Arhive etichetă: pasiune

Pasiunile lui Lewis Carroll

lewis carrollÎn ziua de azi, Lewis Carroll ar fi probabil evitat sau urmărit penal sub acuzația de pedofilie. Totuși, în urmă cu un secol, diaconul anglican și profesorul de matematică și logică al Colegiului Biserica Domnului din cadrul Universității Oxford reușea să-și satisfacă pasiunea sexuală pentru fetițe fără repercursiuni prea neplăcute.

Bărbat timid, plăcut, cu aspect tineresc, ce își pierdea bâlbâiala obișnuită doar în prezența copiilor, Carroll adora compania fetițelor. Carroll le invita să-l însoțească în excursii la plajă, la casa lui de vacanță, la cină. Însă el avea preferințe bine definite în privința invitatelor sale. Trebuiau să fie de familie bună, drăguțe și suple, inteligente și dinamice. Acordul mamelor lor pentru aceste vizite era esențial, însă fetele trebuiau să vină singure, fără a fi însoțite nici măcar de un alt copil. După cum îi scria unei mame, cunoștință de-a sa: Ați fi atât de bună încât să-mi spuneți dacă le-aș putea invita pe fetele dumneavoastră… la ceai sau la cină singure. Cunosc cazuri în care ele sunt invitate doar în grupuri… , iar aceste prietenii nu mi se par potrivite. Nu cred că cineva poate cunoaște natura unei fete văzând-o numai în prezența mamei sau surorilor sale.

De asemenea, Carroll considera potrivit să le sărute pe cele mai mici de paisprezece ani fără a le cere mai întâi permisiunea mamelor lor, însă în rarele ocazii în care găzduia fete mai mari, cerea conștiincios înainte consimțământul părinților.

Continuă citirea →

Marea pasiune

asimovPovestește Isaac Asimov: „Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului. Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia.

Continuă citirea →

Ana de Austria – O seducţie infinită (a doua parte)

Ana de Austria si ducele de Buckingham

Ostilitatea Mariei şi a lui Richelieu faţă de Ana de Austria era legată şi de faptul că puţină lume rămânea insensibilă la fascinaţia tinerei regine. Legenda spune că însuşi cardinalul ministru făcuse parte dintre „galanţii” respinşi de ea şi că de aceea îi purta ranchiună.

Ana era frumoasă, conştientă de originea ei înaltă şi provenea dintr-o familie foarte unită, care o înconjurase cu multă afecţiune. Mai mult, Ana era considerată „una dintre marile frumuseţi ale veacului“. Iată cum şi-o aminteşte doamna de Motteville la pragul a treizeci de ani, adică la o vârstă care pentru femeile din epoca se învecina periculos cu maturitatea: „Părul, pe care îl avea foarte des, devenise puţin mai închis. Nu avea trăsături delicate, ba avea chiar defectul unui nas cam mare şi punea, potrivit modei spaniole, prea mult roşu pe obraji; pielea ei era însă albă şi frumoasă cum nu se mai văzuse. Ochii îi erau de o frumuseţe perfectă: străluceau în ei deopotrivă blândeţea şi majestatea; culoarea lor, bătând în verde, îi făcea privirea şi mai vie… Gura îi era mică şi de un roşu aprins, surâsul îi era minunat şi ceea ce buzele ei luaseră de la casa de Austria era doar atât cât trebuia pentru a le face mai frumoase decât ale multor altora ce se lăudau cu desăvârşirea. Conturul feţei era plin de graţie şi fruntea bine desenată. Mâinile şi braţele îi erau de o frumuseţe surprinzatoare şi toată Europa auzise laudele ce li se aduceau: albeaţa lor era, fără nicio exagerare, asemenea zăpezii… Oricine o vedea era sedus de marea ei fascinaţie şi de frumuseţea ei, fără a uita însă niciodată de veneraţia şi respectul ce i se cuveneau”.

Continuă citirea →

Nae Ionescu şi femeile

Nae Ionescu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea

Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.

„Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de  mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.

Continuă citirea →

Regele Ferdinand – Portret subiectiv

„Înainte de a-i examina mai cu deamănuntul domnia, se cade să ne întrebăm cine era omul care se urcase pe tronul României, omul pe care soarta îl chemase să conducă destinele ţării într-un ceas atât de grav şi hotărâtor al dezvoltării noastre naţionale. Da, cine era Regele Ferdinand? Mulţi îşi puneau această întrebare, fiindcă deşi era de douăzeci şi cinci de ani în ţară, puţini oameni avuseseră prilejul să-l cunoască.

Continuă citirea →

Marea pasiune a lui Voltaire

Voltaire a cunoscut-o pe viitoarea doamnă du Chatelet prin 1716, când ea avea 10 ani;  în acel an el îl frecventa deja pe baronul de Breteuil la castelul său din Preiulli. Mica Emilie, care studia, sub supravegherea tatălui său, latina, italiana, engleza şi cuteza la 15 ani să realizeze o traducere completă din Vergiliu, a fost cu certitudine fiica spirituală a lui Voltaire. De multe ori Voltaire a spus mai târziu, vorbind despre ea: „Am văzut-o născându-se”.

Emilie de Breteuil s-a căsătorit la o vârstă fragedă cu marchizul de Chatelet, gentilom autentic, imbecil incontestabil; bogat prin naştere, el deţinea mari proprietăţi în Champagne şi Normandie, dar starea lui materială devenise precară ca urmare a relei lor administrări. Ea a avut, poate cu marchizul, doi copii, un fiu şi o fiică.

Doamna du Chatelet a trăit, încă din prima tinereţe, două scurte aventuri galante cu domnul de Guebriand şi cu ducele de Richeliu. Să ne convingă aceste două episoade sentimentale că doamna du Chatelet era mai puţin urâtă decât s-a afirmat? Oricare ar fi adevărul, la vârsta de 25 de ani, doamna du Chatelet era, după mărturia, puţin suspectă, a prietenelor ei, doamna de Staal şi doamna du Deffand, o femeie înaltă şi uscată, cu pieptul plat, cu picioarele enorme şi mâini uriaşe, pielea ca o răzătoare, o faţă slabă, un ten cărămiziu, dinţi rari şi stricaţi şi o talie demnă de garda elveţiană. Veninoasa doamnă du Deffand vorbea şi de gustul marchizei pentru giuvaieuri şi tot felul de fleacuri cu care se împopoţonează. Marchiza apare în public încărcată de diamante ca un pom de Crăciun, fardată strident, acoperită de panglicuţe; ceea ce o face pe devotata ei prietenă să o compare cu măgarul unei procesiuni pontificale, încărcat cu relicve.

Da, dar ea stăpânea latina, italiana, engleza, ştiinţele din vremea aceea şi, când nu era absorbită de studii şi meditaţii, putea susţine conversaţia cea mai spirituală din lume. Incontestabil, doamna du Chatelet depăşea, prin preocupările sale intelectuale, pe celelalte femei celebre ale epocii, ceea ce explică, într-o anumită măsură, ironiile muşcătoare la adresa ei.

Voltaire a reînnodat legăturile cu ea în 1729, dar abia în 1733 legătura lor a cunoscut farmecul intimităţii depline. Voltaire s-a simţit măgulit să cucerească o marchiză autentică şi la fel de măgulit de faptul că ea ieşise în societate însoţită de oameni de vază ca ducele de Richeliu. În plus, înaintea marchizei, nici o femeie nu-i oferise motive de încântare a spiritului. Voltaire a fost cucerit de farmecul, nou pentru el, pe care îl răspândea o femeie a cărei inteligenţă era pe măsura lui.

Marchiza a trăit şi ea o revelaţie identică, poate chiar mai intensă decât Voltaire.  Căci el era un om al zilei fiindcă petrecuse trei ani în Anglia şi încă în calitate de exilat şi de persecutat. Inima, spiritul şi vanitatea marchizei au fost deopotrivă cucerite, fără a mai socoti că din toate punctele de vedere ea nu avea decât de câştigat dintr-o legătură cu Voltaire. Cu o cruzime de care numai o prietenă intimă e în stare, doamna du Deffand constată şi descrie prea bine câteva dintre aceste motive: „Datorită lui, ea a devenit obiect al atenţiei publice şi subiect al conversaţiilor particulare; datorită lui, ea va trăi secole de-a rândul şi, aşteptând asta, ea îi datorează şi ceea ce o face să trăiască în secolul de faţă.”

