Despre Homer nu ştim nimic. Nici măcar nu ştim dacă a existat cu adevărat. Dacă ne luăm după legenda de toată lumea acceptată, el a fost un „trubadur” orb al secolului opt, pe care domnii îl angajau ca să le spună minunatele sale poveşti. Ei nu puteau să citească, pentru că erau analfabeţi, iar timpul şi-l petreceau doar făcând războaie, vânând şi prădând.
Poate însă că şi Homer era analfabet. El culegea materialul poemelor direct din gura poporului şi, cu imaginaţia-i neobosită, îl prelucra după gustul aristocraticilor săi ascultători. Cu tot respectul pe care îl purtăm geniului său, vom spune că acest om trebuie să fi fost un mare pişicher, pentru că toţi cei care îi acordau ospitalitate găseau întotdeauna în poveştile sale ceva care să le gâdile orgoliul. Fiecare din ei, în afara unor laude aduse faptelor de arme ale strămoşilor, mai descoperea aici şi un arbore genealogic care îl lega mai mult sau mai puţin de vreun zeu. Linguşind, el îşi câştiga pâinea, şi poate că a dus o viaţă fericită, de parazit de lux; dar, cu toate că nu trebuie să-i fi venit uşor să-i mulţumească pe toţi, din cauza animozităţilor şi rivalităţilor care îi separau, se pare că, totuşi, a reuşit s-o facă.
*****
sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti
