Arhive etichetă: iubire

O soartă ieșită din comun: Pierre Abelard (II) O iubire mare care nu se va sfârşi niciodată

Heloïse Pierre AbélardAbelard e în plină glorie. Brusc, în 1118, aventura lui cu Heloise o întrerupe. O cunoaştem în detaliu datorită extraordinarei sale autobiografii, Historia Calamitatum – Povestea nenorocirilor mele -, aceste Confesiuni „avant la lettre”.

Totul începe ca în Legăturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii” îl asaltează pe acest intelectual care, la 39 de ani, nu cunoaşte dragostea decât din cărţile lui Ovidiu și cântecele compuse de el, nu din proprie experienţă ci din spirit goliardesc. Ajunsese pe culmile gloriei şi ale orgoliului. O mărturisește : „Credeam că alt filozof pe lume nu mai era în afară de mine”

Apare Heloise: iată o cucerire de adăugat celor ale inteligenţei. A fost mai întâi o poveste cerebrală, tot atât cât şi carnală. Află de existenţa nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert: are 17 ani, e frumoasă şi atât de cultivată încât ştiinţa ei o făcuse renumită în toată Franţa.

Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proastă. Că, în plus, are un trup bine făcut, nu-i displace defel. În definitiv, e vorba de gust şi de prestigiu. La rece, elaborează un întreg plan care îi reuşeşte mai presus de orice speranţă. Canonicul Fulbert îi încredinţează pe tânăra Heloise ca elevă, măgulit că-i poate oferi un dascăl de talia lui · Abelard. Când vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta îl convinge lesne pe chibzuitul Fulbert să-i acorde o remuneraţie în natură: masa şi casa.

Însă demonul veghează. Între dascăl şi elevă se produce un coup de foudre. O relaţie întâi intelectuală, curând şi una trupească. Înnebunit, Abelard uită de toate, de lecţii, de lucrările sale. Aventura durează, se adânceşte. E iubire, o iubire mare care nu se va sfârşi niciodată. Va rezista la tot felul de necazuri, până şi dramei ce va urma. Continuă citirea →

Anunțuri

Ce a pățit Stendhal când a mers la femei

stendhalPovestește Stendhal [Henri-Marie Beyle]: „În 1821 iubirea m-a înzestrat cu o virtute foarte comică: castitatea.

În august 1821, găsindu-mă prea sumbru, domnii Lussinge, Barot şi Poitevin au pus la cale o încântătoare petrecere cu femei. Trebuia să vină Alexandrine, şase luni mai târziu întreţinuta celor mai bogaţi englezi, pe atunci o debutantă de abia două luni. Alexandrine apăru întrecând toate aşteptările. Era o fată zveltă, de vreo 17 sau 18 ani, deja formată…

Privirile colegilor mei străluciră în faţa acestei apariţii. Lussinge îi oferă un pahar de şampanie şi dispare cu ea… După multă vreme, Lussinge se întoarce foarte palid.

– E rândul dumitale, Beyle.

O găsesc pe Alexandrine în pat, puţin obosită… Era adorabilă, poate că niciodată n-am văzut ceva atât de drăguţ. Nimic desfrânat, doar în privirile din ce în ce mai aprinse şi, dacă vreţi, chiar pasionate.

Continuă citirea →

Între politică și iubire (III) Răzbunări și victime

doamna chiajnaA doua domnie a lui Mircea a ținut atât cât să-i poată oferi voievodului răgazul unei ultime sângeroase răfuieli cu boierii ostili conduși de vornicul Stănilă și spătarul Udrea. Răfuială încheiată cu un groaznic măcel la Curtea domnească, unde boierii fuseseră convocați cu ocazia unui ospăț al împăcării. Mircea nu a supraviețuit mult acestei „Nopți a Sfântului Bartolomeu” valahe (comparația îi aparține scriitorului și istoricului Mircea Constantinescu).

Domnia Chiajnei, văduva lui Mircea, a însemnat, pentru Curtea domnească din București, începutul unui fenomen, semnalat de G.I. Ionescu-Gion, care s-a manifestat cu întreruperi – „ginecocrația”, adică domnia sau guvernarea femeilor. Și mai mult, după expresia aceluiași Ionescu-Gion, „ginecolatria”- adică ascultarea și supunerea domnilor în fața soțiilor lor, a doamnelor țării. Este posibil ca însuși Mircea Ciobanul să se fi arătat un convins „ginecolatru”. Fiindcă ne vine greu să credem că doamna Chiajna (numită și Mirceoaia, după soțul ei) a dovedit brusc, după moartea lui, o asemenea energie, ieșită din comun pentru o femeie, fără o ucenicie îndelungată, dat fiind că i-a stat alături soțului său pe tot parcursul agitatei lui domnii.

Continuă citirea →

Între politică și iubire (II) Adulter și asasinat?

Patrascu cel BunÎntre cele două domnii ale lui Mircea Ciobanul se situează scurta domnie a nepotului său, Pătrașcu cel Bun, fiul lui Radu Paisie, care ocupase tronul cu sprijinul ambasadorului francez la Poartă, d’Aramont. I s-a spus „cel Bun”, deoarece cei aproape trei ani de domnie au fost scutiți de comploturi boierești și de vărsări de sânge. Între dregătorii de vază care l-au ajutat se numărau spătarul Stanciul Benga, vistiernicul Dragomir, postelnicul Iani și alții.

Căsătorit cu doamna Voica, din neamul boierilor de la Slătioara, a avut din această căsnicie, printre alți copii, și pe viitorul domn Petru Cercel. Despre traiul alături de Voica nu se cunosc prea multe amănunte. Cert este că zilele lui Pătrașcu Vodă, ca domn în scaunul de la București, erau numărate din anul 1557. Abia întors dintr-o campanie în Transilvania, începută cu un an în urmă (unde din porunca sultanului îl readusese pe tron pe principele Ioan Sigismund Zapolya și pe mama acestuia, regina Isabela, alungați anterior de trupele imperiale și spaniole ale generalului Castaldo, omul împăratului romano-german Ferdinand de Habsburg), Pătrașcu a căzut bolnav, poate și din cauza oboselii sau a unei răni primite.

Continuă citirea →

Prin ce trăiesc oamenii?

tolstoiCizmarul Semion, foarte sărac, vrea să cumpere o singură șubă pentru întreaga lui familie; ducându-se în sat, nu primește însă banii pe care mujicii i-i datorează. Cam afumat, pe drumul de întoarcere, observă sprijinit de o capelă un om alb gol, trece pe lângă el cu frică, apoi se întoarce gândindu-se că acela ar putea să înghețe, îl învelește în anteriul său, îl și încalță, și îl duce pe pribeag cu el. Acasă, Matriona, care îl aștepta cu șuba nouă și îl vede dezbrăcat, băut și în tovărășia unui necunoscut, îl ia la ceartă, după care se îmbunează însă și îi ospătează cu ultimul blid de mâncare ce i-a mai rămas de la copii. Atunci pribeagul de care s-a îndurat zâmbește pentru o dată; iar a doua zi fața i se luminează. Mărturisește doar că a fost pedepsit de Dumnezeu și că îl cheamă Mihail. Rămâne lucrător la Semion, îi învață meseria, îl ajută.

Cam peste vreun an, intră în casă un boier fălos și, dându-le un material scump, le comandă o pereche de cizme care să nu se uzeze. Semion se sperie de pretențiile boierului, dar Mihail, uitându-se la el, zâmbește pentru a doua oară, luminându-se la față. Și îi croiește boierului nu cizme, ci niște încălțări ușoare fără tălpi. Disperarea Matrionei trece însă când vine omul boierului cu știrea că, în drum spre casă, acesta a murit, iar pentru a fi înmormântat tocmai de asemenea încălțări e nevoie.

Mihail lucra de șase ani la Semion când a venit la ei o negustoreasă cu două fetițe, una beteagă de piciorul stâng, și comandă pentru ele pantofiori, unul pentru piciorul strâmb și trei pentru picioarele bune, căci sunt gemene. Și povestește femeia cum le luase la ea când cu șase ani în urmă  le-a murit întâi tatăl, apoi mama, care, prăbușindu-se peste fetițe i-a și scrântit uneia piciorul. Iar Mihai, uitându-se în sus, se apucă să zâmbească pentru a treia oară. Și mărturisește binefăcătorilor lui cele ce i se întâmplaseră.

Continuă citirea →

Primind şi dăruind iubire

bolnavPovesteşte Isaac Asimov: “Momentul crucial al relaţiei mele cu soacra [Rae Jeppson] s-a petrecut în 1973, când Janet a fost internată din cauza unei neaşteptate hemoragii subarahnoidiene. Trebuia să-i telefonez lui Rae pentru a-i spune ce se întâmplase şi să-i explic gravitatea cazului. Situaţia era cu atât mai alarmantă cu cât sora mai tânără a lui Rae, Opal, murise în urma unei hemoragii similare la patruzeci şi şapte de ani şi, printr-o coincidenţă, Janet avea aceeaşi vârstă.

Mă îngrozea gândul s-o anunţ pe Rae. Pe lângă faptul că eram alarmat de starea lui Janet şi nu mă puteam încrede pe deplin în capacitatea mea de a prezenta situaţia cu tactul şi blândeţea necesare, trebuia să dau piept cu o mamă posibil disperată care, în necazul ei, ar fi putut să caute un ţap ispăşitor şi să dea vina pe mine. Rae fusese crescută şi educată într-un climat strict religios şi era posibil să privească cele întâmplate drept o pedeapsă divină pentru că Janet „trăise în păcat” alături de mine.

Evident, nu puteam accepta astfel de interpretări, dar nici nu puteam argumenta problema în faţa unei mame îndurerate. În consecinţă, mi-am adunat toate puterile pentru a îndura un măcel, întrucât, din nou, nu puteam încerca să mă apăr. Am sunat-o pe Rae şi i-am comunicat cum m-am priceput ce se întâmplase. Mă tem că plângeam în timp ce vorbeam (nu, nu-mi este ruşine de asta) şi ea nu s-a putut îndoi de disperarea mea. O vreme a tăcut, apoi cu glasul cel mai cald şi blând cu putinţă, mi-a spus: „Indiferent ce s-ar întâmpla, Isaac, vreau să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut-o atât de fericită pe Janet în aceşti ultimi ani.”

Continuă citirea →

Îmbătaţi-vă! Cu vin, cu poezie sau cu iubire

timpTrebuie să fii totdeauna beat. E singurul lucru într-adevăr cuminte. Ca să nu simţi chinuitoarea povară a Timpului care-ţi zdrobeşte umerii şi te-ndoaie la pământ, trebuie să te-mbeţi fără încetare.

Dar cu ce? Cu vin, cu poezie sau cu iubire, – după cum ţi-e firea. Numai să te îmbeţi.

Şi dacă vreodată te vei trezi pe treptele unui palat, în iarba verde a unui şanţ, sau în singurătatea posomorâtă a odăii tale, întreabă vântul, valurile, stelele, pasările, ceasornicul; întreabă tot ce e trecător, tot ce geme, tot ce se rostogoleşte, tot ce cântă şi vorbeşte, întreabă ce oră e; şi vântul, valurile, stelele, pasările, ceasornicul, îţi vor răspunde: „E ora să te îmbeţi! Ca să nu fii robul încătuşat al Timpului, îmbată-te: îmbată-te fără încetare! Cu vin, cu poezie sau cu iubire, cu orice – numai să te îmbeţi”.

Continuă citirea →

O poveste de iubire. Eros şi Psyche

Eros si Psyche

Psyche, al cărei nume se traduce prin „suflet”, este o apariţie târzie în cadrul mitologiei, unde reprezintă personificarea sufletului uman. Mitul o prezintă drept ultima şi cea mai frumoasă dintre cele trei fiice ale unui rege; era atât de frumoasă, încât a stîrnit gelozia înseşi Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a iubirii. Ca să se răzbune, aceasta i-a poruncit lui Eros să-i trezească Psychei o dragoste totală şi de nestrămutat pentru cel mai demn de dispreţ dintre bărbaţi. Văzând-o însă, Eros a fost cucerit la rândul lui de extraordinara frumuseţe a acesteia, sfârşind prin a se îndrăgosti de ea. Neputând să îndeplinească porunca Afroditei, el a răpit-o pe tânără, ducând-o într-un loc izolat şi secret unde, fără să se lase văzut şi fără să-şi dezvăluie identitatea, o vizita în fiecare noapte, dispărând de îndată ce se iveau primii zori.

