Heinrich Schliemann. Troia există! – partea a doua

Între timp, Heinrich Schliemann continua cu luciditatea sa obişnuită să tranşeze  încurcătura juridică în care intrase cu guvernul turc. Convins că preţioasele sale descoperiri, odată ajunse la Istanbul, aveau să se ducă pe apa sâmbetei, el a expediat pe ascuns toată comoara la Muzeul de stat din Berlin, care era cel mai calificat s-o protejeze în mod serios. A plătit guvernului turc paguba făcută, acesta ţinând mai mult să capete banii decât să păstreze toate mărunţişurile acelea.

Schliemann a vrut apoi să demonstreze omenirii întregi că Homer spusese adevarul, nu numai despre Troia şi despre războiul ce avusese loc acolo, ci şi despre protagoniştii săi. Şi s-a apucat să caute, printre ruinele de la Micene, mormântul şi rămăşiţele pamânteşti ale lui Agamemnon.

Masca de aur a lui Agamemnon, găsită de Schliemann la Micene

Şi iarăşi bunul Dumnezeu, care are o slăbiciune pentru nebunii frumoşi, l-a răsplătit pentru atâta credinţă, conducându-i târnăcopul spre subsolurile palatului descendenţilor lui Atreu, în ale căror sarcofage au fost găsite schelete, măşti de aur, bijuterii şi vase, aparţinând acestor suverani care se credea că existaseră doar în fantezia lui Homer. Şi Schliemann i-a telegrafiat regelui Greciei: Maiestate, v-am descoperit strămoşii!

Apoi, sigur acum pe ceea ce făcea, a vrut să dea scepticilor din lumea întreagă lovitura de graţie şi, conform indicaţiilor lui Pausanias, a plecat la Tirint şi a dezgropat zidurile ciclopice ale palatului lui Proteu, al lui Perseu şi al Andromedei.

Schliemann a murit la vârsta de aproape 70 de ani, în 1890, după ce a zdruncinat din temelii toate tezele şi ipotezele pe care se bazase până atunci reconstituirea preistoriei greceşti, care ţinuseră să-i exileze pe Homer şi pe Pausanias în sferele imaginaţiei pure. În entuziasmul său înflăcarat, poate că prea se grăbise să-i atribuie lui Priam tezaurul descoperit pe dealul de la Hissarlîk, şi lui Agamemnon scheletul găsit în sarcofagul de la Micene. Ultimii săi ani şi i-a petrecut polemizând cu cei care se îndoiau de asta, şi a demosntrat în aceste dispute mai multă violenţă decât putere de convingere. Adevărul e însă că el singur se considera contemporan cu Agamemnon, şi-i trata pe arheologii timpului de la trei milenii înălţime.

Viaţa lui a fost una din cele mai frumoase, mai norocoase şi cea mai din plin trăită vreodată de vreun om. Nimeni nu-i va putea contesta meritul de a fi adus lumină în bezna care, până la Licurg, a înconjurat istoria grecilor.

sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: