Arhive etichetă: Nae Ionescu

Nae Ionescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”

nae ionescuO înrâurire acută, dacă nu profundă, a avut-o asupra tinerei generaţii de scriitori care au frecventat Facultatea de litere din Bucureşti profesorul Nae Ionescu (n. 4 ianuarie 1890 — m. 15 martie 1940), care a putut să-şi lărgească sfera de activitate prin ziarul Cuvântul, în redacţia căruia au lucrat studenţii săi cei mai credincioşi. Ca şi Vasile Pârvan pe care-l imită şi continuă în chip învederat, Nae Ionescu (ajutat de nişte sprâncene mefistofelice şi de un rictus distant ironic) se refugiază în mitul personalităţii sale, preferind să-şi însceneze în penumbre filozofia, în faţa unui grup de fanatici, evitând sistematic lumina crudă a cărţii.

În necunoştinţa cursurilor sale, e greu a da o opinie definitivă asupra sistemului, dar se pot urmări ecourile (singurele dealtfel interesante aci) în literatura ciracilor, pentru care Nae Ionescu e un „geniu”, un factor fără de care nu se poate explica „viaţa civilă a României moderne”. „Când se va scrie istoria problemelor filozofiei româneşti, se va vedea că vreme de 15 ani de zile noi am fost contemporani Europei numai prin cursurile profesorului Nae Ionescu.”

Continuă citirea →

Mâinile lui Nae Ionescu

maini

Povesteşte Mircea Vulcănescu în cartea Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut: „N‐am să uit niciodată o seară de sâmbătă, în care, scăpat târziu de la cazarmă, am ajuns la cursul lui Nae de filosofie a religiei, din sala a XVIII‐a, târziu, după intrarea profesorului, şi n‐am îndrăznit să intru. Era seară şi, la lumina lămpii cu gaz aerian, care dădea peisagiului aceeaşi culoare verzuie a Lecţiei de anatomie a lui Rembrandt, pe care o avusese şi primul examen al lui la care asistasem, am urmărit, prin gaura cheii, mâna lui Nae Ionescu luând cele mai variate expresiuni: aci pâlpâind ca o flacără arzătoare, aci devenind, dintr‐o dată, săgeată arătătoare, aci înflorind ca o floare învolburată, aci retezând avânturile, neted ca o piatră de hotar ‐ în timp ce el lămurea studenţilor înţelesul “revelaţiei”.

Mâinile acestea m‐au urmărit, apoi, multă vreme şi, ca să scap de obsesia lor, le‐am desenat, la Paris, într‐o zi din 1927, aşa cum le vedeam în gând, urât, desigur, pentru că niciodată n‐am ştiut să desenez, dar pline de tâlcul lor dramatic, al gândului surprins la răspântie.”

Nae Ionescu şi femeile

Nae Ionescu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea

Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.

„Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de  mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.

Continuă citirea →

Cum a murit Nae Ionescu

Nae Ionescu

Cu toate că asupra morţii lui Nae Ionescu au planat şi bănuieli, din punct de vedere al expertizei medicale acesta a fost răpus de un atac de cord. Aflat la Martha Bibescu la masă, în timp ce fuma o ţigară de foi i s-a făcut rău şi a fost dus imediat acasă, aflându-se sub supravegherea medicului său curant, Tatinel Iliescu. Vreme de trei zile a fost asistat de Cella Delavrancea şi de fiul lui, Răzvan, proaspăt student la medicină, fără ca starea bolnavului să se amelioreze, Nae Ionescu aflându-şi sfârşitul pe 15 martie 1940.

Continuă citirea →

Nae Ionescu şi Maruca Cantacuzino – O iubire devastatoare

Iubirea – ca pasiune incontrolabilă – nu este un atribut doar al tinereţii. Se poate cădea în mrejele ei oricând, uneori cu beneficii imediat vizibile, alteori cu consecinţe traumatice în plan intim sau pentru cei din imediata apropiere. Deşi nu avem încă argumente pentru vreo relaţie ceva mai strânsă, de iubire (chiar şi tainică), între Nae Ionescu şi Maruca Cantacuzino, o serie de mărturii – este drept, nu multe – vorbesc totuşi despre acest lucru. De viţă nobilă, cu o biografie tumultoasă, de factură romantică, Maruca şi-a asumat după căsătoria cu Mihail G. Cantacuzino nu doar titlul de „principesă”, ci şi o funcţie culturală pentru high-life-ul bucureştean, fiind chiar un soi de Georges Sand dâmboviţeană. După decesul soţului ei, în 1928, era de aşteptat ca Maruca să nu mai ascundă vechea ei legătură cu George Enescu (de care mai toată lumea ştia), şi chiar să se împlinească dorinţa de căsătorie, mai ales a ilustrului muzician.

Continuă citirea →

Nae Ionescu văzut de Emil Cioran

Gabriel Liiceanu: Vă propun să vorbim despre un personaj care, în epocă, a marcat viaţa unei întregi generaţii. Personajul poate cel mai controversat din perioada interbelică de la noi: Nae Ionescu. Cum era? L-aţi avut profesor? Câtă vreme?

Emil Cioran: Mai mulţi ani, şi l-am cunoscut personal. Mi-am dat seama destul de repede că nu era un om realmente cultivat. Nu avea o formaţie intelectuală perfectă sau vastă. Citise mult în tinereţe, în Germania, iar cursurile lui se bazau pe ce înmagazinase atunci, însă omul avea un farmec nemaipomenit. Era cuceritor. Interesant era că îşi pregătea cursurile numai pe jumătate, pentru că totodată era şi jurnalist şi nu avea timp, din cauza asta improviza mult, făcea un mare efort şi gândea chiar în timpul cursului, şi atunci te prindea cu el în elaborarea asta. Efortul pe care-l făcea ni se transmitea şi nouă, în aşa fel încât tensiunea era reciprocă. Intrai cu el într-o problemă şi avansai o dată cu el. Foarte rar întâlneşti un asemenea profesor. Reuşea să creeze o colosală intimitate în gândire. Venea de la jurnal — scria destul de mult articole în presă — şi dintr-o dată punea o problemă metafizică sau religioasă. De multe ori ne întreba chiar pe noi despre ce să vorbească la cursul viitor. La un moment dat — cred că eu i-am dat ideea — a vorbit despre îngeri. După ce a terminat cursul, m-a luat deoparte şi mi-a spus: „Ştii la ce m-am gândit tot timpul când vorbeam despre îngeri? Dacă să accept sau nu să devin şeful Poliţiei“. Prin campania pe care o făcuse, Nae Ionescu avusese un rol decisiv la revenirea regelui Carol din exil şi, odată reinstalat pe tron, acesta l-a propus imediat la Interne.

G.L.: La Nae Ionescu a existat o trecere directă de la filosofie la politică sau erau două lucruri complet separate?

E.C.: Mai degrabă separate. Era în el o latură de aventurier şi îi plăceau chestiile tulburi. Toate contradicţiile balcanice erau întrupate în el. Pentru un personaj atât de subtil, viaţa era un joc prea complex, care nu putea fi simplificat la nivelul unei singure idei.

G.L.: Pe dumneavoastră, cei tineri de atunci, v-a influenţat direct în opţiunile politice?

E.C.: Da, evident. Mai cu seamă pe Eliade. Uitaţi cum s-au petrecut lucrurile. La început, Nae Ionescu era personajul cel mai important după rege, adică avea influenţa cea mai mare. Şi la un moment dat, nu ştiu precis din ce cauză, a rupt cu regele, sau regele a rupt cu el. Din clipa aceea n-a văzut decât un singur gând: să se răzbune. Aşa se face că s-a apucat să susţină Garda de Fier. Această angajare a fost în primul rând una personală şi în al doilea rând una politică. Cert este că ne-a antrenat în aventura lui personală, iar jocul lui politic a avut drept ultim mobil răzbunarea. Nu se putea împăca cu ideea că el, care l-a adus pe rege… Singurul lui gând era acuma să-l sape şi gândul ăsta l-a pierdut, în cele din urmă, l-a lichidat. Ceea ce mă fascina pe mine era latura lui aventuroasă: pe de o parte filozof, pe de alta cuceritor, plin de farmec, om de lume, femei, dineuri… Cheltuia enorm de mulţi bani şi-i lua, fără scrupule, de la indiferent cine. Mi-a spus la un moment dat: „Iau de la cine îmi dă.“ Şi altădată: „N-aş putea zice că iau bani de la un sfânt“. Avea în ele ceva de grec. Era omul care, în fond, nu crede în nimic, reprezentantul unei civilizaţii în declin, care practica subtilitatea şi şarmul într-o ţară bântuită funciar de primitivitate. A fost neîndoielnic un personaj. Pe lângă el, ceilalţi profesori de la facultate făceau figură de ţărani naivi.

 

sursa: Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing Co., Bucureşti, 1998

Criterion (II)

Un proiect necesar

Mircea Eliade rememorează în Memoriile sale momentul fondator al Criterionului:

„Într-o duminică seara, în timp ce cinam, Comarnescu ne-a propus să organizăm la Fundaţia Carol I un ciclu de conferinţe-simpozion fie despre câteva mari personalităţi contemporane, fie despre o serie de probleme actuale. La fiecare simpozion ar fi participat cinci sau şase vorbitori: majoritatea aleşi din grupul nostru. Ne-am fi adresat, ca să ne prezideze, unui cărturar mai în vârstă ca noi. Am început să propunem nume şi subiecte… Fără să ne dăm seama, gruparea Criterion luase fiinţă. Nimeni dintre noi n-a bănuit în acea noapte de vară, când, în drum spre casă, continuam să căutăm nume şi subiecte, că pregăteam cea mai originală şi mai semnificativă manifestare colectivă a «tinerei generaţii».

Continuă citirea →

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu?

Cine l-a ucis pe Nae Ionescu? Petre Tutea si Petre Pandrea evoca pista otravirii profesorului nationalist de catre agentii lui Carol al II-lea si ai nefastei Elena Lupescu

Moartea lui Nae Ionescu, survenita in ziua de 15 martie 1940, cu trei luni inainte sa implineasca 50 de ani, a fost considerata, atunci si mai tarziu, efectul unui asasinat. Unul care nu putea porni decat din cercurile Palatului, mai precis din ordinul sau la sugestia Regelui Carol al II-lea . Au circulat trei versiuni.

1. Ca ar fi fost otravit lent, veninul injectandu-i-se in tigarile pe care le fuma. Nae Ionescu nu bea sub nici o forma alcool, insa bea nenumarate cafele si fuma zeci de tigari pe zi. Fostul sau medic, care a trait pana in anii ‘70 ai secolului trecut, era convins ca Nae Ionescu nu murise de moarte naturala.

2. Ca ar fi fost otravit de un chelner de la Capsa. Si trebuie spus ca in anii ‘30, cand oamenii lui Mihail Moruzov se zice ca alesesera un farmacist care sa-l otraveasca pe Codreanu, farmacistul i s-ar fi marturisit lui Nae Ionescu si astfel planul de otravire a lui Codreanu a fost dejucat.

3. Ca ar fi fost otravit de prietena sa, Cella Delavrancea.

(Nota mea: exista si pista injectarii sale de catre un medic venit acasa la profesor, altul dacat medicul sau personal – unde am mai vazut asta?!)

Continuă citirea →

Practici culturale. Specificitatea Criterionului

Valorizarea fenomenului criterionist constituie o necesitate de ordin cultural, în amplul proces de recuperare a unui segment important din cultura primei jumătăţi a secolului XX, un fenomen de revigorare şi împrospătare a discursului intelectual şi a gândirii româneşti. După decembrie 1989, iniţiativele bine articulate, demarate de seria nouă a „Jurnalului Literar”, în prelungirea preocupărilor mai vechi ale „Revistei de Istorie şi Teorie Literară”, în vederea constituirii unui proiect salutar şi necesar de readucere în prim plan a personalităţilor generaţiei ’27, merită a fi apreciate.

Despre gruparea Criterion există informaţii disparate în Memoriile lui Mircea Eliade, în Jurnalul lui Petru Comarnescu, în scrierile lui Mircea Vulcănescu, pentru a aminti doar câteva surse directe fundamentale, precum şi în încercările destul de firave, adesea inconsistente şi, în marea lor majoritate, ideologizate, de abordare a acestui fenomen după 1989, lipsind sintezele unei asemenea istorii intelectuale sui-generis.

Continuă citirea →

Camarila lui Carol al II-lea

Ceea ce a constituit o caracteristica aparte a domniei lui Carol al II-lea a reprezentat-o influenta asa-numitei „camarile„, reunita in jurul sau si al Elenei Lupescu.

Inca din anii exilului sau francez, lui Carol al II-lea i se alaturasera o serie de figuri diverse, oameni cu un trecut adesea abscons, care sperau intr-o ascensiune fulgeratoare pe scara sociala in eventualitatea urcarii sale pe tron. Un fel de curte neoficiala, sau grup de presiune, am putea spune.

Astfel, secretar particular al lui Carol era Constantin (Puiu) Dumitrescu – obedient si util inregistrator al corespondentei politice a suveranului, tip de arivist flexibil, fiul unui general, sef al Cercului de recrutare de la Constanta.

Mihail Manoilescu era un excelent inginer, economist, publicist, om de cultura, inzestrat in plus cu un fizic agreabil. Manoilescu era extrem de energic si suferise totodata un proces pentru Carol, avand un rol esential in aducerea Elenei Lupescu in Romania.

Nae Ionescu – veritabil model socratic al invatamantului universitar romanesc interbelic – fascina generatii intregi de studenti prin spiritul sau caustic ingenios, prin rolul esential pe care-l acorda misticii ortodoxe in desfasurarea cugetarii. Adept al unui stil autoritar in conducerea statului, Nae Ionescu visa la o monarhie cu puteri largite, capabila a-si pune in chip fundamental pecetea asupra unui stat randuit dupa coordonate organice. Se spunea despre el ca nu slujeste in fond decat propriului sau orgoliu si avea reputatia unui cinic cu un urias succes in lumea sexului frumos. Oricum, Nae Ionescu dorea sincer o schimbare de stil in conducerea Romaniei, considerand ca partidele politice nu faceau altceva decat sa compromita – prin agitatia lor propagandistica si aspra lupta pentru putere – insasi unitatea nationala romaneasca.

Felix Wieder se dovedise util lui Carol in ascensiunea sa, datorita faptului ca poseda o avere insemnata, se manifesta cu multa eleganta in mediile mondene si avea o inteligenta ascutita.

Finantistul Aristide Blank facea si el parte dintre intimii regelui Carol, remarcandu-se de asemeni printr-o avere apreciabila si prin trecerea deosebita de care se bucura fata de Elena Lupescu. Personaj bizar, cu obsesii sexuale accentuate, patologic prin gustul sau pentru experiente morbide, Blank exercita o fascinatie asupra lui Carol, care vedea in el un veritabil alter-ego biologic. Pentru ambii, sexualitatea ramanea o preocupare de prim ordin, un ansamblu de elanuri instinctuale mereu reinnoite.