Arhive etichetă: poveste

Povestea lui Potemkin (III). Inteligență și ambiție

grigori potiomkin

Destinat armatei

Serviciul în slujba statului era singura profesiune a unui nobil rus. Născut în gospodăria militară a unui ofițer care luptase sub Petru la Poltava, Grișa probabil că a fost educat să considere că datoria și calea sa spre succes nu se pot găsi în alt loc decât în slujba imperiului. Imaginația băiatului trebuie să fi fost alimentată de faptele de vitejie ale tatălui său. Onoarea uniformei era supremă în Rusia, mai ales pentru moșierimea provincială. În 1721, Petru cel Mare a emis o Tabelă a Rangurilor pentru a stabili ierarhiile în armată și serviciile civile și de curte. Oricine atingea al paisprezecelea grad militar sau al optulea rang civil era automat ridicat la statutul de nobilime ereditară – dvorianstvo -, dar Petru a impus și serviciul obligatoriu pe viață tuturor nobililor. La vremea nașterii lui Potemkin, nobilimea reușise să scape în mare măsură de această obligație umilitoare, dar serviciul rămânea calea spre succes. Potemkin a manifestat interes pentru biserică. Era descendentul unui arhimandrit din secolul al XVII-lea, iar tatăl lui l-a trimis la un seminar din Smolensk. Dar a fost dintotdeauna destinat armatei.

Crescut cu laptele satului rusesc

Chiar mai jos de casă, lângă pârâu, era fântâna, care încă mai poartă numele Ecaterinei. Legenda spune că Potemkin a adus-o la un moment dat pe Ecaterina să-i arate locul său de baștină. Se prea poate ca în copilărie să fi scos apă de-acolo, deoarece traiul moșierimii fără avere era ceva mai bun decât al șerbilor mai înstăriți, dar nu cu mult. Potemkin o fi fost alăptat de o doică din sat, dar, literalmente sau nu, acest „nobil sălbatic“ a crescut cu laptele satului rusesc. Probabil că a fost îngrijit la fel de mult de țărănci, cât și de mama și surorile lui; muzica pe care o asculta erau doinele de jale ale șerbilor, cântate seara și de sărbători. Dănțuia jocurile țărănești vesele și grațioase, și nu cotilioanele care erau la modă la balurile moșierilor din zonă. O cunoștea pe ghicitoarea satului la fel de bine ca pe preot. Se simțea ca acasă nu numai la conac, ci și lângă vatra caldă și frumos mirositoare a caselor țărănești – cu aburul de cașă de hrișcă, de șci, fiertura picantă de varză, și de cvas, berea gălbuie și acrișoară pe care o beau pe lângă votcă și vinul de coacăze. Tradiția ne spune că trăia o viață simplă. Se juca cu copiii preotului, ducea caii la păscut alături de aceștia și strângea fânul cu șerbii.

Continuă citirea →

Reclame

Povestea lui Potemkin (II). Copilul răsfățat al sorții

Prince potemkinO căsătorie nefericită

Bătrânul Aleksandr Potemkin avea deja reputație de tiran în familie. Prima sa nevastă mai trăia când veteranul a zărit-o pe Daria Skuratova, probabil pe moșia Balșoia Skuratova de lângă Cijovo. Născută Daria Vasilievna Kondîreva, era deja, la douăzeci de ani, văduva lui Skuratov, proprietarul decedat al moșiei. Colonelul Potemkin s-a însurat imediat cu ea. Niciunul dintre acești bărbați vârstnici nu era un soț pe gustul unei femei tinere, dar Skuratovii probabil că s-au bucurat să scape de ea.

Tânăra nevastă a colonelului a trăit o surpriză foarte nefericită. Când era însărcinată cu primul copil, o fată care avea să se numească Marta Elena, a descoperit că Potemkin încă era căsătorit cu prima lui soție, care trăia în sat. Se poate presupune că întreg satul cunoștea foarte bine secretul colonelului, iar Daria trebuie să se fi simțit ținta batjocurii propriilor ei șerbi. Bigamia nu încălca mai puțin edictele bisericești și de stat decât în prezent, dar Cijovo era un loc atât de îndepărtat, registrele atât de haotice, iar puterea bărbaților asupra femeilor absolută, încât nu erau rare cazurile de bigamie ale moșierilor provinciali. Cam în același timp, generalul Abraham Hannibal, bunicul abisinian al lui Pușkin, se recăsătorea, torturându-și în același timp prima soție într-o pivniță până când aceasta a fost de acord să intre la mănăstire; iar unul dintre fiii săi a repetat această performanță.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (I). Originile

Visuri

potemkin„Când o să cresc mare“, se spune că se lăuda micul Potemkin, „o să mă fac om de stat sau arhiepiscop.“ Colegii lui de clasă probabil că îi luau în râs visurile, căci băiatul se născuse într-o familie provincială respectabilă, dar fără nume sau avere. Nașul său, care îi era mai apropiat, obișnuia să bombăne că băiatul „fie va avea parte de mari onoruri… fie își va pierde capul“. Singura cale prin care te puteai ridica rapid la o asemenea poziție înaltă în Rusia acelor vremuri era prin favoarea monarhului – iar la vârsta de douăzeci și doi de ani, acest provincial anonim reușise să cunoască două împărătese, ambele aflate la domnie.

Origini

Grigori Aleksandrovici Potemkin s-a născut pe 30 septembrie 1739 în sătucul Cijovo, nu departe de vechiul oraș-fortăreață Smolensk. Familia Potemkin, care deținea o moșie modestă cu 430 de șerbi bărbați, nu era nici pe departe înstărită, dar nici săracă nu era. Însă statutul său oarecum inferior, dat de lipsa de avere, era compensat de un comportament considerat ciudat chiar și după standardele zonelor mărginașe ale Imperiului Rus. Alcătuiau cu toții un clan numeros, de origine poloneză și, ca toți nobilii, își inventaseră o genealogie dubioasă. Cu cât mai modest era rangul, cu atât mai grandioasă devenea genealogia, astfel că Potemkinii pretindeau că sunt descendenții lui Telesin, prințul unui trib italian care amenințase Roma în jurul anului 100 î.Hr., și ai lui Istok, un prinț dalmat din secolul al XI-lea d.Hr. După secole de obscuritate inexplicabilă, acești italieni-dalmați de viță regală reapăreau în gubernia Smolensk purtând un nume care, în mod evident, nu era de origine latină: Potemkin sau, în varianta poloneză, Potempski.

Continuă citirea →

A fost odată

colivieA fost odată un om, spune o poveste japoneză, un om care avea o pasăre rară. O avea închisă într-o colivie şi-o îngrijea atât de bine încât zilnic pasărea se făcea mai frumoasă şi penele ei deveneau mai strălucitoare. Din nebăgare de seamă, într-o dimineaţă, omul uită să închidă portiţa micuţei închisori. Şi pasărea zbură. Zbură atât de departe şi întâmpină atâtea necazuri, încât se întoarse într-o stare jalnică la vechiu-i stăpân. Trebuie să spunem că, în nechibzuita ei aventură, pasărea aceasta tulburase o mulţime de oameni care prinseră a-l duşmăni pe stăpânul ei. Astfel, chiar dacă stăpânul a putut să închidă în sfârşit pasărea hoinară în colivie, n-a putut însă să repare şi stricăciunile făcute de ea în călătoria ei…

La fel se întâmplă cu cei care lasă, necugetaţi fiind, să le scape gândurile din colivia minţii lor.

Povestea coroanelor regale ale României

coroana regalaPovestește profesorul Adrian Cioroianu: „Povestea coroanelor de pe fruntea regilor şi reginelor României începe nu în palatele de la Bucureşti sau de la Sinaia, ci îşi are originea în vara anului 1877, pe unul dintre fronturile Războiului de Independenţă. Vă propun să intrăm împreună în culisele acestei istorii cu aur, pietre preţioase şi, mai ales, oţel.

În dimineaţa zilei de 30 august 1877, în cea de-a treia bătălie din faţa Plevnei, un detaşament de dorobanţi români a capturat de la inamic mai mult material de război – printre care şi un tun turcesc cu calibru de 90 de milimetri, ce fusese fabricat într-o uzină de armament din Berlin. Acest tun a fost adus în Capitala României drept captură de război şi nimeni nu bănuia atunci ce rol simbolic va juca el în istoria ţării. Peste patru ani, în primăvara anului 1881, România deja independentă a devenit regat, iar domnitorul Carol I a devenit primul rege din istoria noastră modernă. Şi atunci reintra în scenă fostul tun otoman capturat în vara lui 1877.

Continuă citirea →

Povestea şi poveştile Castelului Peleş

catelul pelesÎn geografia sentimentală a oricărui popor există anumite clădiri reprezentative, care oglindesc istoria locurilor şi care vorbesc despre oameni şi fapte din trecut. În cazul României, un astfel de loc se află chiar în centrul ţării, pe o vale a munţilor Carpaţi, la 120 de kilometri de Bucureşti. Vă propun, aşadar, să vorbim acum despre povestea şi poveştile Castelului regal Peleş.

Istoria Castelului Peleş începe în vara anului 1866, când nou-venitul domnitor Carol I vizitează pentru prima dată micul sat de munte care avea să devină oraşul Sinaia. Încântat de frumusețea zonei, el a decis să ridice în aceste locuri o reşedinţă de vară pentru familia sa. În acest scop, a vândut o moşie din Germania şi, din banii proprii, a cumpărat la Sinaia, în anul 1872, o suprafaţă mlăştinoasă de teren de 1000 de pogoane. În anul următor, 1873, au început lucrările de asanare şi de stabilizare a terenului.

Continuă citirea →

Povestea sării (III) De la păstorii latini la Napoleon

sarePrin sec. IX î.Hr., păstorii de oi de la vărsarea Tibrului, care îşi duceau existenţa precară în Latium, o zonă plină de zmârcuri sărate, au început să extragă din apele acestora mai multă sare decât aveau nevoie pentru consumul propriu şi al turmelor lor. Surplusul l-au vândut vecinilor lor, sabinii, străbătând un itinerar botezat Via Salaria (Drumul sării). Treptat, Via Salaria s-a extins tot mai spre Răsărit până spre Adriatica, deoarece riveranii acestei mări, cu un coţinut salin sărac în partea sa de nord, aveau nevoie de sarea din Latium. Pe acelaşi drum au luat-o apoi alte articole comerciale ale latinilor – lână, postav etc., pentru ca în cele din urmă, tot pe Via Salaria, să mărşăluiască legiunile romane în drum spre cucerirea lumii antice.

Încă din vremuri străvechi, sarea a fost izvor de bogăţie şi în alte puncte ale globului. Herodot pomeneşte despre o rută de caravane care unea între ele toate oazele cu sare din deşertul Libiei. Până în zilele noastre, principala încărcătură a desagilor de pe cămilele care străbat Sahara este sarea. India scotea acest mineral din adâncurile solului încă înainte de invazia lui Alexandru cel Mare. Sarea extrasă la Palmyra reprezenta una dintre cele mai importante mărfuri în cadrul activului negoţ care se desfăşura între porturile Siriei şi cele din Golful Persic. Minele din zona muntoasă Sierra Nevada (Spania) au fost exploatate din plin încă din sec. V î.Hr. Etiopia ca şi Tibetul foloseau ocazional turtele de sare în chip de monedă.

Continuă citirea →

Povestea sării (II) Mirarea lui Homer

sareSarea se găseşte la baza multor superstiţii, printre care cea mai răspândită este credinţa că risipirea ei pe masă constituie un semn rău. La originea acestei „convingeri’“ stă probabil nevoia imperioasă de economisire, dată fiind raritatea clorurii de sodiu în anumite părţi ale lumii sau în diverse etape ale istoriei. Cea mai celebră ilustrare a superstiţiei amintite este, fără îndoială, „Cina cea de taină“ a lui Leonardo da Vinci, unde îl putem vedea pe Iuda risipind sarea pe masă.

Dar de la acest mineral derivă şi numeroase zicale şi proverbe, intrate în uzul curent al diferitelor limbi. Spiritul ascuţit al atenienilor era cunoscut drept sarea attică. Romanii îşi manifestau scepticismul faţă de o relatare, spunând că trebuie luată cum grano salis (cu un grăunte de sare). În limba română, o povestire fără haz sau lipsită de interes e fără sare; ceva poate fi la fel de important ca sarea în bucate, iar cineva poate fi la fel de dezagreabil ca sarea în ochi; a turna sare peste rană înseamnă a spori intenţionat suferinţa cuiva, în timp ce expresia a pune sare pe coadă echivalează cu mărturisirea neputinţei de a prinde sau sancţiona pe autorul unei fapte rele; despre cel ce se angajează în promisiuni fabuloase se spune că făgăduieşte marea cu sarea; nedespărţita prietenă a copiilor, capra lui Ion Creangă, aduce, printre alte trufandale, celor trei iezi ai săi drob de sare în spinare – şi exemplele sunt departe de a se fi epuizat.

Continuă citirea →

Povestea sării (I) Originea salariului

sareCum a evoluat hrana omului? Încercând să răspundă acestei întrebări, specialistul american Waverley Root ajunge la concluzia că au existat ceea ce el numeşte „două revoluţii gastronomice“ care au avut loc pe trepte istorice diferite. Prima mare transformare a constat în folosirea focului pentru a fierbe sau frige mincarea; cea de-a doua a format-o condimentarea alimentelor cu ajutorul sării.

Originea salariului

Perioada în care a apărut „sarea în bucate“ aparţine neoliticului. Omul de atunci nu avea, bineînţeles, nici cea mai mică idee despre faptul că organismul său are nevoie de o cantitate constantă de sare, care se menţine în jurul cifrei de 7-8 grame pentru o înălţime şi o greutate medie. Dar la un moment dat, modificarea regimului alimentar a diminuat aportul de clorură de sodiu, tulburând astfel echilibrul salin al corpului. De lucrul acesta şi-a dat seama instinctiv, aşa cum îşi dau seama animalele.

Continuă citirea →

Tragica poveste a lui Oedip

oedipOedip. Fiul lui Laios, regele Tebei, şi al Iocastei sau Epicastei, sora lui  Creon, reprezintă una dintre cele mai tragice figuri din literatura şi mitologia clasică.

Laios a aflat de la un oracol că urma să moară ucis de propriul său fiu (Eschil, Cei şapte împotriva Tebei); aceasta era pedeapsa pentru că se făcuse vinovat faţă de Pelops, care îl primise în casa lui pe când era exilat din Teba şi căruia el îi răpise fiul, pe Chrisipos. Atunci când s-a născut fiul său, Oedip, Laios l-a abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele rănite şi legate. Copilul a fost găsit de un păstor de la curtea regelui Polibos din Corint şi din cauza picioarelor sale rănite a fost numit Oedip („cel cu picioarele umflate”). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care l-a numit fiul său, fără să-i dezvăluie adevărul asupra faptului că fusese găsit.

Când a devenit adult, Oedip a vrut să afle adevărul despre originea sa şi a consultat oracolul din Delfi, care a pronunţat teribila profeţie ce avea să-i tulbure viaţa: destinul lui Oedip era să-şi ucidă tatăl şi să comită un incest cu mama sa. Convins că tatăl său era Polibos, Oedip s-a hotărât să nu se întoarcă la Corint, dar, pe când se îndepărta de Delfi, s-a întâlnit întâmplător cu Laios, adevăratul său tată, şi, în urma unei încăierări, l-a omorât, fără să bănuiască cine era. Astfel, fără ştirea lui, s-a adeverit prima parte a profeţiei zeului din Delfi.

Continuă citirea →

Povestea porcilor spinoşi

porci spinosi poveste

Porcii spinoşi se înghesuie în zilele reci de iarnă unii într-alţii pentru a se încălzi şi pentru a scăpa de moarte prin îngheţ. Totuşi, au ajuns curând să-şi simtă reciproc spinii, lucru care i-a făcut să se îndepărteze iarăşi unii de alţii. Dacă nevoia de căldură îi aducea apoi din nou la un loc, se repeta celălalt neajuns, astfel că au fost mânaţi încoace şi încolo între cele două suferinţe până când au găsit o distanţă de mijloc între ei, la care puteau răbda cel mai bine.

Astfel, nevoia de a trăi în societate, izvorâtă din deşertăciunea şi monotonia interioară a fiecăruia, îi mână pe oameni unii către ceilalţi; dar nenumăratele lor însuşiri opuse şi greşeli de nesuferit îi fac să se respingă reciproc. Distanţa de mijloc pe care o află în sfârşit şi unde poate exista o convieţuire sunt politeţea şi moravurile fine. Din pricina asta, nevoia de încălzire reciprocă se satisface, este adevărat, doar în parte, în schimb nu se simte înţepătura spinilor. Totuşi, cine are multă căldură proprie, interioară, se ţine mai degrabă în afara societăţii, pentru a nu pricinui sau simţi vreun rău. (Schopenhauer)

Povestea lui Ulise

Odiseu - Ulise

Ulise Numit de greci Odiseu (în traducere „cel urât”, după cum se explică în Odiseea), a fost unul dintre cei mai celebri eroi ai războiului troian. Era fiul lui Laerte şi al Anticleei sau, potrivit unei tradiţii mai târzii, al lui Sisif şi al Anticleei; a fost rege în Itaca şi soţul Penelopei, fiica lui Icarios, cu care a avut un fiu, Telemah. Viclenia şi acţiunile întreprinse în timpul războiului troian justifică interpretarea numelui său.

Continuă citirea →

Povestea prinţesei Diana

Declarase, când şi-a anunţat retragerea din viaţa oficială şi renunţarea la prerogativele regale, că vrea să devină „prinţesa sufletelor“. Era în decembrie 1995. S-a dedicat atunci, mai mult ca niciodată, acţiunilor umanitare internaţionale şi, la 31 august 1997, moartea ei tragică şi brutală i-a lăsat posterităţii imaginea unei femei împlinite, în acelaşi timp generoasă şi glamorous. Lumea i-a uitat copilăria perturbată, căsnicia ratată, tulburările de comportament alimentar, depresiile şi tentativele de sinucidere, pentru a nu-şi mai aminti decât cumsecădenia ei şi iubirea pătimaşă din ultimele zile cu Dodi Al-Fayed. Şapte sute cincizeci de milioane de telespectatori i-au urmărit funeraliile, în lumea întreagă, mai mulţi decât cu ocazia căsătoriei sale princiare, cincisprezece ani mai devreme. Majoritatea oamenilor căuta un motiv pentru accidentul fatal – un complot, o hărţuire -, căci o prinţesă a sufletelor nu poate muri aşa prosteşte.

Continuă citirea →

Jane Eyre – Amanta în literatură

În 1847, Charlotte Bronte, fiica retrasă a unui tânăr paroh, a uimit lumea literară cu Jane Eyre, un roman despre altă tânără rezervată a cărei poveste de dragoste continuă să impresioneze şi în prezent cititorii prin forţa sa de sugestie. Jane este o eroină neobişnuită, o orfană micuţă şi urâtă. În perioada şederii sale într-un cămin pentru copiii nobililor săraci, Jane este educată să devină profesoară pentru copiii aristocraţilor, îşi însuşeşte toate talentele pe care fetele nobile trebuie să le afişeze pentru a impresiona potenţialii soţi: dans, pictură, croşetat, limba franceză. De asemenea, are principii solide, este independentă şi incoruptibilă.

Continuă citirea →

Povestea papesei Ioana – Adevăr şi legendă

Papii aflaţi în fruntea Bisericii creştine de la Roma în Evul Mediu erau, deseori, departe de a fi sfinţi. Poporul naiv, însă, era dispus să creadă orice poveste despre ei, oricât de scandaloasă ar fi fost.

Sudul Italiei e zguduit de puternice cutremure de pământ; despre Franţa se zvoneşte că e înecată în sânge; la Roma, oameni şi animale mor otrăviţi de mirosul pestilenţial al roiurilor de lăcuste putrezite în apă. Oamenii sunt cuprinşi de panică. Oare după împărăţia lui Carol cel Mare, încoronat cu doar o jumătate de secol în urmă, avea să vină sfârşitul lumii? Să fi fost Mohamed precursorul înfricoşătorului Antichrist şi înaintarea impetuoasă a fanaticilor săi adepţi spre Occident să fi anunţat sfârşitul creştinismului?

Anul 857. Locuitorii Romei îşi pun speranţa în Papa Ioan al VIII-lea, pe care l-au îndrăgit în cei doi ani de pontificat. Procesiunea condusă de acesta, de la basilica Sf. Petru la palatul rezidenţial din Lateran, de cealaltă parte a Tibrului, este însoţită de mulţimile care ovaţionează. Dar când grupul papal ajunge la o mică alee dintre Colosseum şi biserica Sf. Clement, Sfåntul Părinte se clatină şi se prăbuşeşte. În faţa spectatorilor îngroziţi, Papa Ioan se dovedeşte a fi o femeie cuprinsă de durerile facerii. În doar câteva clipe, naşterea copilului îi transformă pe credincioşi într-o mulţime furioasă, care îi înşfacă pe nefericită şi pe nou-nascut, îi târăsc dincolo de porţile oraşului şi îi ucid prin lapidare.

Continuă citirea →