Arhive etichetă: zei

Frumusețea în mitologie

botticelli nasterea lui venusÎn mitologie, frumuseţea e o trăsătură constantă a multor zeităţi şi un atribut nelipsit al eroilor şi eroinelor. Poeţii descriu farmecul ieşit din comun al multora dintre ei.

Dintre zei, Apollo este cel mai frumos: e înalt, are membre bine proporţionate şi cârlionţi negri cu reflexe violacee, care îi coboară pe umeri. Dintre zeiţe, întâietatea frumuseţii îi revine Afroditei, care la desăvârşirea trupului adaugă efectele cingătorii miraculoase pline de toate graţiile, care îl face irezistibil pe posesorul ei. Graţia şi frumuseţea le caracterizează şi pe alte zeiţe, mai ales pe Hera şi pe Atena, care se iau la întrecere cu Afrodita pentru a obţine titlul de cea mai frumoasă zeiţă. Printr-un contrast unic, cea mai frumoasă zeiţă din Olimp îl are drept soţ pe zeul cel mai dizgraţios şi mai nereuşit din punct de vedere fizic, Hefaistos.

Continuă citirea →

Anunțuri

Gelozia în mitologie

heraÎn mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.

Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.

Continuă citirea →

Cine a fost Hera?

Hera zeita reginaHera. Romanii o numeau Iunona. În traducere,  numele grecesc Hera înseamnă „stăpâna” şi o indică pe regina zeilor, fiica lui Cronos şi a Rheei şi sora  şi soţia lui Zeus.

Potrivit lui Homer, a fost crescută de Oceanos şi de Tethys, iar mai târziu a devenit soţia lui Zeus. Numeroase versiuni ale mitului amintesc, nu fără divergenţe, modul în care cei doi fraţi au ajuns să se căsătorească. Conform uneia dintre ele, Hera l-a sedus pe Zeus pe muntele Ida din Asia Mică (Iliada, 14). O altă versiune spune că nunta a avut loc în palatul lui Zeus din Ocean, cu mare fast şi cu participarea tuturor zeilor, care au adus daruri; mai numeroase sunt însă povestirile despre nunta secretă a celor doi fraţi pe muntele Citeron din Beoţia. Ulterior, scriitorii adaugă că Hera, asemenea celorlalţi fii ai lui Cronos, a fost înghiţită de tatăl său şi că apoi a ieşit la lumină, fiind scuipată de zeu.

Continuă citirea →

Nemurirea – Condiţia zeilor

hermesÎn povestirile mitologice, nemurirea reprezintă condiţia zeilor. De fapt, ei nu sunt eterni, adică nu există de la  începutul lumii; pentru fiecare se reconstituie cu precizie naşterea (adesea miraculoasă şi excepţională) şi genealogia. Ei nu cunosc însă moartea; adesea au o copilărie (ca în cazul lui Hermes, care de altfel demonstrează că are calităţi excepţionale încă din faşă) şi cresc, dar o dată ajunşi la o maturitate ideală, ce corespunde deplinătăţii forţelor, nu mai îmbătrânesc şi nu mor. Din acest motiv sunt numiţi adesea „nemuritorii”.

Nemurirea este condiţia comună a tuturor zeilor, dar nu şi a tuturor eroilor. Cu câteva excepţii (de pildă Heracle), aceştia din urmă mor, asemenea oamenilor; după coborârea lor în infern însă sunt veneraţi pe pământ ca divinităţi, iar în lumea de dincolo au parte de un destin special, diferit de cel al muritorilor de rând, întrucât duc o viaţă liniştită şi lipsită de griji în Insulele Fericiţilor. În lumea romană, de un soi de eroizare beneficiază împăraţii, care – aşa cum povesteşte tradiţia în cazul lui Romulus – aveau parte de apoteoză, ceea ce nu excludea experienţa morţii.

Şi oamenilor li se recunoştea totuşi o componentă imortală — sufletul, care, spre deosebire de trup, ducea şi după moarte o existenţă autonomă şi eternă în infern sau, potrivit altor doctrine (orfism, pitagorism), se reîncarna, parcurgând de fiecare dată un itinerar complex al morţii şi renaşterii în trupuri diferite.

Continuă citirea →

Tatăl în mitologie

zeus mitologie

Rolul patern, central în societatea patriarhală a lumii clasice, este prezentat în mitologie în legătură cu unii zei şi eroi şi în diverse contexte care evidenţiază fie autoritatea tatălui (exercitată când în mod just, când cu aroganţă şi în consecinţă când acceptată, când negată şi respinsă de fii, care pot ajunge până la paricid), fie puternica legătură afectivă dintre el şi fiii săi.

În lumea divină sunt prezentate două generaţii de zei, personificate de Uranos şi Cronos, pentru care fiii reprezentau o ameninţare; amândoi încearcă să evite pericolul de a fi detronaţi de descendenţii lor, recurgând la diverse sisteme (Uranos închide în pântecele Geei fiii pe care îi naşte aceasta; Cronos îi înghite imediat după naştere), dar amândoi sunt în cele din urmă învinşi de generaţia mai tânără.

Zeus este tatăl unui şir nesfârşit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu soţia sa Hera, ci cu un mare număr de alte divinităţi şi femei muritoare: sunt nenumăraţi eroii care pretind că s-au născut ca urmare a îmbrăţişărilor lui Zeus cu vreo eroină. Zeus este numit în epos tatăl tuturor zeilor, titlu care îi sporeşte şi îi subliniază autoritatea: „Părinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, îl invocă Atena în Odiseea (1.45,1.81). Fii numeroşi au şi Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea îşi zămislesc urmaşii unindu-se cu femei muritoare.

Continuă citirea →

Cine au fost Titanii?

titani

Titanii.  Cei mai vechi zei din mitologia greacă, fiii lui Uranos, cerul, şi ai Geei, pământul, numiţi şi Uranizi pentru că locuiau în cer. Se spunea că erau doisprezece, şase titani şi şase titanide, numele lor fiind transmise de izvoare în mai multe variante. Una dintre versiunile cele mai urmate îi menţiona pe Oceanos, Ceos, Crios, Hyperion, Iapet, Cronos, Tia, Rhea, Temis, Mnemosine, Phoebe, Tethys (Hesiod, Teogonia). Atunci când Uranos, primul stăpân al lumii, i-a aruncat în Tartar pe hecatonhiri şi ciclopi, Geea i-a convins pe titani să se răscoale împotriva tatălui lor şi i-a dat lui Cronos o seceră de diamant, cu care acesta l-a emasculat pe Uranos; din picăturile de sânge scurse din rana sa în Ocean s-au născut eriniile: Alecto, Tisifone şi Megera. Titanii şi-au eliberat fraţii din Tartar şi l-au urcat pe tron, în locul lui Uranos, pe Cronos, care jucase un rol decisiv în luptă. Acesta i-a închis însă din nou în infern pe ciclopi; s-a căsătorit apoi cu sora sa Rhea.

Continuă citirea →

Primii zei

Se povesteşte, în legendă, că lumea noastră cea de astăzi: pământul – plin de flori şi fructe, cu râuri limpezi şi izvoare – soarele, luna, ziua, noaptea şi vânturile, suflând repezi, n-au fost întotdeauna astfel. Lumea întreagă era-n haos, haos învârtejit şi negru, fără hotare, fără formă. Însă, precum cântau poeţii, din haos s-a desprins pământul. Pământul nostru larg şi darnic. Iară pământul rupt din haos era însăşi zeiţa Gheea. Dragostea a unit pe Gheea cu cel dintâi bărbat, Uranus. Şi el Uranus, era cerul, cerul înalt şi plin de stele.

Continuă citirea →

Acropole – o istorie la înălţime

ACROPOLE („Oraş înalt“). În epocile preistorice, aşezările omeneşti erau adesea situate pe înălţimi uşor de apărat. În timpul perioadei miceniene, suveranii locali au întărit aceste înălţimi prin metereze puternice şi şi-au ridicat acolo palatele. În epoca istorică, oraşele s-au dezvoltat pe povârnişurile şi la poalele acestor coline, iar acropolele au devenit sălaşul zeilor, cărora li s-au înălţat acolo temple. Totuşi, acropolele au servit câteodată de refugiu, atunci când oraşul de jos cădea în mâinile unor duşmani. Alteori, tiranii se baricadau acolo împotriva propriilor lor supuşi, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, la Atena sub Pisistrale. Majoritatea cetăţilor Greciei clasice aveau câte o acropole, cele mai vestite fiind cele din Atena şi din Argos, alături de Acrocorintul şi de Cadmeea din Teba.

Acropolea din Atena poate fi socotită ca unul din cele mai bune modele ale unei acropole greceşti. Săpăturile arheologice au permis să se regăsească unele elemente ale acropolei miceniene. Atunci acropolea era înconjurată de un zid gros (care avea grosimea între 4,50 şi 6 m), alcătuit din două paramente făcute din blocuri mari de tip ciclopic, cuprinzând pietre mici legate printr-un mortar de pământ (emplekton). Intrarea principală era amenajată la apus, acolo unde aveau să fie propileele epocii clasice. Înspre nord-est se afla o intrare secundară, la care se ajungea prin vreo cincisprezece trepte tăiate în stâncă. Această intrare secundară se afla în apropierea palatului regal, din care s-au regăsit (pare-se) câteva urme, spre Erehteion, poate unde era situat templul primitiv al Atenei. La nord-vest o portiţă îngăduia să se ajungă, printr-un şir de trepte, la izvorul cunoscut în epoca istorică sub numele de Clepsidra. În urma invaziei doriene,  cu siguranţă în cursul secolului al X-lea, o nouă incintă, la vest, a închis povârnişurile acropolei şi izvorul Clepsidra. Această nouă lucrare a căpătat numele de Enneapylon („Nouă porţi“) şi a rămas cunoscută în popor sub numele de Pelasgicon.

Temelii ale locuinţelor din epoca miceniană vădesc că acropolea era locuită în permanenţă şi că ea a continuat să fie locuită în cursul perioadelor întunecate şi tulburi care au precedat naşterea polisului, în secolul al VIII-lea. La acea dată exista, la sud de amplasamentul viitorului Erehteion, un mic templu al Atenei, menţionat de către Homer. Această acropole, astfel fortificată, a slujit drept fortăreaţă Pisistratizilor, astfel încât în anul 510, când a avut loc căderea acestora, resturile zidurilor au fost dărâmate. Tot în acest loc înalt s-au refugiat şi bătrânii Atenei în cursul invaziei persane din anul 480; atunci au fost înlocuite porţiunile distruse ale meterezelor printr-o incintă de lemn, ceea ce nu i-a împiedicat însă pe invadatori să cucerească acropolea şi să-i dea foc.

În secolul al V-lea, acropolea a căpătat înfăţişarea sa definitivă. După izbânda de la Eurimedon (în anul 468), Cimon şi Temistocle au pus să se reconstruiască zidurile de la sud şi nord, iar Pericle a încredinţat lui Ictinos şi lui Fidias construirea Partenonului. În anul 437 Mnesicle a început construirea propileelor, porţi monumentale cu colonade din marmură de la Pentelic, construite în parte pe vechile propilee ale lui Pisistrate; aceste colonade erau aproape gata în anul 432, fiind prevăzute cu două aripi, cea de la nord constituind pinacoteca.

În paralel s-a întreprins, la sud de propilee, construirea micului templu ionic al Atenei Nike (numit, în mod eronat, al Victoriei aptere, adică fără aripi); dar lucrările au fost oprite în anul 431 din cauza războiului peloponesiac, fiind terminate după aceea între anii 421 şi 415, în timpul păcii lui Nicias. Tot în această epocă s-a început construirea Erehteionului, care era de fapt un templu al Atenei şi al lui Poseidon-Erehteu, cu porticul său al aşa-numitelor Core ( sau balconul Cariatidelor). Între templul Atenei Niche şi Partenon se afla temenosul Artemidei Brauronia, zeiţă reprezentată sub înfăţişarea unei ursoaice şi adorată în dema Brauron; cultul său aparţinea fecioarelor (era slujit de fete foarte tinere) şi femeilor. În sanctuar era înălţat xuanon-ul arhaic al zeiţei, căruia i s-a adăugat, în secolul al IV-lea, o statuie realizată de Praxitele. În spatele propileelor şi dominând ansamblul, se înălţa gigantica statuie din bronz a Atenei Promahos (adică „aceea care luptă în primul rând“), realizată între anii 450 şi 448 de către Fidias. Ea se ridica pe o bază înaltă de 1,50 m, ajungând astfel la înălţimea de 9 m. Zeiţa era reprezentată ţinând într-0 mână o lance, iar pe partea stângă avea un scut imens, decorat cu reliefuri reprezentând lupta dintre centauri şi lapiţi, reliefuri realizate de către Mys. Să mai amintim şi alte câteva monumente, din care însă nu se mai păstrează aproape nimic: chalcoteca, Pandroseionul, sanctuarul lui Pandion, altarul Atenei, sanctuarul lui Zeus Polieus şi, din epoca romană, templul circular al lui Augustus şi al Romei.

Unele acropole nu erau decât mici înălţimi care adăposteau temple, dar şi cartiere de locuinte, de pildă la Selinunt, în Sicilia. De asemenea, unele oraşe erau construite pe înălţimi, constituind astfel adevărate acropole, în special în Asia Mică, de exemplu Pergamul şi mai ales Priene; de altfel, acropolea din acest din urmă oraş nu mai avea decât un rol defensiv, aici neaflându-se nici un templu. La fel, în oraşul Orhomenos din Beoţia. Începând din secolul al IV-lea î. Hr., oraşele noi erau lipsite de acropole, de exemplu Mantineea sau Megalopolis.

Acrocorintul, situat departe de Corint şi deosebit de înalt, adăpostea un templu dedicat Afroditei şi clădiri în care locuiau prostituate sacre (în secolul I î.Hr., în epoca lui Strabon, numărul acestora depăşea cifra de o mie). Ele îşi vindeau atât de scump nurii numeroşilor marinari şi negustori în trecere pe aici, încât era foarte răspândită zicala; „Nu oricine doreşte se poate duce la Corint“.

 

Guy Rachet, Larousse. Dicţionar de civilizaţie greacă, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998

Zeii grecilor

 

Religia Egiptului

Egiptenii se închinau unui număr mare de zei, a căror importanţă depindea şi se schimba în funcţie de circumstanţele sociale şi politice.

Statuia zeului Amon

Primele forme de religie egipteană datează din sec. IV î.Hr. La început, zeii erau zoomorfi, devenind apoi şi antropomorfi. Ei erau reprezentaţi frecvent sub forma unor creaturi hibride, precum zeul Horus cu cap de şoim, sau Amon cu cap de berbec. Făcând parte dintr-un panteon vast, zeii erau asociaţi cu cele mai importante centre religioase şi principalele oraşe aveau intotdeauna o semnificaţie specială. Erau adoraţi în tot regatul, contribuind şi la o ierarhizare culturală şi geografică în cadrul cultului oficial. În vechiul regat, zeul suprem era cel al Soarelui, Ra, onorat la Heliopolis, lângă capitala Memfis. Odată cu ascensiunea Tebei în timpul Regatului Mijlociu, zeul oraşului, Amon, a devenit şi el extrem de important, fiind în cele din urmă contopit cu Ra şi dând naştere lui Amon-Ra. Faraonul Akhenaton a încercat zadarnic să introducă adorarea lui Aton, care nu avea o formă umană, ci era reprezentat doar de discul solar.

Zeul Osiris, fresca egipteana

Egiptenii credeau că şi zeii îmbătrânesc şi mor. Osiris, înfăţişat sub formă de mumie, simboliza moartea. El a fost ucis şi dezmembrat de fratele său, Seth, zeul deşertului, fiind însă readus la viaţă de sora sa. Osiris a devenit astfel un simbol al fertilităţii şi al energiei regeneratoare. Primii faraoni erau consideraţi a fi trimişii lui Horus, fiul lui Isis şi Osiris.

La sfârşitul Regatului Vechi au apărut primele menţiuni despre judecata morţilor, care trebuiau să dea socoteală pentru faptele lor în faţa lui Osiris şi Ra. Ei puteau continua să existe ca spirite binecuvântate, dar puteau fi şi osândiţi, iar pedeapsa era aspră, uneori constând chiar în anihilare totală.

Prin mumificare, aşezarea obiectelor alături de morţi, construirea de morminte, precum piramidele, se dorea continuarea vieţii pământeşti şi după moarte. Decedaţii erau protejaţi cu ajutorul ritualurilor şi incantaţiilor. Egiptenii foloseau amulete şi obiecte purtătoare de noroc precum scarabeii, pentru a se apăra de pericole şi a se bucura de fertilitate.

Rolul faraonului de a intermedia între oameni şi zei a scăzut în importanţă odată cu decăderea Regatului Nou şi disiparea puterii.

Unele animale, cum ar fi pisicile şi crocodilii, erau adorate ca intermediari cu lumea spiritelor. Multe animale de acest fel au fost mumificate şi aşezate in cimitire sau morminte. În timpul Perioadei Târzii, au apărut unele culte elitiste, precum cel al lui Isis şi Osiris, care au fost populare şi în Imperiul Roman.

Ilustratie din Cartea mortilor

Fragment din Cartea morţilor
„Eu deschid calea în cer, precum şi pe pământ, întrucât eu sunt fiul vostru iubitor Osiris! Am devenit duh, purificat, sfânt şi înarmat cu cuvinte magice în stare să dezlege vrăji… Zei ai boltei nesfârşite, spirite cereşti! Priviti-mă cu toţii! Mi-am încheiat călătoria şi vin aici în faţa voastră.”

sursa: Marea istorie ilustrată a lumii, vol. I, Ed. Litera International

Ares – zeul razboiului

Ares al grecilor, căruia la romani îi cores­punde Marte, este zeul războiului şi unul dintre olimpieni. Fiul lui Zeus şi al Herei, instruit de Priap la dans şi în artele răz­boiului, este înfăţişat ca adevăratul stăpîn al bătăliilor, duelu­rilor şi distrugerilor de cetăţi. Caracterul său feroce şi sîngeros îl face nesuferit în ochii celorlalţi zei, inclusiv ai celor ce i-au dat viaţă. Expresia „urît de zei şi de oameni” apare în Iliada.

Dintre numeroasele dueluri şi ciocniri armate în care a fost implicat în mod ne­mijlocit, este cunoscută cea cu Diomede, care l-a rănit cu ajutorul Atenei; căderea lui a fost însoţită de zgomotul pe care l-ar fi făcut zece mii de războinici. Da aseme­nea, a fost învins de uriaşii şi puternicii Aloizi, care l-au ţinut prizonier vreme de 13 luni, pînă cînd Hermes l-a eliberat. A fost înfrînt şi de Heracle, împo­triva căruia a luptat în locul fiului său, Cicnos, fiind silit în cele din urmă să se întoarcă în Olimp.

Continuă citirea →

Poseidon şi zeităţile mărilor

Adânc de tot, în volbura mărilor, se află palatul minunat al lui Poseidon, cel ce zguduie pământul, fratele lui Zeus fulgerătorul. Poseidon este cârmuitorul mărilor, şi valurile lor dau ascultare celei mai uşoare mişcări a mâinii sale, în care ţine tridentul cel de temut.

Acolo, în adâncul mărilor, împreună cu Poseidon locuieşte şi frumoasa sa soţie, Amfitrite, fiica bătrânului profet al mărilor Nereus, pe care Poseidon a răpit-o de la tatăl ei. Într-o zi, el o zări pe ţărmul insulei Naxos, prinsă în horă cu surorile ei, Nereidele. Zeul mărilor se îndrăgosti de frumoasa Amfitrite şi vru s-o răpească şi s-o ducă cu sine. Dar ea se ascunse la Atlas, titanul care ţine pe umerii lui puternici toată bolta cerească. Multă vreme Poseidon nu putu să dea de urma frumoasei fiice a lui Nereus. În cele din urmă, un delfin îi dezvălui ascunzişul şi, drept răsplată, Poseidon îl trecu în rândul constelaţiilor de pe cer. Poseidon o răpi pe Amfitrite din ascunzătoarea în care o ţinea Atlas şi se căsători cu ea.

Continuă citirea →

Olimpul – lumea zeilor

Sus, pe culmile Olimpului scăldat în lumină, domneşte Zeus, înconjurat de ceata zeilor. Aici vieţuiesc şi soţia lui, Hera, şi Apollo cel cu plete de aur, împreună cu sora lui Artemis, apoi Afrodita cea strălucitoare ca aurul, Atena – fiica lui Zeus cea hărăzită cu multă putere, precum şi alţi zei. Trei zeiţe frumoase, numite Hore, străjuiesc intrarea în Olimpul cel înalt şi ridică norul des care acoperă poarta atunci când zeii coboară pe pământ sau urcă spre palatele strălucitoare ale lui Zeus. Deasupra Olimpului se întinde cerul albastru şi nemărginit, revărsând lumina de aur.

În împărăţia lui Zeus nu bate vântul, nici nu plouă; acolo domneşte o vară veşnică, plină de lumină şi de veselie. Iar mai jos se îmbulzesc norii, acoperind câteodată pământul îndepărtat, unde primăverii şi verii le urmează toamna şi iarna, iar bucuriei şi veseliei – nefericirea şi tristeţea. E drept că şi zeii sorb din cupa amărăciunilor, dar amărăciunea lor piere repede şi în Olimp se aşterne din nou bucuria.

Continuă citirea →

Lupta zeilor din Olimp cu titanii

Zeus cel chipeş şi puternic crescu mare şi voinic. El se răzvrăti împotriva tatălui său şi-l sili să readucă la lumină pe copiii înghiţiţi. Cronos scoase unul câte unul pe zeii prunci, frumoşi şi strălucitori. Ei porniră lupta împotriva lui Cronos şi a titanilor pentru stăpânirea lumii.

Lupta fu crâncenă. Copiii lui Cronos ocupară culmile înaltului Olimp. De partea lor trecură şi câţiva titani, mai întâi titanul Okeanos şi fiica acestuia Stix, cu copiii ei – Avântul, Puterea şi Biruinţa.

Lupta pusese în primejdie soarta zeilor din Olimp. Vrăjmaşii lor – titanii – erau puternici şi de temut. Dar lui Zeus îi veniră în ajutor ciclopii. Aceştia îi făuriră tunetele şi fulgerele, pe care Zeus le arunca asupra titanilor.

Continuă citirea →

Originea lumii şi a zeilor

La început domnea Haosul cel veşnic, fără de sfârşit şi cufundat în beznă. El a fost izvorul de viaţă al lumii. Totul a purces din Haosul cel nemărginit: şi lumea întreagă, şi zeii cei fără de moarte. Din Haos s-a zămislit şi zeiţa Geea, adică Pământul. Zeiţa aceasta, puternică şi dătătoare de viaţă la tot ce trăieşte şi creşte pe trupul ei, a cuprins întinderi nemărginite. Iar în adâncurile fără sfârşit ale Pământului, la fel de departe de noi cum e cerul cel necuprins şi plin de lumină, s-a născut întunecatul Tartar – beznă îngrozitoare şi noapte veşnică. Din Haos, izvor al vieţii, a luat naştere şi aceea putere fără margini, Dragostea ce însufleţeşte totul, numită Eros.

Şi astfel lumea începu să ia fiinţă. Haosul nemărginit zămisli întunericul cel veşnic, pe nume Erebos, şi Noaptea neagră, numită Nyx. Iar din Noapte şi din Întuneric s-au născut Lumina veşnică, numită Ether, şi Ziua cea luminoasă şi plină de bucurii, Hemera. Lumina se revărsa asupra întregii lumi şi noaptea şi ziua începură să-şi urmeze una alteia.

Pământul puternic şi îmbelşugat dădu naştere Cerului albastru de necuprins, Uranos, şi acesta se întinse deasupra Pământului. Falnici se ridicară până la el Munţii înalţi, zămisliţi de Pământ şi atunci se revărsă larg Marea cea pururi zgomotoasă. Geea născu Cerul, Munţii şi Marea, şi toate acestea laolaltă tată nu au.

Uranos învălui lumea întreagă. El îşi luă de soţie pe Geea dătătoare de roade. Uranos şi Geea avură şase fii şi tot atâtea fiice, toţi titani de temut şi puternici. Unul dintre ei, titanul Okeanos, care înconjura pământul aidoma unui râu fără maluri, şi soţia lui, zeiţa Thetis, aduseră pe lume toate râurile ce-şi rostogolesc undele în mare şi pe zeiţele mării, Okeanidele. Iar titanul Hyperion împreună cu Thea au adus pe lume pe copiii lor: Soarele – Helios, Luna – Selene şi Zarea împurpurată – Eos (Aurora). De la Astreos si Eos au purces toate stelele de pe cerul întunecat al nopţii şi toate vânturile: Boreas – vântul furtunos de miazănoapte, Euros – cel dinspre răsărit, Notos – vântul umed de miazăzi şi blândul Zefyros dinspre apus, purtător de nori bogaţi în ploaie.

Afară de titanii aceştia, Pământul a zămislit trei uriaşi ciclopi, cu câte un singur ochi în frunte, şi alţi trei uriaşi cu câte 50 de capete şi mari cât munţii – Hecatonheirii, numiţi astfel fiindcă aveau câte o sută de braţe fiecare. Atât de năprasnică şi înspăimântătoare era puterea acestora, încât nimeni şi nimic nu le putea sta împotrivă.

Uranos s-a mâniat pe copii lui şi i-a închis în bezna adâncă, în străfundurile Pământului, adică în pântecele Geei, oprindu-i să mai vadă lumina zilei. Geea, mama copiilor, suferea cumplit, căci groaznica povară ascunsă în pântecele ei o copleşea. Atunci ea îi chemă pe copii ei, titanii, şi-i îndemnă să se răzvrătească împotriva tatălui lor; dar ei se temeau să ridice mâna asupra lui. Numai cel mai mic dintre ei, vicleanul Cronos, se răzvrăti şi printr-un şiretlic îl răsturnă de pe tron pe tatăl său şi-i luă puterea.

Ca să-l pedepsească pe Cronos, zeiţa Nyx zămisli o ceată de zeităţi înfricoşătoare: Thanatos – moartea, Eris – discordia, Apate – înşelăciunea, Ker – nimicirea, Hypnos – somnul cu droaia lui de năluciri întunecate, Nemesis cea lipsită de îndurare, răzbunătoarea fărădelegilor, precum şi multe alte zeităţi. Zeităţile acestea semănară groaza, dezbinarea, înşelăciunea, lupta şi nenorocirea în lumea în care Cronos urcase pe tronul tatălui său.