Continuă citirea →

Octavian Goga. Iubiri din tinereţe

Octavian Goga

Întâlnirea dintre Octavian Goga  şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare) a avut loc în februarie 1900, cu ocazia participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu care au fost împreună cele două zile ale evenimentului. A fost suficient doar atâta timp pentru a hotărî de comun acord să se căsătorească, să urmeze facultatea împreună, apoi să călătorească ca „poet” şi „pictoriţă”.  Relaţia lor a durat aproape trei ani, mai mult prin intermediul corespondenţei, şi a dat naştere mai multor poezii de referinţă pentru creaţia poetului ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.).

În vara lui 1903, Goga a cunoscut însă pe Adelina Olteanu,  strănepoată a lui Petru Maior, până atunci profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti şi scriitoare, stabilită o vreme la Sibiu pentru a se îngriji de nepoţii de soră, rămaşi orfani. Chiar dacă aceasta era mai în vârstă decât el cu vreo patru ani, Octavian Goga a făcut pentru Adelina o veritabilă pasiune, ce s-a întins şi de-a lungul anului 1904, este drept, cei doi văzându-se doar în vacanţele petrecute de poet la Sibiu. Mai mult chiar, iubirea nutrită de Goga s-ar fi dorit încununată şi printr-o … căsătorie, poate şi pentru că Adelina Olteanu nu răspundea întru totul aşteptărilor mai tânărului student. Oricum, scrisorile expediate de aceasta înflăcăratului admirator par extrem de „decente”, trădând mai curând o  atitudine de soră decât de iubită, Adelina adresându-i-se cu „d-le Goga” şi aducându-i oarecare beneficii poetului pe cale de afirmare prin lobbyul ce i-l făcea prin mediile intelectuale bucureştene (de pildă, pe lângă N. Iorga, a cărui casă o vizita frecvent).

Continuă citirea →

Cum a devenit eunuc filosoful Abelard

Pierre Abelard si Heloise

În limitele modernităţii veacului al XII-lea, Pierre Abelard reprezintă prima mare figură de intelectual modern. Mai  întâi, cariera lui este uimitoare, pe  măsura omului: acest breton din împrejurimile oraşului Nantes, născut la Pallet în 1079, apar­ţine clasei micilor nobili a căror viaţă  devine dificilă o dată cu începuturile  economiei  mo­netare. Abelard, lăsând bucuros meşteşugul armelor pe  seama fraţilor săi, se avântă către învăţătură. Dar renunţarea la armele războinice nu în­seamnă şi renunţarea la alte lupte. Veşnic bă­tăios, el va deveni cavalerul  dialecticii şi, veşnic în mişcare, el este prezent oriunde se află prilejul unei lupte de susţinut.  Deşteptând necon­tenit idei,  el  provoacă  pretutindeni  discuţii pătimaşe.

Continuă citirea →

Balzac îndrăgostit

Balzac si Eva Hanska

Honore de Balzac o cunoscuse pe Eveline Hanska la Neuchatel, în Elveţia. Primele impresii au fost puternice. S-au plăcut imediat. Îşi promiseseră să se revadă.

La sosirea în Geneva, în 1833, în ziua de Crăciun, Balzac găsi un inel, trimis de Eveline, şi un bileţel în care îl întreba dacă o iubeşte. „Dacă te iubesc? Doar sunt lângă tine! Sunt atât de fericit!”

A petrecut aici 43 de zile de muncă şi dragoste. A redevenit bărbatul vesel, glumeţ, bun, iubit de toţi. Cu Eveline se amuza de toate, glumea pe socoteala ei în privinţa felului cum pronunţa unele cuvinte. Această tandră intimitate avea mult farmec, dar Balzac obţinu mai mult. Seara, pe clar de lună, în rochie cenuşie, „care luneca atât de bine la podea”, ea veni în taină să-l regăsească pe călător în camera lui de la hotel.

Continuă citirea →

Rupturi, evadări şi împăcări

Isadora Duncan şi Serghei Esenin

Isadora Duncan era obişnuită să-şi aducă în pat bărbaţi după bunul ei plac; dacă nu-i altul disponibil – fochistul de pe vapor, un gigolo, un boxer. Dar cunoscându-l pe Serghei Esenin, celebra dansatoare nu vrea doar o aventură pe care s-o uite foarte curând; în braţele tânărului poet ea trăieşte o fericire, o certitudine mai rare: că acesta e „unicul, cel mult aşteptat, că aceasta e marea iubire”.

