Arhive etichetă: blestem

Istoria aheilor

Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.

Continuă citirea →

Filip cel Frumos versus Jacques de Molay

Filip al IV-lea cel Frumos (1268-1314) a fost rege al Franţei (1285-1314) şi membru al dinastiei Capeţiene, poreclit şi “Regele de fier” sau “Regele de marmură”.

Jacques de Molay (1240/1250-1314) a fost ultimul mare maestru al Cavalerilor Templieri (1292-1314), Ordinul fiind dizolvat de Papa Clement al V-lea în 1312.

UN REGE PUTERNIC

La începutul secolului al XIV-lea, Filip al IV-lea, rege de o frumuseţe legendară, domnea peste Franţa ca stăpân absolut. Biruise trufia războinică a marilor feudali, biruise pe flamanzii răzvrătiţi, biruise pe englezi în Aquitania, biruise până şi papalitatea, pe care o adusese cu de-a sila la Avignon. Înaltele curţi de judecată erau la porunca lui, sinoadele în solda lui.

Avea trei fii ca să-i dea urmaşi. Fiică-sa era măritată cu regele Angliei, Eduard al II-lea. Număra alţi şase regi printre vasalii săi, iar reţeaua alianţelor sale se întindea până la hotarele Rusiei.

Nici o bogăţie nu scăpa de mâna lui. Rând pe rând, pusese biruri pe moşiile bisericii, îi jecmănise pe evrei, îi storsese pe bancherii lombarzi. Ca să facă faţă nevoilor vistieriei, călpuia banii de aur, ciupind din greutatea lor. De la o zi la alta galbenii trăgeau mai puţin la cântar şi costau mai scump. Dările erau strivitoare, iscoadele poliţiei mişunau în tot locul. Crizele economice dădeau naştere sărăciei şi foametei care, la rândul lor, iscau răzmeriţe înecate în sânge. Răscoalele sfârşeau pe spânzurătoare. Toţi trebuiau să se plece, să se încovoaie şi să se supună autorităţii regale. Ideea naţională sălăşluia în capul regelui acestuia liniştit şi crud. Sub domnia lui, Franţa era mare şi francezii nenorociţi.

TEMPLIERII

O singură putere îndrăznise să-l înfrunte: Ordinul suveran al cavalerilor templieri. Această uriaşă organizaţie, totodată militară, religioasă şi financiară, îşi trăsese gloria şi bogăţia din cruciade. Independenţa templierilor îl neliniştea pe Filip cel Frumos, iar averile lor uriaşe îi aţâţau lăcomia. Puse la cale împotrivă-le cel mai mare proces de care îşi aminteşte istoria, căci procesul acesta cuprinse aproape cincisprezece mii de acuzaţi şi, în cei şapte ani cât ţinu, fură săvârşite toate ticăloşiile. Toate cu un singur scop: distrugerea templierilor şi confiscarea averilor lor. În cele din urmă, Filip decise: Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templierilor, şi Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia, vor fi arşi pe rug.

RUGUL

Grădina palatului nu era despărţită de ostrovul jidovilor decât printr-un braţ subţire de apă. Rugul fusese înălţat în aşa fel încât să fie cu faţa spre pridvorul regal; din locul său, Filip cel Frumos putea să vadă totul foarte bine.

Mulţimea curioşilor nu mai contenea să se reverse pe amândouă malurile fluviului, şi ostrovul însuşi, negru de atâta lume, abia se mai desluşea. Dar oşteni, cu suliţele în mână, făceau zid stăvilind îmbulzeala; armăşei împănau mulţimea; cete de arcaşi păzeau pe la poduri şi la capătul străzilor ce dădeau înspre Sena. Stăpânirea n-avea de ce se teme.

Rugul era mai înalt ca un stat de om; călăul şi calfele lui, îmbrăcaţi în roşu, cu glugi pe cap, se tot suceau primprejur, rânduind butucii, pregătind mănunchiurile de surcele, cu grija de-a face treaba cum se cuvine. În vârful rugului, marele maestru al templierilor şi instructorul Normandiei erau legaţi cot la cot de stâlpii lor, cu faţa întoarsă spre pridvorul regal. Li se pusese pe cap semnul ruşinii, mitra de hârtie a ereticilor. Vântul se juca cu bărbile lor. Un călugăr ridica până la osândiţi o cruce mare şi îi îndemna să se gătească de moarte. Mulţimea din jur făcu tăcere ca să poată auzi ce spune:

 – Peste o clipă vă veţi înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, striga călugărul. Mai e vreme încă să vă spovediţi păcatele şi să vă căiţi… Faceţi-o acum, vă conjur pentru cea din urmă oară!

De-acolo, de sus, de pe rugul lor, încremeniţi între cer şi pământ, desprinşi parcă de viaţă, osândiţii nu răspunseră. Privirile li se lăsau în jos spre călugăr, pline de un adânc dispreţ. Un murmur trecu din gură în gură:

 – Nu vor să se spovedească, nu se căiesc…

Tăcerea se făcu mai grea, mai adâncă. Călugărul îngenunchease la picioarele rugului şi bolborosea rugăciuni. Călăul luă din mâna uneia din calfele sale şomoiogul de cânepă aprinsă şi îl învârti de câteva ori prin aer ca să aţâţe flacăra.

Căpitanul Alain de Pareilles se întoarse spre pridvorul regal, ca şi cum ar fi aşteptat o poruncă, şi toate privirile, capetele toate se răsuciră într-acolo. Şi în toate piepturile răsuflarea se opri deodată. Filip cel Frumos era în picioare, lângă balustradă, iar sfetnicii săi stăteau nemişcaţi în jurul său. Feţele lor alăturate se desluşeau în lumina făcliilor, semănând cu un basorelief de piatră trandafirie sculptat în coasta turnului.

Chiar şi osândiţii îşi ridicaseră ochii într-acolo. Privirea regelui şi aceea a marelui maestru se încrucişară, rămânând o clipă prinse una de alta, măsurându-se. Nimeni nu putea să ştie ce gânduri, ce simţăminte, ce amintiri se frământau sub fruntea celor doi vrăjmaşi. Mulţimea înţelese însă, cu simţul ei înnăscut, că se petrecea acolo ceva măreţ, ceva cumplit şi supraomenesc, în această înfruntare mută dintre regele atotputernic, înconjurat de slujitorii gata să-i împlinească voinţa, şi marele maestru al cavalerilor, legat de stâlpul infamiei, între aceşti doi oameni pe care naşterea şi întorsăturile istoriei îi ridicaseră deasupra tuturor celorlalţi semeni ai lor.

Filip cel Frumos, într-o pornire de milă, avea oare să-i ierte pe osândiţi în ultima clipă? Jacques de Molay avea oare să se umilească cerând îndurare?

Regele făcu semn cu mâna şi se văzu un smaragd scânteindu-i în deget. Alain de Pareilles repetă gestul cu ochii la călău, şi acesta vârî şomoiogul sub maldărul de crengi şi surcele ale rugului. Un suspin uriaş scăpă din mii de piepturi, suspin de uşurare şi de groază, de bucurie tulbure şi de spaimă, de nelinişte, de scârbă şi de plăcere, amestecate.

Vântul se înteţi, şi fumul, din clipă în clipă mai gros şi mai înalt, îi împrejmui pe osândiţi, ascunzându-i aproape de privirile mulţimii. Se auzi cum cei doi moşnegi legaţi de stâlpii lor tuşesc şi horcăie. Flăcările ţâşniră din rugul aprins. La o poruncă a lui Alain de Pareilles arcaşii îşi stinseră torţele în iarbă şi noaptea nu mai fu luminată decât de văpăile rugului.

Vâlvătaia îl atinse mai întâi pe instructorul Normandiei. Acesta se dădu înapoi cu o zvâcnitură înfiorătoare când limbile de foc începură să-l atingă, iar gura i se deschise largă, parcă încercând zadarnic să tragă în piept aerul care se depărta. Cu toate că era legat strâns, trupul său se îndoi aproape în două; mitra de hârtie îi căzu de pe cap, lăsând să i se vadă marea cicatrice albă pe fruntea violetă. Focul se tot rotea în jurul său. Apoi, un val gros de fum cenuşiu îl înghiţi cu totul. Când se risipi fumul, Geoffroy de Charnay era cuprins de flăcări, urlând şi gâfâind şi încercând să se smulgă din stâlpul morţii, care tremura, gata să iasă din temelia lui de butuci.

Se vedea că marele maestru îi strigă ceva, dar mulţimea hărmăluia acum aşa de tare ca să-şi biruie groaza, încât nu se putu auzi nimic, afară de cuvântul „frate” strigat de două ori.

Calfele călăului alergau de colo-colo, îmbrâncindu-se; aruncând în văpaie alţi buşteni din stiva pregătită şi aţâţând focul cu vătraie lungi de fier. Rugul devenise o vâlvătaie uriaşă, şi Geoffroy de Charnay nu mai era acum decât ceva care se înnegrea mereu, pârâia, se umfla acoperindu-se de băşici, şi se afunda încet în cenuşă, prefăcut el însuşi în cenuşă.

Nişte femei leşinară. Altele dădeau fuga la mal pentru a-şi vărsa greaţa în apa fluviului, aproape sub nasul regelui. După ce urlase atâta, mulţimea se potolise, iar unii începuseră să vorbească de o minune, fiindcă vântul se încăpăţâna să sufle numai într-o parte şi marele maestru nu fusese încă atins de flăcări. Cum de putea el ţine atâta vreme? Pe locul unde se afla, rugul părea nevătămat. Apoi, pe neaşteptate, din jeraticul scormonit cu vătraiele, flăcările aţâţate izbucniră în faţa marelui maestru. Nici chiar în clipa asta, ochii cei mari şi reci ai lui Filip cel Frumos nu clipeau.

BLESTEMUL

Şi, deodată, cuvântul marelui maestru ţâşni din perdeaua de foc şi, ca şi cum s-ar fi adresat fiecăruia în parte, cuvântul acesta îl izbi pe fiecare drept în obraz. Cu o putere de neînvins şi un glas care de pe acum venea parcă de dincolo de viaţă, Jacques de Molay vorbea din nou, aşa cum vorbise în piaţa catedralei Notre-Dame. Şi striga:

 – Ruşine! Ruşine! Vă uitaţi cum mor nişte oameni nevinovaţi. Ruşinea să cadă asupra voastră a tuturor! Dumnezeu vă va judeca!

Flacăra îi biciui faţa, îi arse barba şi îi mistui într-o clipă mitra de hârtie aprinzându-i părul alb. Mulţimea încremenită amuţise. S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors înspre pridvorul regal. Şi glasul înfricoşător se auzi iar:

 – Papă Clément… şi tu, cavaler Guillaume de Nogaret… şi tu, rege Filip… mai înainte de un an, vă chem să vă înfăţişaţi la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiţi pedeapsa cuvenită! Fiţi blestemaţi! Blestemaţi! Blestemaţi cu toată seminţia voastră până la al treisprezecelea neam!…

Flăcările îi pătrunseră în gură, înăbuşindu-i ultimul strigăt. Apoi, vreme de câteva clipe, care păreau să nu se mai sfârşească, luptă cu moartea. În cele din urmă, se frânse în două. Funia se rupse. Trupul se nărui în flăcări şi toţi îi văzură mâna care rămase ridicată printre limbile de foc. Şi rămase aşa până ce se făcu toată neagră.

Îngrozită de blestem, mulţimea ramase în loc, nemişcată, şi nu era toată decât suspin şi murmur, aşteptare, uluire şi teamă. Toată greutatea nopţii şi a groazei căzuse peste ea; întunecimile biruiau lumina din ce în ce mai slabă a rugului. Arcaşii împingeau lumea îndărăt, dar nimeni nu se hotăra să plece.

Nu pe noi ne-a blestemat, ci pe rege, nu-i aşa? mergea şoapta din gură în gură. Şi privirile se întorceau înspre pridvorul regal.

Regele era tot acolo, lângă balustradă. Se uita la mâna neagră a marelui maestru, înfiptă în cenuşa roşie. O mână arsă, tot ce mai rămânea din atâta putere şi slavă, tot ce mai rămânea din Ordinul vestit al cavalerilor templului. Mâna aceasta însă era încremenită în gestul anatemei.

 FINAL

Printr-o ciudată potrivire, toţi cei trei asupra cărora fusese aruncat blestemul aveau să se petreacă din lumea celor vii până la sfârşitul anului 1314, adică până la împlinirea sorocului proferat de mai marele călugărilor cavaleri, ars ca eretic.

sursa: Maurice Druon, Regii blestemati, vol.1, Regele de fier

Blestemul domniilor fanariote

Bacsis, robie, bir, mazilire, coruptie, pesches, lasitate, caftan, abuz, ciubuc, halal, complot, aga, jaf, lefegiu, liguseala, alai, lulea, anteriu, trandavie, camatarie, mojicie, calicie, samavolnicie, vizir, caimacam, politichie, talharie, capuchehaie, viclenie, pricopsire, firman, lichea, basbuzuc, capudan, buluc, bairam, mahala, calabalac, protipendada, taifas, cardasie, agie, taclale. Si cu voia dumneavoastra…geamparale si manele! Toate de mai sus s-au napustit cu urgie peste Moldova si Valahia secolelor trecute, contribuind cu varf si indesat la o decadere spirituala si materiala fara precedent in istoria romanilor. Faptasii? Imperiul Otoman, evident, alaturi de hulpavii reprezentati ai unor familii grecesti din Stambulul de odinioara…

Continuă citirea →

Testamentul lui Shakespeare

SHAKESPEARE

– decedat în 1616, la Stratford-on-Avon

– cea mai controversată dorinţă – soţia sa să primească „cel de-al doilea pat” al său

 

Shakespeare

William Shakespeare, considerat cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, şi-a scris testamentul pe data de 25 martie 1616, când, după cum apare scris chiar în document, el se afla „într-o stare perfectă a sănătăţii şi memoriei, domnul fie lăudat”. Asta se întâmpla cu doar câteva săptămâni înaintea decesului său neaşteptat de pe data de 23 aprilie, ziua celei de-a 52 aniversări.

Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre ultimile zile ale dramaturgului, John Ward, vicarul bisericii Sfânta Treime din Stratford, unde a fost înmormântat Shakespeare, şi-a amintit ulteriori ca bardul, însoţit de scriitorul Ben Johnson şi de Michael Drayton, un poet din Warwickshire, a ieşit la o plimbare. Se pare că Shakespeare „a băut prea mult”, s-a îmbolnăvit şi a murit de „febră”.

Pe când avea 18 ani, necunoscutul Shakespeare s-a căsătorit cu Anne Hathaway, o fată din Stratford. Ea i-a născut o fată, Susanna, şi doi gemeni: Judinth şi Hamnet (unicul fiu al dramaturgului, care a murit la vârsta de 11 ani).

Shakespeare a lăsat cea mai mare parte a averii sale moştenitorilor de sex masculin ai fiicei sale mari, Susanna; aici era inclus şi un pat dublu de mari dimensiuni ce-i aparţinea lui şi lui Anne Hathaway. În limbajul formal, juridic al testementului, o frază a atras atenţia a dat naştere unui şir nesfârşit de speculaţii: „De asemenea, îi las soţiei mele cel de-al doilea pat al meu”.  Poate fi considerată această moştenire dovada unei vieţi de cuplu nefericite?

Mulţi specialişti afirmă că patul al doilea în ordinea preferinţei era de fapt cel mai frecvent folosit de cuplu, şi astfel lăsarea acestui obiect moştenire, departe de a reprezenta o insultă grosolană, a fost un gest sentimental motivat de dragoste.

Alţii nu sunt atât de siguri în această privinţă. Ei subliniază faptul că, în vremea lui Shakespeare, se obişnuia ca bărbaţii să-şi menţioneze soţiile în testamente cu elogii şi termeni cât mai înfloriţi de alint. Această efuziune sentimentală nu numai că este absentă din documentul lăsat de un faimos meşteşugar al vorbei, dar enunţul sărăcăcios prin care se declara lăsarea celui de-al doilea pat era, din punct de vedere tehnic, o intercalare, mai precis un gând ulterior.

Oricât de ciudată pare în ziua de azi lăsarea unui pat ca moştenire, cu câteva secole în urmă acest lucru constituia o practică obişnuită. Un pat sculptat, cu o saltea moale, confortabilă – lipsită de purici şi de păduchi – era foarte scump şi foarte preţuit.

Printre ultimele sale dorinţe s-a numărat şi aceea că un anumit vers să fie sculptat pe piatra sa funerară. Este vorba de un blestem sub forma unei poezii burleşti, ce spune, printre altele, : „Binecuvântat acel ce aste pietre va cruţa/ Şi blestemat acel ce oasele îmi va muta”. Se crede că Shakespeare intenţiona ca această ameninţare să sperie pe jefuitorii de morminte, însă autoritatea cererii sale a împiedicat, de asemenea, şi deschiderea mormântului pentru îngroparea trupului lui Anne Hathaway, ce a murit la şapte ani după soţul ei.

Chiar şi în prezent, trupul neînsufleţit al lui William Shakespeare se află nu în celebrul Colţ al Poeţilor din Catedrala Westminster, locul de odihnă al multor scriitori mai puţin talentaţi, ci acolo unde a fost îngropat iniţial, în curtea bisericii Sfânta Treime. Aşadar, blestemul şi-a servit bine scopul!

sursa: Charles Panati – Cartea sfârşiturilor

Au fost preşedinţii americani blestemaţi?

Un  şir de întâmplări nefericite petrecute în viata unor preşedinţi americani a ridicat întrebarea dacă vreme de 140 de ani asupra “locatarului” de la Casa Albă a planat un blestem ce îşi făcea simţit efectul din 20 în 20 de ani.

Totul a început în 1840, atunci când William Henry Harrison a câştigat preşedinţia cu sloganul „Tippecanoe and Tyler Too”, făcând referire la participarea lui în lupta contra indienilor de la Tippecanoe din 1811.

Se pare că acolo fratele şefului indienilor Shawnee ar fi rostit blestemul cu un continut bizar, deoarece a prevăzut că Harrison va ajunge preşedinte: „Toţi preşedinţii vor muri din 20 în 20 de ani, începând cu Harrison, în timpul mandatului lor!”. De atunci şi până la alegerea lui Ronald Reagan în 1980, toţi preşedinţi  SUA au murit în timpul mandatului, din 20 în 20 de ani.

Harrison moare la doar o lună după ce devine preşedinte, Abraham Lincoln este împuşcat în 1860, James Garfield, ales preşedinte în 1880, moare asasinat în 1881, William McKinley care obţine al doilea mandat în 1900 va muri împuşcat în 1901. Warren G. Harding preşedinte din 1920, face infarct şi moare în 1923, F. Roosevelt moare în 1945, în timpul celui de-al patrulea mandat,Kennedy ales în 1960 moare împuşcat în ’63.  Ronald Reagan a rupt blestemul supravieţuind atentatului din 1981.

sursa: historia

Blestemul

A rămas în legendă că, înainte de a fi mistuit de flăcările rugului, Jacques de Molay, marele maestru al Templierilor, a rostit un blestem, chemând la judecata divină, până ce se va fi împlinit anul, pe Papa Clement al V-lea, pe regele Filip cel Frumos şi pe ministrul acestuia, Nogaret.

Suveranul francez era de faţă la execuţie şi asculta cumplitele vorbe neclintit. Pentru el, scena atroce la care asista nu era decât un episod printre atâtea altele în lunga şi necrutătoarea luptă ce o ducea mânat de pofta banilor şi a puterii.

Atâta doar că, fără să ştie, se afla aproape de capătul drumului. Printr-o ciudată potrivire, toţi cei trei asupra cărora fusese aruncat blestemul aveau să se petreacă din lumea celor vii până la sfârşitul anului 1314, adică până la împlinirea sorocului proferat de mai marele călugărilor cavaleri, ars ca eretic.

Ultimul templier

Cavaleri templieri

Consideraţi, mai ales după dispariţia lor dramatică, unul dintre cele mai enigmatice ordine călugăreşti şi un obiect de studiu pentru istorici, cavalerii templieri au devenit, odată cu publicarea cărţilor lui Dan Brown, un fenomen de masă, fiindu-le dedicată o întreagă literatură, de mai bună sau mai slabă calitate, literatură devorată, efectiv, de către opinia publică. Istoria autentică este total diferită de afirmaţiile adesea abracadabrante ale lui Brown şi ale pleiadei de epigoni inspiraţi de romanele sale, iar ultimul Mare Maestru al ordinului, Jacques de Molay, e departe de a fi misteriosul personaj, cu puteri aproape supranaturale, conturat de scriitorul american.

Între Apus şi Răsărit

La origine un mărunt nobil francez, Jacques de Molay este probabil cel mai faimos Mare Maestru al Templierilor, alături de fondatorul ordinului, Hughes de Payens. Data exactă a naşterii lui nu se cunoaşte dar, atunci când a fost interogat de procurorii regali la Paris, pe 24 octombrie 1307, el a declarat că devenise templier în urmă cu 42 de ani, adică în 1265. Cum vârsta accederii într-un ordin călugăresc era de mininum 20 de ani, el trebuie să fi fost născut aşadar pe la 1244 sau 1245. Dar există documente ce atesta că şi adolescenţii puţeau fi primiţi în rândul Templierilor, motiv pentru care unii istorici contestă această dată. Interesant e că, atunci când va fi chestionat, peste un an, de trimisul papal la Chinon, el va da acelaşi răspuns: că slujeşte ordinul de 42 de ani, deci din 1266!

Cert este că provenea din ducatul Burgundiei, pe atunci teritoriu al Sfântului Imperiu Român şi fusese primit în ordin de Humbert de Pairaud, Superiorul Templier pentru Frântă şi Anglia. Pe la 1270, de Molay a plecat în Răsărit (Outremer), înainte ca lider suprem al Templierilor să devină Guillaume de Beaujeu. Viitorul lider îşi va petrece o mare parte a carierei în Orient, deşi prezenţa lui este semnalată din nou în Franţa, în 1285. Nu se ştie dacă a deţinut funcţii în Apus sau Răsărit, ori dacă a fost prezent atunci când Acra, ultima fortăreaţa cruciată şi capitală a regatului latin, a căzut, în mai 1291, în mâinile musulmanilor.

