Literatura şi istoria în Grecia antică (I)

Literatura greacă îşi are izvoarele în Asia Mică. Că au fost opera unui poet unic ori că numele de Homer desemnează două sau mai multe persoane, Iliada şi Odiseea au fost compuse în cea mai mare parte în dialect ionian. Grecii vedeau în aceste două monumente ale poeziei epice arhaice textele fondatoare ale literaturii lor şi atribuiau „poetului orb” paternitatea acestei Biblii literare.

Chiar dacă Homer a existat şi a pus efectiv cap la cap bucăţi dintre care unele sunt anterioare lui, el nu este decât cel mai faimos dintr-o serie de aezi itineranţi şi că a dispus, pentru a-şi compune opera, de un vast stoc de subiecte şi de expresii lăsate moştenire de o lungă tradiţie orală. Oricare ar fi aceste incertitudini , ele nu pun în discuţie geniul operei, fie că e vorba de frumuseţea imaginilor ori a limbii, sau de ingeniozitatea montajului efectuat în jurul a două personaje şi a două evenimente majore : mânia lui Ahile şi lungul periplu al întoarcerii lui Ulise, rege al Itacăi, peripeţii care s-au terminat cu o răzbunare sângeroasă îndreptată asupra „pretendenţilor”. Nu este deci surprinzător că epopeea homerică, din motive de ordin estetic şi pentru că era purtătoarea unui ideal eroic şi curtenesc, multă vreme reprezentat în lumea greacă, a avut secole de-a rândul un succes niciodată dezminţit.

Nu foarte îndepărtată cronologic de opera lui Homer (aproximativ o jumătate de secol), cea a beoţianului Hesiod se înscrie într-o perspectivă cu totul diferită. Cu opera sa Teogonia şi, mai ales, cu Munci şi zile, redactate pentru fratele său, în care enunţă o serie de sentinţe prozaice despre datoriile şi muncile de zi cu zi ale unui ţăran din Grecia peninsulară, Hesiod pune bazele poeziei didactice. Idealul care se degajă din opera sa nu mai este cel al războinicului ori al seniorului de la curţile princiare, ci al ţăranului cuprins de grij şi pe umerii căruia vor sta curând soarta şi măreţia cetăţii. Această operă a avut şi ea în epocă un binemeritat ecou.

Dacă genul epic avea să apună rapid, influenţa muzicii orientale (cea frigiană şi lidiană) şi dezvoltarea individualismului în Grecia aveau să favorizeze, în secolele al VII-lea şi al VI-lea, dezvoltarea fără precedent a poeziei lirice. La dorieni, lirismul coral, însoţit de dansuri şi evoluţii ritmate ale bărbaţilor, femeilor şi copii lor, a servit în special în a exprima cu gravitate obiceiuri colective de celebrare . Acelaşi lucru este valabil şi în Sparta, unde poeziile virile ale lui Tirteu au servit, secole de-a rîndul, la educarea viitorilor Egali.

Totuşi, puţin câte puţin, poezia lirică s-a diversificat, atât pe plan formal, odată cu apariţia unor genuri ca elegia, iambul, oda, epigrama etc., cât şi în ceea ce priveşte conţinutul. Grecii au utilizat-o pentru a-şi exprima sentimentele personale, mânia, dragostea, necazurile şi bucuriile. Din nenumăratele subiecte tratate, nu avem astăzi decât fragmente şi nume de autori: cele ale lui Teognis din Megara, Alcman din Sardes, Simonide din Ceos, Anacreon, un lidian emigrat în Samos, apoi în Atena, unde a cântat vinul, plăcerea de a sta la masă şi cea de a iubi. Trebuie să-i menţionăm, îndeosebi, pe cei doi barzi, Sapho şi Alceu, pentru care la începutul secolului al VI-lea, lirismul s-a tradus printr-un val nestăvilit de pasiuni dintre cele mai violente.

Ca şi pentru multe alte forme ale culturii greceşti, secolul al V-lea marchează apogeul poeziei lirice, cu Bachilide din Ceos şi, mai ales, cu Pindar. Acest teban fonnat la Atena, care a trăit în epoca democraţiei triumfătoare, a celebrat, în special în odele sale, idealul aristocratic, gloria regilor şi a tiranilor sau pe învingătorii concursurilor atletice şi hipice de la jocurile panelenice. Aceste opere de comandă sunt totuşi compuse într-un stil înflăcărat şi purtătoare ale unui mesaj care, dincolo de conformismul lor apologetic, exprimă fragilitatea destinului omenesc, vanitatea de a spera şi imposibilitatea de a fi fericit. Puternic ataşat moralei şi religiei tradiţionale şi, astfel, un om al tradiţiilor, Pindar a conferit, totuşi, în opera sa, o imagine a zeilor foarte îndepărtată de cea a lui Homer, mai conformă cu idealul umanist care se dezvolta atunci în Atena. După el, lirismul grec se va stinge pentru două secole.

Dimpotrivă, teatrul cunoaşte o remarcabilă înflorire la Atena, unde succesul său – eclipsându-l imediat pe cel al poeziei lirice, adaptată mai curând să satisfacă gusturile aristocraţiei – pare inseparabil de progresele democraţiei. Născut din tradiţii populare foarte vechi legate de cultul lui Dionysos, teatrul răspunde, într-adevăr, dorinţei pe care o au oamenii de stat democraţi de a înfrumuseţa viaţa educându-i pe cetăţeni, adunaţi într-un spaţiu comun, copleşiţi de emoţii asemănătoare sau chemaţi să reflecteze asupra problemelor întregii comunităţi civice. De aici amploarea sacrificiilor financiare care sunt cerute visteriei publice ori particularilor bogaţi pentru a permite celor fără posibilităţi să-şi achite dreptul de a intra la teatru, pentru a recruta şi întreţine corurile.

Evoluţia artei dramatice în secolele al V-lea şi al IV-lea are la bază, mai întâi, un anumit număr de inovaţii de ordin tehnic. În Atena, de la simplul eşafodaj din lemn ridicat pentru câteva zile în agora, s-a trecut la amenajarea permanentă a flancului sudic al Acropolei, unde tribunele au fost săpate în stâncă, permiţînd unui număr de circa 20.000 de persoane să asiste la reprezentaţii în aer liber, într-un confort relativ dacă ar fi să ţinem seama de durata spectacolului ( 10 ore pe zi, timp de 3 zile, cu ocazia Marilor Dionisii). Pe scenă, nişte decoruri pictate şi o maşinărie încă rudimentară aveau drept scop să creeze iluzia necesară. Evoluând în orchestra circulară şi scandând strofe ritmate, corul era compus din 12, apoi 15 „horenţi” pentru tragedie, 24, pentru comedie, aleşi din rândul celor ce participau la concursuri le ditirambice de către horegi. Rolul său a scăzut în secolul al V-lea, în timp ce se afirma cel al actorilor, al căror număr a evoluat de la doar unul la trei în prima jumătate a secolu lui al V-lea, funcţia de simplă persoană care „răspunde” corului fiind înlocuită de personajul în jurul căruia acţiunea prindea contur. Subiectele au fost luate din imensul repertoriu al legendelor eroice, în special de la Homer sau, uneori, din actualitate.

*****

sursa: Serge Berstein, Pierre Milza – Istoria Europei, vol. I, Institutul European, 1997

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: