Iliada lui Homer. Rezumat
Iliada relatează o perioadă scurtă, dar crucială, a Războiului Troian, un conflict între orașul Troia și aliații săi și o confederație de orașe grecești, cunoscute sub numele colectiv de Aheeni. Conflictul a început atunci când Paris, fiul regelui Troiei, Priam, a răpit-o pe Elena, cea mai frumoasă femeie din lume, de la regele aheilor, Menelau. Aheii au strâns o armată puternică și au navigat spre Troia, hotărâți să o recupereze pe Elena prin forță.
La începutul poveștii, războiul se află în al nouălea an. Aheii au jefuit recent un oraș din apropierea Troiei, luând în captivitate mai multe femei frumoase și o mulțime de comori. Chryses, un preot al lui Apollo din orașul jefuit, se apropie de tabăra aheilor și îi cere lui Agamemnon, conducătorul aheilor, să o elibereze din sclavie pe fiica sa, care este una dintre captive. Agamemnon refuză. Chryses îl roagă pe Apollo să îi pedepsească pe ahei, iar Apollo face să se abată ciuma asupra armatei aheene.
Ciuma face ravagii în armata aheeană. În căutarea disperată a unui răspuns, aheii îl întreabă pe profetul Calchas despre cauza ciumei. Calchas îl însărcinează pe Agamemnon să îi dea înapoi pe fiica lui Chryses. Agamemnon acceptă cu reticență, dar cere ca despăgubire să i se dea Briseis, fata captivă dată războinicului Ahile. Ahile este înfuriat de cererea lui Agamemnon și refuză să mai lupte pentru Agamemnon.
Ahile, cel mai mare dintre luptătorii ahei, dorește să se răzbune pe Agamemnon. El o cheamă pe mama sa, Thetis (o nimfă nemuritoare a mării) și îi cere să îl roage pe Zeus să întoarcă cursul războiului împotriva aheilor. Deoarece Ahile este sortit să moară glorios în luptă, o prăbușire a aheilor va contribui la a-i da glorie lui Ahile, permițându-i să le vină în ajutor. Zeus dă curs cererii lui Thetis.
Pe câmpul de luptă, Paris și Menelau acceptă să se dueleze pentru a pune capăt războiului. Menelau este victorios, dar troienii încalcă înțelegerea pe care au jurat să o respecte în prealabil. Armatele se aruncă într-o bătălie care durează câteva zile. În timpul luptelor, mulți soldați se disting, printre care aheul Diomede și fiul lui Priam, Hector. Soarta bătăliei se schimbă de mai multe ori, dar forțele troiene sub comanda lui Hector îi împing în cele din urmă pe ahei înapoi la fortificațiile pe care le-au construit în jurul corăbiilor lor.
Între timp, între zei se desfășoară un conflict alternativ în favoarea troienilor și a aheilor. Atena, Hera și Poseidon susțin forțele aheene, în timp ce Apollo, Afrodita și Ares îi susțin pe troieni. Pe măsură ce bătălia continuă, zeii dau putere și inspirație luptătorilor lor. În cele din urmă, Zeus, plănuind să modeleze conflictul de unul singur pentru a-și putea îndeplini promisiunea făcută lui Thetis, interzice intervenția în război a celorlalți zei. Zeus ajută la organizarea avansării troienilor împotriva aheilor.
Sub o presiune imensă, bătrânul comandant aheean Nestor propune trimiterea unei ambasade la Ahile pentru a-l convinge să se întoarcă la luptă. Ahile le ascultă rugămințile, dar în cele din urmă refuză, declarând că nu se va agita până când troienii nu vor ataca propriile corăbii. După o luptă îndelungată, troienii pătrund în cele din urmă în fortăreața aheilor, amenințând că vor arde corăbiile și îi vor măcelări pe ahei.
