedii, din care nu avem decât nişte fragmente) rămâne cel mai puternic marcată de mentalitatea şi religiozitatea tradiţionale. Acesta acceptă vechile credinţe şi pune în scenă atotputernicia divină, indiferentă la dreptate şi milă, dictând propria sa lege destinelor omeneşti. Mai mult, el justifică răzbunarea divină şi pedeapsa ce rezultă de aici, datorită orgoliului muritorilor.

Continuă citirea →

Literatura şi istoria în Grecia antică (I)

Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele de Homer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi Odiseea au fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în aceste două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor şi atribuiau „poetului orb” paternitatea acestei Biblii literare.

Continuă citirea →

13 ianuarie – Istoricul zilei

1898 – Articolul „J’accuse” a lui Émile Zola a fost publicat în ziarul L’Aurore în legatura cu afacerea Dreyfus

1941 – A murit scriitorul irlandez James Joyce

Cum am învăţat să citesc literatura

Mi-am amintit de curând, cu totul întâmplător, ce extraordinară impresie mi-a făcut o carte pe care am citit-o în adolescenţă. Nu aveam decât 13 sau 14 ani, când mi-a căzut în mînă o colecţie de biografii intitulată Vieţile unor bărbaţi iluştri de Cornelius Nepos, în vechea Bibliotecă pentru toţi de la Minerva. Despre traducător nu mai am nici cea mai mică idee. Era vorba, după toate probabilităţile, de o ediţie prescurtată a singurului volum păstrat din opera lui Nepos (vechea BPT nu avea mai mult de o sută de pagini în format A6), la fel cu ediţia din Vieţile paralele de Plutarh, pe care am descoperit-o nu mult mai târziu, căutând eu biografiile celebre ale antichităţii, pentru care aceea a lui Nepos îmi trezise, s-ar zice, gustul. Ani buni după aceea l-am citit pe Plutarh în traducerea completă a lui N. I. Barbu de la Editura Ştiinţifică. Nu şi pe Nepos, despre care nu ştiu nici măcar dacă a avut parte de o astfel de ediţie modernă.

Încercînd să refac motivele interesului pe care Nepos şi Plutarh mi l-au stârnit, am crezut o vreme că m-a atras biograficul propriu-zis, adică amestecul de mit şi anecdotă, de prea eroic şi de prea uman. Nu exclud ca un astfel de motiv să fi existat. N-am devenit însă un cititor pasionat de biografii, după această experienţă, ceea ce m-a determinat, cînd mi-am pus problema, să caut o altă cauză pentru fascinaţia exercitată asupra mea de Vieţile unor bărbaţi iluştri şi de Vieţile paralele.

Am recitit săptămânile trecute câteva pagini din Plutarh, în traducerile lui Petru Creţia şi a Adelinei Piatkowski (două numere din seria nouă a BPT) şi am avut o surpriză: mi-am dat brusc seama că mă înşelasem în privinţa interesului meu pentru biografie şi că adevărata lui raţiune era alta. Nepos, Plutarh, Varro, Suetoniu şi alţi biografi din antichitate n-au propriu vorbind o metodă ştiinţifică de apreciere a surselor pe care-şi bazează reconstituirea. Biografiile scrise de ei sânt evenimenţiale şi psihologice, mai apropiate de ficţiunea literară decât de istorie. Spiritul critic nu le lipseşte, dar e aşa zicând spontan, ca un fel de bun simţ, care le permite să pună la îndoială ori să accepte informaţia furnizată de lacunarele documente pe care le posedă. Şi cum nu sînt de obicei în stare să decidă ce trebuie folosit şi ce trebuie lăsat deoparte, nu renunţă la nimic, relatând totul, chiar dacă e contradictoriu. Mai mult: contradicţiile creează o puternică senzaţie de autenticitate. Adevărul pare pur şi simplu a nu putea fi găsit. Avea Demostene un talent înnăscut pentru oratorie sau succesul lui e rodul unui efort considerabil de a-si corecta dicţia şi de a-si îmbunătăţi respiraţia? Era Cicero un fanfaron sau poseda un dezvoltat spirit autoironic? Din textul biografiei paralele pe care le-o consacră Plutarh nu se poate afla un răspuns la aceste întrebări. Şi, fireste, nici la altele, multe, şi asta din cauza imposibilităţii de a verifica izvoarele.

Chiar această slăbiciune a metodei biografice a celor vechi a stat la baza enormei mele satisfacţii de lectură. Şi cred că nu exagerez dacă spun că ea m-a învătat să citesc literatura. N-aveam nici vocaţia, nici, cu atît mai puţin, la vârsta cu pricina, formaţia unui istoric. Altceva mijea, se vede treaba, în mine, fără s-o ştiu, şi anume vocaţia de critic literar. Biografiile lui Nepos şi Plutarh mi-au oferit esenţialul pentru orice lectură critică: faptul de a întelege că ficţiunea nu conţine criterii ferme de adevăr, că poate fi plină de contradicţii, dând unuia o impresie opusă decât a dat celuilalt, şi că ea lasă spaţii mari pentru interpretări diferite. Acest pluralism hermeneutic a fost revelaţia lecturilor mele din biografii antichităţii. Ei mi-au sugerat infinitatea înţelesurilor cuprinse într-o ficţiune literară. Şi mi-au încurajat totodată subiectivitatea lecturii: am ştiut spontan că pot avea dreptate, în ipoteza mea nouă împotriva ipotezei general admise, şi că nu există nici o cale ca ea să-mi fie infirmată. Un critic in nuce are absolută trebuinţă de o astfel de încurajare, altfel abandonează, coplesit de cohorta celor care s-au pronunţat înaintea lui. Şi trebuie să fie sigur că lanţul de interpretări are atît de multe verigi, încît, oricând, poate să-i adauge veriga lui personală. O lectură care s-ar bloca, la un moment dat, când adevărul ar fi rostit definitiv şi irevocabil, nu este una critică. Biografii vechi mi-au insuflat colosala iluzie că interpretarea unei opere nu e apanajul nimănui şi nu are sfârşit.

Cine nu găseşte în el forţa de a lua de bună iluzia cu pricina nu va deveni niciodată critic literar. Va rămâne un cititor, defensiv şi timid, zdrobit de prestigiul judecăţilor de dinaintea lui. Nepos şi Plutarh sînt vinovaţi de orgoliul care s-a născut în adolescentul care încă nu ştia ce va deveni: lor le datorez că n-am rămas un cititor nesăţios şi naiv, de la ei am învăţat cum trebuie citită de fapt literatura.

Nicolae Manolescu

sursa: România literară nr. 21 din 30 mai 2001