Arhive etichetă: daci

Decebal, eroul dacilor

Decebal - rege al statului dacÎntr-o vizită la Muzeul de istorie, Oana, Andrei şi Dorina au văzut o statuie de marmură albă. Reprezenta un bărbat înalt, cu barbă scurtă, cu faţa aspră, brăzdată de multe zbârcituri, cu umerii laţi, cu braţe vânjoase, cu pantaloni strânşi pe picior, cu centură lată.

Oana i-a observat căciuliţa, cu moţul aplecat înainte. Dorina a văzut încălţămintea, asemănătoare opincilor. Ca de obicei, Andrei a admirat sabia scurtă şi încovoiată, pe care o poartă bărbatul din statuie. Şi m-au întrebat, toţi trei odată:

– Cine-i? Cum îl cheamă pe acest bărbat falnic?

– Îl cheamă Decebal. Şi a fost cel mai de seamă conducător al dacilor, după Burebista. Şi el a întărit Dacia cu cetăţi multe şi cu ostaşi viteji. Mai ales că acum se ivise un duşman nou: împărăţia romanilor. Mult au luptat dacii cu romanii, care voiau să cucerească Dacia şi să supună poporul dac. La început au biruit dacii.

Aşa, de pildă, când împăratul romanilor a trimis o oaste mare împotriva lui Decebal, acesta şi-a strâns oştenii şi i-a ieşit in cale. A trimis soli să întrebe pe generalul roman dacă nu crede c-ar fi mai bine să se întoarcă acasă, în împărăţia lui, că-i mare şi bogată şi nu-i bine să se năpustească asupra oamenilor care vor să trăiască slobozi, în ţara lor.

Continuă citirea →

Istoria geţilor timpurii

geto-daci

Între secolele VI î.Hr.-III d.Hr., în perioada antichităţii, locuitorii de la nordul fluviului erau daco-geţii, despre care izvoarele antice arată că erau o ramură a tracilor, care veniseră dinspre estul Europei. După mărturiile geografului grec Strabo şi ale istoricului latin Cassius Dio geto-dacii vorbeau aceeaşi limbă, deşi erau numiţi geţi de către greci şi daci de către romani.

Daco-geţii au intrat de timpuriu în contact cu alte popoare, cele mai importante fiind grecii şi romanii, care au edificat cele două mari civilizaţii ale Europei antice. În secolul VII î.Hr. grecii au întemeiat la Marea Neagră numeroase colonii precum Tomis (azi Constanţa), Callatis (Mangalia), Istria (Histria). Daco-geţii au preluat de la greci moneda şi roata olarului.

Continuă citirea →

Istoria geto-dacilor

razboinic geto-dac

Geto-daci = Denumire dată de istoricii moderni ramurii nordice a neamurilor trace care populau în Antichitate spaţiul carpato-dunărean. Ramură distinctă a tracilor, delimitată etnic şi lingvistic de tracii sudici, creatoare a unei culturi materiale şi spirituale originale şi unitare, populaţia autohtonă carpato-dunăreană a fost desemnată, începând cu sec.VI î.Hr., de izvoarele greceşti, cu numele de geţi, iar în sec. I î.Hr. de cele romane cu numele de daci. Întrucât geţii şi dacii sunt purtătorii uneia şi aceleiaşi civilizaţii şi, aşa cum arată Strabon, vorbeau aceeaşi limbă, reprezentând, deci, ramuri ale aceluiaşi popor, istoriografia modernă a desemnat populaţia autohtonă din milen. I î.Hr. – din această zonă geografică – cu numele de geto-daci. Potrivit informaţiilor lui Herodot, se poate afirma că separarea geto-dacilor din masa triburilor trace s-a desăvârşit în decursul primei epoci a fierului (Hallstatt).

Continuă citirea →

Decebal, regele erou. Biruinţa asupra lui Domiţian

Decebal şi Domitian

Dintre toate popoarele de la Dunărea de Jos, Romanii văzuseră şi mai ales simţiseră că cei mai primejdioşi, prin numărul, prin organizarea, prin civilizaţia şi îndeosebi prin sufletul lor, netemător de moarte, erau Dacii. Înainte de a-i învinge în ţara lor, pe malul stâng şi în Ardeal, se gândiseră să-i înconjure, fie prin întinderea posesiunilor romane, fie prin barbari, adversari ai Dacilor şi clienţi ai Imperiului. Şi izbutiseră în mare parte. Dacii se găseau, la suirea pe tron a lui Domitian, strânşi din trei părţi de duşmani.

Continuă citirea →

Înfăţişarea geto-dacilor

Anticii nu născociseră antropometria, măsurătorile ştiinţifice făcute pe corpul omenesc. De aceea, la descrieri precise, ştiinţifice, ale înfăţişării daco-geţilor în izvoarele vechi literare nu ne putem aştepta; de pe Columna lui Traian, de pe monumentul triumfal de la Adamclissi şi prin cele câteva statui de daci — produse ale artei romane — ne îngăduie să reconstituim aspectul fizic al geto-dacilor, dar nu cu amănuntele şi exactitatea de dorit.

Din păcate, ştiinţa modernă a antropologiei nu ne e de folos. Dacii aveau obiceiul să-şi ardă morţii, nu să-i îngroape, şi nici cel mai iscusit antropolog nu poate face nimic când resturile unui corp omenesc se reduc la câteva fragmente mărunte de oase calcinate care încap numai bine într-o ulcică. Mormintele de înhumaţie sunt rare, ceea ce reduce considerabil valoarea documentară a determinărilor antropologice. Aşadar, nu ne putem bizui decât pe descrierile şi reprezentările din vechime.

Mărturiile literare antice îi aseamănă pe geto-daci, ba chiar şi pe traci, cu popoarele locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei: sciţi, celţi, germani. Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele. Unii autori antici afirmă că geto-dacii s-ar fi tatuat; după alţii, tatuajul era specific doar sclavilor lor, dar ştirile în această privinţă nu sunt destul de precise pentru a putea încerca vreo încheiere sigură.

Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.

Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.

Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Natural, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.

sursa: Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991

Erau dacii poligami?

Herodot povestea că: „fiecare [dac] ţine în căsătorie mai multe femei” pe care „şi le cumpără cu bani grei de la părinţi„.

La rândul lui, Heraclid din Pont, cel care i-a cunoscut direct pe tracii din zona Mării Negre, insista pe aceeaşi idee: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”.

Un autor de comedii antic, citat de geograful Strabo, pomenea caracterul poligamic al marii familii de neamuri trace: „Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: „bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”. 🙂

Marele rege Burebista. Statul dac în culmea puterii

Ridicarea statului dac în secolul I înainte de Christos are două cauze: prima e slăbirea puterii Celţilor şi în genere a neamurilor de la hotarele Daciei ; cea de a doua şi cea mai însemnată, după părerea noastră, e puternica personalitate a lui Burebista. Acest mare rege a domnit pe la mijlocul secolului I înainte de Christos. Camille Jullian, istoricul francez, crede că Burebista şi-a început cuceririle încă din anul 82, fără însă ca să aducă o dovadă documentară. În orice caz, pe la anul 60 înainte de Christos, Burebista domnea. Strabo, istoricul şi geograful atât de apreciat al antichităţii, ne înfăţişează pe acest mare monarh, în felul următor: « Boirebistas, Getul, luând conducerea naţiunii sale, a ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus Geţilor aproape pe toţi vecinii; ba era de mare primejdie şi pentru Romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi în Iliria, iar pe Celţii cei ce se amestecaseră cu Tracii şi cu Ilirii i-a pustiit cu totul şi pe Boiii cari ascultau de regele Critasiros, precum si pe Taurisci, i-a şters de pe faţa pământului ».