Patrocle, tovarășul de nedespărțit al lui Ahile, temându-se de distrugerea forțelor aheene, îl întreabă pe Ahile dacă îi poate lua locul în luptă. În cele din urmă, Ahile acceptă și, în timp ce prima corabie aheeană începe să ardă, Patrocle conduce armata lui Ahile, îmbrăcat în armura lui Ahile pentru a-i speria pe troieni. Patrocle luptă exemplar, iar troienii sunt respinși de pe corăbii. Cu toate acestea, Patrocle nesocotește ordinul lui Ahile de a se întoarce după ce i-a alungat pe troieni. El îi urmărește pe troieni până la porțile Troiei. Zeus, plănuind de la început această succesiune de evenimente, îi permite lui Apollo să-l doboare pe Patrocle. Hector îl ucide apoi pe Patrocle în timp ce acesta zace la pământ, iar o bătălie izbucnește pentru trupul lui Patrocle. Hector îi smulge armura lui Ahile lui Patrocle, dar Menelau și ceilalți reușesc să salveze trupul.
Când Ahile află de moartea lui Patrocle, este profund îndurerat. Dorind să se răzbune pe Hector și pe troieni, Ahile se împacă cu Agamemnon. Mama sa, Thetis, îl vizitează pe zeul fierar Hefaistos, care îi făurește lui Ahile o armură nouă, supraomenească, precum și un scut magnific care înfățișează întreaga lume. Între timp, troienii și-au instalat tabăra în afara zidurilor orașului lor, subestimând furia lui Ahile. A doua zi, Ahile își îmbracă armura și se lansează în luptă, ucigând numeroși troieni pe câmpiile Troiei. Ahile se luptă, de asemenea, cu zeul râului Xanthus, care se supără pe Ahile pentru că a ucis atât de mulți troieni în apele sale.
Troienii fug de furia lui Ahile și se ascund în interiorul zidurilor Troiei. Hector rămâne singur în afara zidului, hotărât să se împotrivească lui Ahile, dar când Ahile se apropie de el, Hector își pierde curajul și începe să fugă. Ahile îl urmărește pe Hector de patru ori în jurul zidurilor Troiei, dar în cele din urmă Hector se întoarce și îl înfruntă pe Ahile. Cu ajutorul Atenei, Ahile îl ucide pe Hector. El leagă cadavrul lui Hector de carul său și îl târăște înapoi în tabăra aheilor ca răzbunare pentru moartea lui Patrocle.
Ahile, încă îndurerat, organizează o înmormântare elaborată pentru Patrocle, care este urmată de o serie de jocuri atletice comemorative. După jocuri, Ahile continuă să târască trupul lui Hector în jurul cadavrului lui Patrocle timp de nouă zile.
Zeii, dorind să-l vadă pe Hector îngropat cum se cuvine, îl trimit pe Priam, escortat de Hermes, să răscumpere trupul lui Hector. Priam îi imploră mila lui Ahile, cerându-i acestuia să își amintească de propriul tată îmbătrânit. Ahile este înduioșat de rugămintea lui Priam și este de acord să restituie trupul lui Hector. Priam se întoarce la Troia cu Hector, iar troienii își plâng pierderea. Iliada se încheie cu funeraliile acestuia de-a lungul unui armistițiu de 12 zile garantat de Ahile.
Vă recomand să urmăriți și prezentarea video – https://youtu.be/I-4efPBqTTk
Legenda lui Hector
Hector. Cel mai mare erou troian care a luptat împotriva grecilor; era fiul cel mai mare al lui Priam şi al Hecubei, suveranii Troiei, soţul Andromacăi şi tatăl lui Scamandrios sau Astianax.
Are un rol de prim-plan în Iliada. A luptat împotriva celor mai curajoşi eroi greci; l-a înfruntat şi l-a ucis pe Patroclu, prietenul lui Ahile. Moartea tovarăşului său l-a determinat pe Ahile să intre în luptă, iar în faţa forţei sale teribile chiar şi cei mai curajoşi troieni s-au retras în spatele zidurilor cetăţii. Numai Hector, în ciuda rugăminţilor alor săi, care îi cereau să se pună la adăpost, a rămas în faţa zidurilor; când l-a văzut însă pe Ahile s-a îngrozit şi a fugit. A înconjurat de trei ori, în fugă, zidurile cetăţii, fiind urmărit de Ahile cel iute de picior; în cele din urmă a căzut, lovit de lancea eroului grec. Ahile a legat trupul lui Hector de propriul său car şi l-a târât până în tabăra grecilor; tradiţiile târzii spun însă că mai întâi a înconjurat astfel de trei ori zidurile cetăţii. La porunca lui Zeus, Ahile i-a dat trupul eroului lui Priam, care venise să i-l ceară şi care l-a îngropat apoi la Troia cu mare fast; Iliada se încheie cu înmormântarea sa.
Hector reprezintă una dintre cele mai nobile figuri din Iliada. În el sunt condensate în cel mai înalt grad toate virtuţile eroice; este cel mai mare erou troian, şi însuşi Ahile tremură când îl vede înaintând. Nobleţea sufletului său îl face să prefere o rezistenţă eroică – deşi însoţită de presentimentul apropiatei căderi a cetăţii şi deci al inutilităţii eforturilor şi chiar a morţii sale – predării şi sclaviei. Figura lui Hector este umanizată de sentimentele de tandreţe faţă de soţie, părinţi şi fiul său, care se împletesc cu virtuţile proprii eroului şi războinicului.
Troia – Istorie şi mitologie
Troia – Cetate din Troada, numită de greci Ilion; este una dintre cele mai cântate din mitologia clasică, datorită asediului ei şi războiului declanşat de greci pentru a o aduce înapoi pe Elena, soţia lui Menelaos, care fusese răpită de Paris, fiul lui Priam. Chiar originea cetăţii era pusă de scriitorii antici în legătură cu o serie de întâmplări mitice. Potrivit tradiţiei, primul rege al Troadei a fost Teucros, de la care locuitorii acelui ţinut şi-au luat numele de teucri; fiica lui s-a căsătorit cu Dardanos, cu care a avut doi fii, Ilos şi Erihtonios; cel din urmă a fost tatăl lui Tros, de la numele căruia au derivat cel al regiunii şi ulterior al cetăţii. Tros a avut un fiu, Ilos, întemeietorul cetăţii Ilion sau Troia, cu trimitere la numele lui sau al tatălui său. Lui Ilos i-au succedat Laomedon şi apoi Priam; în timpul domniei celui din urmă au loc evenimentele povestite în poemele homerice.
Civilizaţia miceniană şi Troia
Razboinici micenieni pregatindu-se de lupta
Caracteristice pentru civilizaţia miceniană sunt aristocraţia sa războinică şi oraşele fortificate. Legenda Troiei ilustrează foarte bine trăsăturile definitorii ale acestor regate beligerante.
Istoria aheilor
Ascultându-i pe istoricii greci care, chiar când au ajuns la vârsta raţiunii, tot mai continuau să creadă în legende, istoria aheilor începe de-a dreptul cu un zeu, numit Zeus, care le-a dat întâiul rege în persoana fiului său, Tantal. Omul ăsta era un mare pungaş care, după ce profitase de înrudirea sa cu nemuritorii ca să le divulge secretele şi să le fure nectarul şi ambrozia din camară, şi-a închipuit că poate să-i îmbuneze dacă le oferă ca jertfă propria odraslă, pe Pelops, după ce l-a tăiat în bucăţi şi l-a pus la fiert. Zeus, lovit în afecţiunea sa de bunic, l-a lipit la loc pe nepoţel şi l-a prăvălit în Infern pe tatăl ucigaş, condamnându-l să-i lase gura apă de foame şi de sete în faţa unor oale cu frişcă şi a unor cupe cu şampanie de care nu se putea atinge.
Heinrich Schliemann. Troia există! – partea a doua
Între timp, Heinrich Schliemann continua cu luciditatea sa obişnuită să tranşeze încurcătura juridică în care intrase cu guvernul turc. Convins că preţioasele sale descoperiri, odată ajunse la Istanbul, aveau să se ducă pe apa sâmbetei, el a expediat pe ascuns toată comoara la Muzeul de stat din Berlin, care era cel mai calificat s-o protejeze în mod serios. A plătit guvernului turc paguba făcută, acesta ţinând mai mult să capete banii decât să păstreze toate mărunţişurile acelea.
Heinrich Schliemann. Troia există! – prima parte
Modul cel mai potrivit de a-l răsplăti pe Heinrich Schliemann pentru imensele servicii aduse reconstituirii civilizaţiilor vechi, socot eu că este acela de a-l considera printre protagoniştii acestora, după cum a arătat singur că o doreşte cu ardoare, alegându-şi-l, în plin secol al XIX-lea, pe Zeus ca fiinţă supremă, şi lui adresându-i toate rugile; şi-a botezat fiul Agamemnon, şi pe fată Andromaca; pe servitorii săi, Pelops şi Telamon; şi, întreaga viaţă, toţi banii şi i-a închinat lui Homer.
Heinrich Schliemann. Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară
Heinrich Schliemann (1822-1890) a fost un arheolog german care a identificat urmele legendarei cetăți antice Troia, din Asia Mică, şi a adus la lumină civilizaţia miceniană, necunoscută până atunci.
Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară
Urmează o poveste. Povestea unui copil sărman, în vârstă de şapte ani, care visa să găsească un oraş şi care, ajuns la 39 de ani, s-a dus, a căutat şi a găsit nu numai oraşul, ci pe deasupra şi o comoară. Această poveste este viaţa lui Heinrich Schliemann.
A fost odată ca niciodată, într-un sătuc german, un băieţel căruia îi plăceau basmele şi legendele. Tatăl său îi povestea şi despre luptele eroilor lui Homer, despre Paris şi Elena, Ahile şi Hector, despre Troia, puternicul oraş căruia i s-a dat foc şi a fost distrus.
Într-o zi, tatăl său i-a dăruit “Istoria universală ilustrată”, de Jerrer. Una dintre imagini îl arăta pe Eneea fugind din oraşul cuprins de flăcări, purtându-şi tatăl pe umeri şi fiul de mână. Copilul privi imaginea, văzu zidurile groase şi poarta uriaşă. “Deci, aşa arăta Troia?” întrebă el. Tatăl său dădu din cap. “Şi oraşul este distrus până la temelii, şi nimeni nu ştie unde se află?” “Aşa este.” răspunse tatăl. “Nu cred nimic din toate acestea”, spuse micuţul Heinrich Schliemann. “Când am să mă fac mare, mă voi duce în Grecia şi voi descoperi Troia şi comoara regelui.”
Primele impresii pe care le încearcă un copil îi rămân adânc întipărite pentru tot restul zilelor. Dar, curând, lecturile clasice au fost părăsite. La 14 ani, Schliemann a fost nevoit să-şi întrerupă studiile ca să devină băiat de prăvălie într-o băcănie. Timp de cinci ani şi jumătate a vândut la cântar scrumbii, rachiu, untură şi sare şi a măturat zilnic prăvălia. De la cinci de dimineaţă şi până la ora unsprezece din seară.
Uitase ce învăţase, ce-i povestise tatăl său. Dar, într-o zi, intră în prăvălie o calfă de morar beat, se căţără fără prea multă vorbă pe tejghea şi începu să declame versuri în gura mare. Schliemann rămase fermecat. Nu înţelegea nimic. Când află însă că versurile erau din “Iliada”, se scotoci prin buzunare şi-i dădu beţivului câte un păhărel de fiecare dată când o lua de la capăt.
Viaţa lui Heinrich Schliemann. Pe urmele unui vis din copilărie
Într-o zi porni în aventură. Se duse la Hamburg şi se angajă ca mus pe o corabie care pleca spre Venezuela. După 15 zile de călătorie, corabia fu prinsă de o furtună violentă şi se scufundă. Schliemann se trezi într-un spital, apoi obţinu o slujbă la o firmă din Amsterdam. Într-o mansardă sărăcăcioasă, neîncălzită, începu să studieze limbile moderne. Călăuzindu-se după o metodă ciudată, pe care o inventase singur, în doi ani a învăţat engleza, franceza, olandeza, spaniola, portugheza, italiana şi rusa.
Studiile sale erau întovărăşite de succese pe planul afacerilor. Trebuie să spunem mai degrabă că a avut noroc. Dar trebuie să adăugăm că făcea parte dintre acei, puţini la număr, care ştiu să prindă norocul din mers. Băiat sărac al unui preot, calfă naufragiată, slujbaş într-un birou – dar şi om care vorbea opt limbi – el a fost la început negustor, apoi într-o vertiginoasă ascensiune, negustor cu stare, intrat pe făgaşul averii. Cu toate acestea nicio clipă nu-şi părăsise visul din copilărie: să poată admira, într-o bună zi, peisajele descrise de Homer şi să le exploreze în cele mai mici ascunzişuri. După ce a acumulat o mare avere, a decis să se consacre exclusiv studiilor, care “pentru mine, au avut întotdeauna cel mai mare farmec.” A început să înveţe greaca modernă, pe care, la capătul a şase săptămâni, o poseda la perfecţie. Trei luni mai târziu stăpânea şi limba greacă veche, ce-l apropia mai mult de Homer.
Nu pare o poveste? Este oare cu putinţă ca un om ajuns la cea mai înaltă treaptă materială să lase totul baltă şi să plece pe urmele unui vis din copilărie? Să aibă curajul ca, înarmat doar cu o cunoaştere aprofundată a operelor lui Homer, să înfrunte lumea ştiinţifică, să opună credinţa lui în faţa îndoielii universale şi să ia hârleţul în mână ca să limpezească o problemă ce părea fără rezolvare? Contemporanii lui Schliemann îl considerau pe Homer un poet legendar. Existenţa personajului şi veridicitatea operei erau deopotrivă puse sub semnul îndoielii.
Să fi fost simple invenţii toţi aceşti eroi, Ahile şi Patrocle, Hector şi Eneea? Invenţii şi faptele lor, prieteniile lor, ura şi dragostea lor? Schliemann credea în existenţa lor. Înarmat cu această credinţă, Schliemann a pornit spre marea aventură a vieţii sale. A descoperit Troia lui Homer, a găsit palate şi tezaure. A găsit tot ce îşi dorise.
Acest lucru însemna triumful lui Schliemann, dar totodată era şi triumful lui Homer. Ceea ce fusese considerat un mit şi o legendă, zămislită de imaginaţia unui poet, devenise acum realitate. Şi asta datorită credinţei unui copil într-un vis. Şi visul s-a împlinit.
Agamemnon
Agamemnon. Unul dintre principalii eroi ai tradiţiei epice greceşti. Se spune că era fie fiul lui Plistene şi al Eripilei şi nepotul lui Atreu, regele din Micene, fie fiul lui Atreu şi nepotul lui Pelops. Agamemnon şi fratele său, Menelaos, au fost crescuţi, împreună cu Egist, fiul lui Tiest, în casa lui Atreu. După ce Atreu a fost ucis de către Egist şi Tiest, care i-a luat locul pe tronul Micenei, Agamemnon şi Menelaos s-au dus în Sparta. Aici, Agamemnon a luat-o de soţie pe Clitemnestra, fiica lui Tindar, cu care a avut patru copii: Ifigenia, Chrisotemis, Laodice (Electra) şi Oreste. La Homer, numele Ifigenia nu apare, fiind înlocuit cu Ifianasa. Mai tîrziu, Agamemnon a devenit regele Micenei, modul în care a urcat pe tronul înaintaşilor fiind descris diferit în izvoare. Potrivit lui Homer, el i-a urmat lui Tiest la tronul Micenei în mod paşnic, la moartea acestuia. După alţii, Tiest a fost alungat, iar tronul uzurpat. Oricum, Agamemnon figurează în continuare drept cel mai puternic principe din Grecia. Homer aminteşte că a domnit peste întregul Pelopones, sau cel puţin peste o mare parte din acesta, din moment ce la Argos domnea, în aceeaşi vreme, Diomede.
Ahile
Ahile – erou din mitologie greacă. Este personajul principal din Iliada, fiu al muritorului Peleu şi al nereidei Thetis. Cufundat în apele Styxului de către mama sa, pentru a-l face nemuritor, i-a rămas vulnerabil numai călcâiul, neudat, deoarece de acolo fusese ţinut.
O altă versiune a legendei spune că Thetis l-ar fi miruit pe copil cu ambrozie şi apoi l-a pus asupra focului, ca să ardă porţiunea de muritor din el. Din această operaţie a fost întreruptă de Peleu şi, înfuriată, i-a abandonat pe tată şi pe fiu. Peleu a dat copilul în grija centaurului Chiron, care l-a crescut şi l-a educat.
Agamemnon
Agamemnon – figura legendara a antichitatii grecesti. A fost fiul lui Atreus si fratele lui Menelaus, regele Micenei (in Homer) sau al Argosului (in unele relatari de mai tarziu) si seful suprem al armatelor elene in razboiul impotriva Troiei. S-a casatorit cu Clitemnestra, cu care a avut mai multi copii, intre care Oreste, Electra si Iphigenia.
ISTORII REGĂSITE 
Comentarii recente