Care a fost natura reală a relaţiilor dintre doamna du Chatelet şi Voltaire? Între ei prietenia a ocupat un loc mult mai important decât dragostea propriu-zisă. A fost în primul rând o legătură intelectuală. Când a început legătura lor, marchiza, e adevărat, n-avea decât 27 de ani; dar ea avea experienţa vieţii, trăise două aventuri, ca să nu mai vorbim de soţul legal; aşa că, cel puţin, curiozitatea ei faţă de aventurile galante putea să se fi potolit deja. În cel priveşte pe Voltaire, el avea aproape 39 de ani şi nu se dovedise niciodată foarte înzestrat pentru bătăliile amoroase. Se poate spune deci că uniunea dintre Voltaire şi doamna du Chatelet a fost o legătură mai ales intelectuală timp de câţiva ani şi exclusiv intelectuală mai apoi.

Începând din vara anului 1733, Voltaire şi marchiza devin cunoscuţi în faţa publicului, francez şi european, drept prieteni inseparabili. Puteau fi văzuţi sosind la reşedinţa ducesei du Maine, uneori agreabili, când era vorba de a scrie un divertisment, cel mai adesea posaci, renunţând la lumina zilei şi la plimbări ca să poată lucra, ea stăruind asupra fizicii newtoniene, el asupra lucrărilor istorice, fără a ieşi din cabinetele lor de studiu decât seara, foarte târziu; într-un cuvânt, ridicoli ca orice oameni serioşi care nu au de gând să-şi piardă timpul în mijlocul unei societăţi frivole şi nefiind vinovaţi, de altfel, decât de a fi venit aici.

La moartea doamnei du Chatelet, Voltaire avea 55 de ani. De atunci nu a mai existat nici o femeie în viaţa lui!

Chateaubriand – Pasiunea

Pasiunea reciprocă dintre Chateaubriand (1768-1848) şi Juliette Recamier (1778-1849) izbucneşte fulgerător pe 28 mai 1818, când cei doi participă la un dineu în casa doamnei de Stael din rue Neuve-des-Mathurins. Chateaubriand are 50 de ani, iar doamna Recamier cu aproape 10 ani mai puţin. Se mai întâlniseră în 1806, când Chateaubriand însuşi citise asistenţei, în salonul doamnei Recamier, „cu vocea cea mai mişcătoare şi cea mai emoţionată„, povestirea Ultimul abenceraj.

Cum spunea Jules Lemaitre, „era drept ca frumuseţea cea mai desăvârşită şi cel mai mare geniu al timpului să se întâlnească şi să se aprindă unul după celălalt şi ca asta să dureze…” Tânăra, Juliette Recamier,avea frumuseţea, graţia şi simplitatea unei fecioare de Rafael” (Antoine Thibaudeau). Mereu îmbrăcată în alb, într-o ţinută care îi scotea în evidenţă gingăşia şi distincţia naturală, Juliette a pus în umbră alte mari frumuseţi ale epocii şi a trezit de-a lungul anilor pasiuni numeroase. Dar, rând pe rând, Lucien Bonaparte, Adrien de Montmorency, Benjamin Constant şi alţii au trebuit să se accepte învinşi de rezistenţa tenace a acestei femei care, dacă nu părea făcută pentru dragoste, în schimb stăpânea desăvârşit „arta de a preschimba pe neobservate dragostea în prietenie” (Saint-Beuve).

În ciuda succeselor ei fără număr şi a unor aspre învinuiri de cochetărie, Juliette Recamier pare să fi fost stăpânită de un acut sentiment de neîmplinire, de singurătate şi tristeţe.

Salonul doamnei Recamier a atras, de-a lungul câtorva decenii, numeroase personalităţi din lumea culturală, ştiinţifică şi politică a Franţei. Din 1828, influenţa sa şi a salonului său se orientează aproape exclusiv către viaţa literară şi academică. Chateaubriand devine, mai cu seamă după retragerea sa din viaţa politică, în 1830, punctul de atracţie şi obiectul permanent de adulatie al vizitatorilor salonului. De altfel, doamna Recamier şi-a dedicat ultimii 30 de ani din viaţă eforturilor de a întreţine flacăra cultului pentru marele său prieten, de a impune cărţile lui, protejându-le de vicisitudinile gustului public şi umorile atât de labile ale criticii.

Primii ani ai pasiunii dintre Chateaubriand si Juliette Recamier au cunoscut numeroase furtuni violente, cauzate de instabilitatea, capriciile şi vanitatea scriitorului de a plăcea sexului slab. Trecerea timpului a domolit treptat furtunile care au tulburat această pasiune, pe care numai moartea a putut să o întrerupă. De-a lungul a trei decenii (1818 – 1848), d-na Recamier a fost geniul bun al poetului damnat, măcinat fără odihnă de grandioase proiecte politice şi de melancolia-i înnăscută.

Tango – istoria unui dans pasional

INCEPUTURI

Stim sigur ca tangoul a aparut undeva la sfarsitul secolului 19 in Argentina, probabil in jurul anului 1880. Datele precise legate de aparitia tangoului sunt dificil de obtinut – comunitatea de oameni in care a aparut tangoul a disparut de mult, iar despre nasterea tangoului stim mai multe povesti decat date istorice concrete.

Buenos Aires era, la sfarsitul secolului 19, un oras care primea din Europa si din restul lumii un sir nesfarsit de emigranti – francezi, germani, italieni, spanioli, evrei, si asa mai departe. Putem recunoaste in tango „la contre dance” adus de francezi, valsul german, sau chiar influente din muzica negrilor adusi ca sclavi in America de sud. Fiecare grup venea in Argentina cu o particica din cultura proprie, inclusiv muzica si dansul. Din amestecul acestor culturi s-a nascut in cele din urma tangoul.

Tangoul a aparut in periferiile din Buenos Aires in baruri, bordeluri etc, unde barbati singuri isi petreceau vremea band, jucand carti, dansand sau apelau la serviciile „celei mai vechi profesii din lume”. A dansa tango cu o femeie in acea vreme era considerat obscen – imbratisarea este prea intima, picioarele se ating si se intrepatrund… Asa incat daca barbatii doreau sa incerce un pas nou sau sa invete sa danseze, singura posibilitate era sa danseze cu un alt barbat. Dansatorii de tango repetau intre ei astfel incat sa atraga admiratia doamnelor. Experimentand si dansand unii cu altii, acesti dansatori, multi anonimi, au creat dansul tango.

Muzica de tango era cantata pe instrumente portabile: chitara, vioara, etc. Bandoneonul, adus in Argentina la sfarsitul secolului 19 a devenit instrumental asociat cu tangoul, iar sunetul bandoneonului inseamna pentru multe persoane sunetul tangoului.

In acea perioada tango-ul nu era considerat un dans acceptabil in societate pentru ca, avand in vedere unde aparuse tangoul, oamenii il considerau imoral. Treptat insa, clasa de jos din Buenos Aires incepe sa asculte si danseze tango (fara miscari „pacatoase” cum ar fi corte-urile sau quebrada insa…) sambata sau duminica, la nunti, botezuri, si asa mai departe.

Tinerii din clasele sociale superioare, intoarcandu-se dimineata acasa dupa nopti de aventura petrecute in suburbii, au aratat surorilor, verisoarelor, etc acest nou dans si daca ne gandim ca la inceputul lui 1906 se vandusera cam o suta de mii de partituri din Yo soy la morocha (Eu sunt bruneta), este evident faptul ca tinerele din inalta societate puteau cel putin canta tango, daca nu il si dansau.

Cu toate acestea, tangoul era condamnat de politicieni si moralisti si va mai dura destul de multa vreme pana cand sa ajunga „fiul iubit al Buenos Aires-ului”.

TANGOUL IN EUROPA

Argentina s-a dezvoltat enorm intre sfarsitul secolului 19 si 1930. Intregul oras a fost reconstruit. Casele mici si strazile inguste construite de colonistii spanioli au fost inlocuite de bulevarde largi si parcuri spectaculoase dupa modelul francez.

Argentina era la acel moment una dintre primele 10 cele mai bogate tari ale lunii, iar cei mai bogati argentinieni mergeau in Europa cel putin o data pe an. Petrecerile lor fastuoase din Paris si Londra, unde de obicei aveau vile luxoase, au dat nastere expresiei „bogat ca un argentinian”. Tangoul, adus in Europa la astfel de petreceri, a devenit brusc moda europeana.

Toata lumea a inceput sa dea petreceri cu orchestre de tango din Argentina. Moda femeilor s-a schimbat pentru a se adapta tangoului. Rochiile infoiate au facut loc altora mai usoare si mai stranse pe trup.

Tangoul s-a raspandit ca focul si a cuprins Parisul, Londra, Roma, Berlinul si peste ocean New Yorkul. Si abia apoi s-a intors in Buenos Aires – insa cu alt statut.

INAPOI IN BUENOS AIRES – EPOCA DE AUR A TANGOULUI

Intors la Buenos Aires si acceptat acum in societate, tangoul a intrat acum in ceea ce se numeste de obicei varsta de aur a tangoului.

Cantaretul Carlos Gardel, vocea de aur a tangoului, este in parte responsabil de transformarea tangoului intr-o muzica „respectabila”, iubita si admirata. Carlos Gardel a fost vedeta tangoului – un star idolatrizat si ascultat peste tot in lume. Carlos Gardel inaugureaza varsta de aur a tangoului, iar moartea sa tragica pare sa incheie aceasta perioada.

Intre 1935 si 1950 orchestrele de tango isi dezvolta fiecare propria amprenta sonora, iar marii compozitori de tango isi creeaza orchestre fidele care canta exact viziunea compozitorului. Orchestre cum ar fi Juan D’Arienzo (El Rey del compás – regele ritmului), Francisco Canaro, and Aníbal Troilo sunt definitorii pentru sunetul tangoului, asa cu il cunoastem astazi.

Incepand din aceasta perioada si continuand mult dupa ea, tangoul isi rafineaza sunetul iar muzica de tango devine sofisticata si incepe sa se adreseze unui public educat intru tango. Orchestra lui Carlos di Sarli vine cu sunete ample, gradioase iar adesea coardele si pianul acopera traditionalul bandoneon, cum ar fi de exemplu in tangoul Bahia Blanca (numele orasului natal al compozitorului).

Orchestra Osvaldo Pugliese (el nectar de tango – nectarul tangoului) propune un sunet complex, bogat, cateodata discordant in mod intentionat. Muzica lui Pugliese nu era scrisa neaparat pentru dans si se asculta mai mult sau se folosea pentru coregrafii sau pentru spectacole de tango. Gallo ciego, unul dintre tangourile reprezentative pentru Pugliese este un exemplu perfect al sunetului distinctiv al acestei orchestre.

TANGO NUEVO

Tangoul modern este dominat de compozitorul Ástor Piazzolla care in timpul anilor 50 era luat peste picior de traditionalistii tangoului pentru incercarile lui de a face din tango o forma de muzica pop. Piazzolla insa se impune ca unul dintre cei mai complecsi compozitori de tango – despre muzica sa, adesea nedansabila, se spune ca este sunetul vietii din Buenos Aires intr-o forma care amesteca jazzul, tangoul si muzica clasica contemporana.

Pe drumul deschis de Astor Piazzolla au sosit Litto Nebia, Siglo XX, si mai tarziu Gotan Project (Philippe Cohen Solal, Edouardo Makaroff si Christoph H Muller) si Carlos Libedinsky. Tangoul modern amesteca muzica electronica cu tango si este adesea descris ca „tango fusion”.

sursa: milonga