Reformator al Ordinului

După pierderea Acrei, ultimii cruciaţi s-au retras în Cipru. Aici îi vom regăsi pe Jacques de Molay şi pe Thibaud Gaudin, cel de-al 22-lea Mare Maestru al Templierilor. În cursul unei întruniri desfăşurate pe insulă, în toamna anului 1291, de Molay s-a remarcat prin curajul opiniilor, promitind să devină omul care avea să reformeze Ordinul Templierilor. Pe 16 aprilie 1292, Gaudin a decedat, cerând, cu limbă de moarte, că locul său să fie luat de Molay. Fraţii călugări i-au îndeplinit această ultimă dorinţă şi pe 20 aprilie, aşa cum demonstrează un document aflat în arhivele coroanei Aragonului, Jacques de Molay semna deja în calitate de Mare Maestru. Imediat ce a fost ales, noul lider s-a angrenat cu îndrăzneală în realizarea proiectelor propuse anterior.

Jacques de Molay

În primăvara lui 1293 el a început un turneu prin Occident, care-l va aduce în Provence, Catalonia, Anglia, Italia şi Franţa. Aici a rezolvat probleme interne ale ordinului, dar principalul său ţel a fost să obţină sprijinul monarhilor apuseni şi al Bisericii, în vederea recuceririi Ţării Sfinte. Când s-a pus problema unificării templierilor cu Cavalerii Ospitalieri, de Molay se va opune vehement, ceea ce a dus la apariţia de nemulţumiri în sânul Bisericii, faţă de „tirania” impusă de el. Find diplomat, el a reuşit să câştige de partea sa pe Papa Bonifaciu VIII şi pe regii Eduard I al Angliei, Iacob I al Aragonului şi Carol II al Neapolelui. Singurul suveran important cu care nu era în relaţii apropiate a fost Filip IV al Franţei, viitorul său călău.

Între 1299 şi 1303, revenit în Orient, de Molay a depus eforturi pentru încheierea unei alianţe cu mongolii împotriva mamelucilor din Egipt. El intenţiona să coordoneze acţiunile ordinelor militare creştine, ale regelui Ciprului şi Armeniei Inferioare şi hanatului Ilhanului (Persia), spre a se opune eficient forţei tot mai redutabile a mamelucilor, principala ameninţare la adresă creştinilor din Ţara Sfântă.

Conflictul cu regele Filip IV

În 1298 sau 1299, templierii au reuşit să stopeze o invazie mameluca în Armenia dar după a doua bătălie de la Homs, în decembrie 1299, creştinii n-au fost capabili să profite de victoria obţinută de hanul mongol al Persiei asupra mamelucilor, neavând suficiente armate. Jacques de Molay s-a mulţumit să întreprindă raiduri de-a lungul coastelor egiptene şi siriene, pentru a hărţui şi slăbi inamicul, în vederea unui asalt general, pus la cale împreună cu mongolii. Dar hanul n-a pornit la atac nici în 1300, nici în anii ce au urmat. În septembrie 1302, templierii au fost alungaţi din insulă Ruad, de lângă oraşul sirian Tortosa, ultima lor citadelă din Ţara Sfântă. Visul de recucerire rapidă a Ierusalimului, nutrit de Jacques de Molay, se năruia astfel pentru totdeauna…

Întors în Franţa, de Molay a intrat în conflict făţiş cu Filip IV, din cauza ambiţiei acestuia de a fi recunoscut ca lider al Ordinului (Rex Bellator – rege războinic). Sfetnicul de taină al regelui, Guillaume de Nogaret pare să-l fi informat acum pe Filip despre scandalurile izbucnite în mai multe regiuni din Franţa unde templierii aveau proprietăţi, cu privire la comportamentul „scandalos” şi anti-religios al acestora, sugerându-i că ar putea profita de aceste zvonuri pentru a veni de hac Ordinului. După ce a discutat personal cu regele, de Molay a cerut papei să realizeze o anchetă independentă asupra acuzaţiilor aduse. Dar, înainte ca această să aibă loc, regele a acţionat în forţă.

Pe 13 octombrie 1307 toţi templierii din Franţa au fost arestaţi iar averile uriaşe ale Ordinului au fost confiscate. De Molay, aflat la Paris, la înmormântarea Caterinei de Valois, a fost şi el întemniţat. Marele Maestru a recunoscut că există un ritual de iniţiere vizând negarea lui Hristos şi batjocorirea crucii, dar a afirmat că acestea urmăreau doar sa-i pregătească pe cavaleri, în eventualitatea în care ar fi fost prinşi de musulmani.

Un blestem împlinit?

Era prea târziu: papa Clement V a ordonat arestarea tuturor templierilor, dar a acceptat să trimită doi cardinali la Paris, pentru a sta de vorba cu de Molay. În faţa lor, acesta a retractat declaraţiile făcute anterior şi s-a închis apoi într-o muţenie de mormânt, cerând să fie judecat în faţa Papei. Dar se pare că jocurile erau deja făcute şi, înţeleşi în privinţa împărţirii averilor templierilor, regele şi Papa au convenit că de Molay trebuia să dispară. Pe 18 martie 1314, alţi trei cardinali trimişi de Papă i-au condamnat pe Jacques de Molay, Hugues de Pairaud, Geoffroy de Charnay şi Geoffroy de Gonneville la închisoare pe viaţă. Înţelegând că totul este pierdut, bătrânul de Molay s-a ridicat, proclamându-şi nevinovăţia şi chemându-i pe Papă şi pe rege în faţa judecăţii lui Dumnezeu.

Furios, Filip IV a poruncit ca Marele Maestru să fie ars pe rug, sentinţa fiind dusă la îndeplinire în Ile de la Cîte. S-a vorbit foarte mult despre un blestem pe care Jacques de Molay l-ar fi aruncat asupra persecutorilor săi care au murit, într-adevăr, înainte de sfârşitul anului 1314. Mai mult, toţi fiii lui Filip IV au murit fără urmaşi, astfel că după doar 14 ani avea să se stingă dinastia Capeţienilor, care domnea în Franţa de mai bine de trei secole…

Moartea papei a fost şi mai învăluită în mister: acesta a pierit la mai puţin de o luna după de Molay şi în timp ce se afla pe năsălie, un fulger a lovit biserica în care fusese depus, trupul suveranului pontif fiind mistuit de flăcări, ca şi cele ale templierilor pe care-i trimisese la moarte…

sursa: revistamagazin.ro

Blestemul faraonilor? (VI)

blestemul faraonilor

„BOALA FARAONILOR” – RADIOACTIVITATEA ?

S-au făcut numeroase afirmaţii cum că la originea „bolii faraonilor” ar fi radiaţiile unor surse atomice, utilizate de vechii egipteni pentru a proteja mormintele sacre. Profesorul Luiz Alvarez, specialist în fizica particulelor elementare şi laureat al premiului Nobel în 1968, devenit egiptolog din pasiune, a avut în 1965 ideea unei „radiografii cosmice” a piramidei lui Kefren, lângă Giseh.

Alvarez a pornit de la următorul raţionament: instalând diferite surse radioactive în locuri situate sub piramidă, încât toată construcţia să fie acoperită cu emisie, intensitatea radiaţiilor va fi mai ridicată în locurile unde există spaţii goale, adică unde ele vor traversa încăperi săpate în interiorul piramidei. Introducerea aparaturii şi detectoarelor în interiorul piramidei a început în anul 1967. Acest lucru nu a fost uşor. Multe din culoarele subterane neavând mai mult de 20 de centimetri în diametru, numeroase aparate a trebuit să fie transportate demontate şi remontate în interiorul piramidei.

Primele rezultate ale măsurătorilor au dat naştere unor mari surprize printre cercetători. În momentul conectării, toate aparatele au fost apucate parcă de nebunie. În urma măsurătorilor, mumiile au apărut, conform datelor furnizate de aparate, cu 500 de ani mai vechi decât sarcofagele în care erau introduse, iar vasele cu grâu, apăreau mult mai recente decât conţinutul lor. Care putea fi concluzia? Sau aparatele utilizate nu erau bune de nimic (cu toate că fuseseră testate înainte), sau vechii egipteni au introdus produse radioactive în morminte, aceste surse dereglând înregistrările.

Dacă admitem a doua teorie, ea pare mult mai plauzibilă decât aceea conform căreia egiptenii ar fi apelat la inscripţii magice pentru a-şi proteja faraonii. În acest caz, elucidarea problemei ar putea explica dintr-o dată şi misterul „blestemului faraonilor”.

Blestemul faraonilor? (V)

VENINUL CARE OMOARĂ PESTE MILENII

LILIECII S-a vorbit foarte mult despre lilieci, despre viermi cu glande veninoase, de alte otrăvuri din care civilizaţia egipteană a făcut o armă pentru a descuraja profanatorii de morminte…

În octombrie 1956, geologul sud-african John Wiles a intrat în una din grotele subterane de la Karibi, în munţii Rhodesiei. Dintr-o dată, ca la un semnal, mii de lilieci s-au desprins de tavanul peşterii de care erau agăţaţi ciorchine, lipiţi unul de altul. Wiles a fost nevoit să iasă rapid din peşteră. După câteva zile a început să aibă simptome de îmbolnăvire îngrijorătoare: rău la stomac, dureri musculare şi febră puternică. Primul diagnostic al medicilor a fost pneumonie însoţită de pleurezie. Cu toate tratamentele aplicate, Wiles nu a simţit nici o ameliorare a stării sale şi a fost nevoie să fie transportat la spitalul din Port-Elisabeth.

Examinând bolnavul, dr. Dean, medicul şef al spitalului, şi-a amintit că medicii americani descoperiseră de curând o maladie care se manifesta numai la cercetătorii catacombelor incaşe. El a transmis un eşantion din sângele lui Wiles confraţilor săi americani, care l-au analizat de urgenţă. Răspunsul nu s-a lăsat mult aşteptat: Wiles era victimă a histoplasmozei, un fel de boală a cavernelor, a cărei cauză sunt viruşii care proliferează în excrementele de liliac şi în alte substanţe în putrefacţie. John Wiles a fost salvat graţie antibioticelor. Dar această maladie ar fi putut fi cauza atâtor decese neelucidate în rândul celor care au lucrat în Egipt în mormintele faraonilor?

VIERMI CU GLANDE VENINOASE Analizând aceste fenomene clinice, medicii şi-au amintit de o boală care s-a manifestat într-o manieră foarte ciudată. În Europa, în jurul anilor ’70 ai secolului XIX, numeroşi mineri au fost victimele unei boli neobişnuite în cursul săpării tunelului Gothard. În Belgia şi Franţa s-au identificat cazuri de îmbolnăvire asemănătoare.  Maladia se manifeta prin următoarele simptome: accese de slăbire pe fondul unei diminuări a numărului de globule roşii. Primele indicaţii privind cauzele acestei ciudate boli au fost obţinute de către un medic elveţian pe cale de laborator: a descoperit în ficatul unui bolnav ouă de uncinarea (viermi cu venin). Ca urmare, s-a trecut la examinarea sistematică a victimelor maladiei şi la toţi s-au găsit ouăle acestui vierme minuscul. Glandele veninoase situate în apropierea capului acestui vierme sunt acelea care produc substanţa care determină îmbolnăvirea. Acest parazit ar putea constitui o explicaţie plauzibilă cu privire la „boala faraonilor”.