Lui Esenin îi va fi dat să trăiască feminătatea Isadorei în multe chipuri. Este explozivă, dar şi tandră; poate fi generoasă, insuportabil de geloasă, dar şi o prietenă plină de înţelegere. Atunci când iubitul ei o doreşte, Isadora dansează pentru el şi pentru musafiri. Uneori dansează şi el: execută un joc ţărănesc plin de foc, acompaniat de balalaica unui prieten şi răsplătit de aplauzele invitaţilor. Isadora îl priveşte cu admiraţie neascunsă. Esenin îi simte dăruirea, o gustă, o sporeşte, arătându-se iubitei în ipostaze schimbătoare.

Continuă citirea →

Isadora Duncan şi Serghei Esenin – Începutul unei poveşti de iubire

Isadora Duncan si Serghei Esenin

În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul pictorului Gheorghi Iakulov, Serghei Esenin a cunoscut-o pe dansatoarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan, o femeie cu 17 ani mai în vârstă. Ea nu vorbea rusa, iar el nu vorbea engleza. Totuşi, au găsit o cale de comunicare.  Iată cum prezintă Carola Stern, în cartea Isadora Duncan & Serghei Esenin, momentul întâlnirii celor doi:

„După miezul nopţii, spre ora unu, se iscă o agitaţie la intrare şi cineva cheamă gazda:

– Repede, Iakulov, a sosit Duncan!

Timp de câteva minute conversaţiile se opresc şi privirile se aţintesc asupra americancei. Invitaţii şi-au închipuit dansatoarea sveltă, cu talia subţire şi membrele delicate. Nu aşa li se înfăţişează noua venită. O lungă tunică roşie, coborând în falduri moi de pe umerii masivi, acoperă o siluetă bine rotunjită, cu vizibilă tendinţă de a se mai împlini. Faţa are trăsături elegante, armonios îmbinate. Părul e vopsit arămiu. Sprâncenele frumos arcuite mărginesc o frunte largă şi clară. Isadora Duncan pare prietenoasă şi comunicativă, nicidecum extravagantă, mai degrabă simplă, de o distincţie firească, deloc încrezută, dar pe deplin conştientă de faima şi renumele ei. Este deosebit de feminină.

Continuă citirea →

„Există ceva ce mi-e mai scump decât toate femeile”

Esenin

Esenin profita de femei. Candoarea lor o răsplătea fiind calculat, generozitatea lor fiind egocentric, milă nu-i era decât de animale, nu şi de semenul său feminin.

Toată tragedia mea cu femeile„, spunea el către sfârşitul vieţii, „constă în faptul că, oricât le jur iubire nemărginită, oricât încerc să mă conving pe mine însumi că aşa simt – în esenţă mă aflu într-o  imensă, fatală  eroare. Există ceva ce mi-e  mai scump decât toate femeile, ce mi-e mai presus de orice femeie, ceva ce n-aş schimba pe nicio tandreţe: arta mea. Dar înţeleg asta femeile, sunt în stare să accepte acest adevăr? Când îl mărturiseşti, iese o tragedie… Nimeni… nu pricepe…”

sursa: Carola Stern, Isadora Duncan & Serghei Esenin, Piteşti, Paralela 45, 2003, pag. 150-151

Povestea prinţesei Diana

Declarase, când şi-a anunţat retragerea din viaţa oficială şi renunţarea la prerogativele regale, că vrea să devină „prinţesa sufletelor“. Era în decembrie 1995. S-a dedicat atunci, mai mult ca niciodată, acţiunilor umanitare internaţionale şi, la 31 august 1997, moartea ei tragică şi brutală i-a lăsat posterităţii imaginea unei femei împlinite, în acelaşi timp generoasă şi glamorous. Lumea i-a uitat copilăria perturbată, căsnicia ratată, tulburările de comportament alimentar, depresiile şi tentativele de sinucidere, pentru a nu-şi mai aminti decât cumsecădenia ei şi iubirea pătimaşă din ultimele zile cu Dodi Al-Fayed. Şapte sute cincizeci de milioane de telespectatori i-au urmărit funeraliile, în lumea întreagă, mai mulţi decât cu ocazia căsătoriei sale princiare, cincisprezece ani mai devreme. Majoritatea oamenilor căuta un motiv pentru accidentul fatal – un complot, o hărţuire -, căci o prinţesă a sufletelor nu poate muri aşa prosteşte.

Continuă citirea →