Blestemul faraonilor? (IV)

VIRUŞI ?

M. Enzedine Taha, profesor de medicină şi biologie la Universitatea din Cairo, a purtat discuţii în mod regulat pe parcursul mai multor ani cu un mare număr de arheologi şi angajaţi ai muzeelor: la toţi aceştia el a constatat prezenţa în organism a unui anumit virus care are adesea ca efect provocarea de inflamaţii (acompaniate de febră) a căilor respiratorii. Această maladie apare în mod special la persoanele care au lucrat cu papirusuri egiptene. Taha a putut pune în evidenţă, la Institutul de microbiologie de la Universitatea din Cairo, o serie întreagă de viruşi periculoşi, provocatori de maladii, printre care „Aspergillus niger”. Acesta din urmă poseda, după Taha, o capacitate specială de a supravieţui în interiorul mumiilor şi cel mai adesea în mausoleele din piramide, timp de câteva mii de ani. Taha a declarat: „Această descoperire distruge o dată pentru totdeauna superstiţia conform căreia acei cercetători care au lucrat în mormintele faraonilor şi-au găsit moartea datorită unui fel de blestem. Descoperirea sa – afirma el – este fundamentală: ea dovedeşte că vechii egipteni dispuneau de cunoştinţe stiintifice extraordinare pentru epoca respectivă şi că este deci inutil de a se cauta în magie, misticism şi ocultism explicaţiile pe care putem să le avem datorită ştiinţei. Blestemul faraonilor poate fi neutralizat cu ajutorul antibioticelor”.

Putem să spunem doar ca o concluzie că la puţin timp după conferinţa de presă în care şi-a prezentat această teorie, profesorul Taha însuşi a fost victima blestemului faraonilor, murind de o maladie cardiacă inexplicabilă, la volanul maşinii sale.

Partea a cincea AICI

Blestemul faraonilor? (III)

carnarvon
BLESTEMUL

Nervozitatea pe care o resimţeau cercetătorii avea, printre altele, un motiv: în antecameră se făcuse o descoperire ciudată. Părea a fi doar o neînsemnată tablă de argilă, găsită de Carter. A fost repertorizată în mod normal, pentru a fi decodificată mai târziu. Textul în hieroglife, descifrat câteva zile mai târziu, era format dintr-o singură frază: „Moartea îşi va întinde aripile sale asupra celui care va tulbura odihna faraonului„.

MOARTEA LORDULUI CARNARVON

La 18 februarie 1923, Carter şi Carnarvon se pregăteau să deschidă camera principală a mormântului lui Tutankamon şi nimeni din cei care se găseau în culoarul ce cobora spre mormânt nu ştia încă dacă va fi găsită o mumie de faraon în camera principală. Descoperirea, epocală, a întrecut toate aşteptările.

La începutul lui aprilie, Carter, care se afla la Luxor, a fost informat că lordul Carnarvon este grav bolnav, fără a-şi da seama de gravitatea situaţiei. Abia după cea de-a doua telegrama „Lordul Carnarvon foarte grav bolnav; febră puternică”, Carter, de data aceasta cu adevărat alarmat, s-a deplasat la Cairo.

Fiul lui Carnarvon îşi aminteşte: „Ajungând la Cairo, m-am dus imediat la hotelul Continental. Tatăl meu îşi pierduse cunoştinţa. Howard Carter era acolo cu mama mea, Lady Almina. În timpul nopţii, am fost trezit la ora două fără zece minute, exact. Infirmiera mi-a spus că tatăl meu murise. Mama rămăsese la căpătâiul său şi îi închisese ochii”.

Lady Burghelere, sora lordului Carnarvon, povesteşte că fratele ei, în delirul provocat de febră, a pronunţat adesea numele lui Tutankamon. Ea a scris în memoriile sale: „Ultimele sale cuvinte au fost: Am auzit chemarea sa, o voi urma…”

Acesta a fost momentul când cercetătorii şi, bineînţeles, jurnaliştii au început să vorbească de blestemul faraonilor şi al tablei care, în mod ciudat, între timp dispăruse. O anumită panică s-a răspândit după ce alte două personaje, şi ele asociate la săpăturile efectuate la mormântul lui Tutankamon, au murit subit în cursul aceluiaşi an.

Primul a fost arheologul american Arthur C. Mace, care l-a ajutat pe Carter să spargă zidul camerei principale. Puţin timp după moartea lui Carnarvon, Mace a început să se plângă de accese de epuizare tot mai accentuate. El şi-a pierdut în cele din urmă cunoştinţa înainte ca medicii să poată pune vreun diagnostic. A murit în acelaşi hotel ca şi Carnarvon.

Decesul lui Carnarvon l-a determinat pe unul din vechii săi prieteni, miliardarul american George Ioy-Gould, să vină în Egipt. Acesta a ajuns în Valea Regilor pentru a-i fi arătat de către Carter mormântul lui Tutankamon. A doua zi după vizită, el a fost cuprins de friguri şi de o febră puternică. Seara era mort.

Cazurile de moarte subită s-au înmulţit. Insistăm doar asupra unuia deosebit. În 1929, lady Almina, soţia lordului Carnarvon, a murit la rândul ei, în urma unei înţepături de insectă (după afirmaţia medicilor). În timpul aceluiaşi an, Richard Bethell, care a fost secretarul lui Howard Carter, va muri şi el. Evenimentul s-a petrecut însoţit de o înlănţuire de circumstanţe foarte stranii şi tragice: într-o dimineaţă, Bethell a fost găsit mort în patul său. După ce a aflat de moartea fiului său, tatăl lui Bethell s-a sinucis aruncându-se de la fereastra  apartamentului său londonez, situat la etajul şapte. În timpul înmormântării sale, dricul a accidentat mortal  un copil pe drumul spre cimitir.

Cu toate acestea, Howard Carter, care făcuse din mormântul lui Tutankamon, aproape al doilea domiciliu, va supravieţui tuturor arheologilor care l-au însoţit în epocala descoperire. Este acest lucru suficient pentru a dezminţi eficacitatea blestemului faraonilor? Sau poate este vorba  despre una din faimoasele excepţii care confirmă regula?

Partea a patra AICI

Blestemul faraonilor? (II)

Tutankamon, un rege fără mare importanţă în istoria tumultoasă a Egiptului Antic, care în timpul vieţii nu s-a remarcat prin fapte de arme deosebite sau capacitate politico-diplomatică de excepţie, este totuşi, datorită descoperirii mormântului intact, tezaurului mortuar şi a mumii sale, într-o foarte bună stare de conservare, cel mai cunoscut faraon.

La toate acestea se adaugă misterul morţii a cel puţin 35 de cercetatori, până în zilele noastre, care, după ce au venit în contact cu obiecte din mormântul său sau cu mumia sa, au murit subit. De fapt şi înainte de descoperirea acestui mormânt se produseseră destule decese misterioase în rândul arheologilor egiptologi, dar până la Tutankamon, nu li se dăduseră o interpretare neobişnuită. A fost decesul lordului Carnarvon, survenit la 6 aprilie 1923, şi o serie de întâmplări bizare legate de această moarte, care au declanşat în lumea ştiinţifică afacerea Blestemul faraonilor.

Carnarvon şi un alt arheolog britanic, Howard Carter, au efectuat timp de şapte ani săpături la mormântul lui Tutankamon. Dintr-o dată, evenimentele s-au precipitat. Iată, aici, pe scurt, povestea acelor zile istorice:

28 octombrie 1922 –  Howard Carter ajunge fără tovarăşul său la Luxor. Recrutează lucrători auxiliari pentru săpături.

4 noiembrie 1922 – Ca în fiecare dimineaţă, Carter ajunge, cu cămila sa, la locul săpăturilor. Un maistru îi vine în întâmpinare foarte agitat:

– Sir, am găsit o scară tăiată în piatră, imediat sub fundaţiile primei case.

5 noiembrie 1922 – Dimineaţa, primele patru trepte erau deja dezgropate. Nici un dubiu nu mai putea fi, aceste trepte conduceau la un mormânt. Seara este descoperită o poartă de piatră sculptată, sculpturile prezentând un şacal şi nouă prizonieri. Este vorba despre o reprezentare specifică mormintelor din Valea Regilor.

23 noiembrie 1922 – Lordul Carnarvon soşeste la Luxor.

25 noiembrie 1922 – Porţile sunt desfăcute, după ce au fost fotografiate. Se descoperă o galerie care coboară în adâncurile construcţiei.

26 noiembrie 1922 – La zece metri de primele porţi de piatră, săpătorii descoperă o altă poartă. Aceasta prezintă doua feluri de sculpturi: unele ale necropolei şi altele cu efigia lui Tutankamon.

– Poţi să vezi ceva, Carter? îl întreabă Carnarvon pe tovarăşul său.

– Da, răspunse Carter, lucruri extraordinare.

Ceea ce aparea în lumina tremurătoare  nu mai fusese văzut de ochi omenesc de peste 3000 de ani. Era acolo o cupă mare din alabastru transparent, în formă de lotus; la stânga acesteia, mai multe care răsturnate, încrustate cu aur şi pietre semipreţioase. Era vorba de antecamera labirintului împânzit cu bogăţii inestimabile. Lucrările au continuat, în timp ce o misterioasă tensiune era resimţită de cercetători.

Partea a treia AICI

Blestemul faraonilor? (I)

Faraonii s-au răzbunat? Ramses al II-lea, Ramses al VI-lea, Tutankamon, toţi aceşti regi ai Egiptului, ale căror mumii au fost descoperite, au ucis cu adevărat după ce au fost atinşi de cei care le-au tulburat milenara linişte?

Iată o întrebare care nu încetează să facă subiectul unor serioase controverse. Cauza? Interesul deosebit de care se bucură în cadrul opiniei publice enigma şirului de decese ale celor care au intrat direct în contact cu aceste relicve ale Egiptului Antic, în momentul descoperirii lor.

Mii şi mii de pagini au fost scrise în întreaga lume în legatură cu subiectul, folosindu-se argumente mai mult sau mai puţin ştiinţifice. Lucrarea Blestemul faraonilor, a publicistului Phillipp Vadenberg, nu dezleagă misterul, în schimb este una din primele lucrări care prezintă un dosar întreg şi propune o analiză sistematică a faptelor petrecute, identificând şi prezentand o serie de teorii în legătură cu misterul morţii savanţilor care au participat întru-un fel sal altul la dezhumarea şi cercetarea primelor mumii egiptene descoperite în zilele noastre, neatinse, conservate perfect, cu obiectele înconjurătoare, în vechile morminte regale ale Egiptului: piramidele.

Partea a doua AICI