Afirmaţiile lui Strabo corespund în totul adevărului; ele ne sunt confirmate de alte izvoare istorice contemporane. Dintre acestea, vom cita o inscripţie greacă pe care locuitorii din Dionysopolis (Balcic) o pun prin anul 48 înainte de Christos în cinstea unui concetăţean al lor, Acornion al lui Dionysios, care adusese mari servicii oraşului. Inscripţia ne spune că Acornion fusese pe vremuri trimis ca sol la tatăl lui Buerebista, spre a cere protecţia acestuia asupra oraşului. « În timpul din urmă – continua inscriptia – regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia, şi stăpânitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre, Acornion a fost şi pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale. . . „

Trebuie relevat în primul rând titlul care se dă lui Burebista: « cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia », ceea ce corespunde perfect realităţii, nefiind de loc o măgulire sau o linguşire. Apoi indicarea posesiunilor sale: « toate ţinuturile de dincolo şi de dincoace de Dunăre », fapt iarăşi riguros exact. În al treilea rând, trebuie subliniată autoritatea de care se bucurau regii geţi – tatăl lui Burebista şi mai ales acesta – în faţa oraşului Dionysopolis, a cărui « mântuire » chiar depinde de « bunăvoinţa regelui din Carpaţi.

Burebista a ridicat pe Daci prin abstinenţă, sobrietate şi ascultare de porunci, ne spune Strabo. Că este adevărat, o arată rezultatele domniei sale, statul dacic care atinge apogeul dezvoltării.

Războaiele pe care le-a purtat acest mare rege cu neamurile vecine au fost fericite. Pe Celţi, atât cei din sud-vestul Daciei, Scordiscii, cât şi cei de la miazănoapte, Teuriscii, i-au zdrobit cu totul, asa încât a căpătat porecla de Celtoctonul sau ucigătorul de Celţi, după cum împăratului Vasile al II-lea de la Bizanţ, i se va spune Bulgaroctonul, adică ucigătorul de Bulgari. Oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre ascultau de Burebista; şi nu numai cele de pe ţărmul astăzi românesc, care, mai înainte, între 71-61 înainte de Christos fuseseră stăpânite efectiv de Romani; dar şi unele de la sud de Balcani cum au fost Mesembria şi Apollonia. Cunoaştem dintr-o inscripţie greacă numele comandanţilor oştirii trimise de acest ultim oraş spre a lupta cu regele dac.

În urma izbânzilor repurtate de Burebista, statul său ajunge să ocupe o suprafaţă enormă. Hotarele lui erau următoarele: în spre apus, cadrilaterul boem, unde locuise neamul Boilor cei distruşi de Buerebista, cum ne spune Strabo, şi Alpii nordici; în spre miazăzi, munţii Autariaţilor şi Dardanilor, unde regele get bătuse pe Scordisci şi pe Iliro-Tracii amestecaţi cu cei dintâi, şi muntele Haemus sau Balcanul până la Marea Neagră. Ţărmul mării aparţinea regelui get, începând de la Apollonia, la sud de Balcani şi până la Olbia, la vărsarea Bugului. În spre  miazănoapte, hotarul era format de Nistru şi de Carpaţi. După cum se vede, întinderea statului lui Burebista întrecea cu mult suprafaţa de azi a statului nostru. Ea n-a mai fost atinsă niciodată, în tot decursul istoriei româneşti.

Capitala acestei mari stăpâniri a fost oraşul Argedava. Nu se ştie precis unde era situat; se bănuieşte însă că în sudul sau în sud-vestul Carpaţilor. Unii l-au identificat cu Arcidava, în Banat; alţii l-au aşezat pe râul Argesos (Argeş) cu al cărui nume seamănă.

Dată fiind întinderea statului şi mulţimea neamurilor dacice întrunite acum sub un singur stăpânitor, cifra de 200.000 de soldaţi pe care o indică Strabo ca putere militară maximă a lui Burebista, deşi este uriaşă pentru vremurile acelea, nu trebuie să ne mire. Dacii au putut ridica o asemenea armată. Mulţumită ei, regele lor ajunsese stăpânul necontestat al răsăritului şi centrului european, rămas în afară de dominaţia Romanilor şi cel mai de seamă adversar al acestora din urmă. Burebista ştia că primejdia cea mare venea de aci. În consecinţă, a şi avut o politică de duşmănie faţă de Romani şi a căutat să sprijine pe oricine şi orice putea să însemne o slăbire a forţelor Romei. În anul 48 înainte de Christos, el e în tratative cu Pompeius, rivalul lui Cezar; trimite la acesta ca ambasador, pe un grec din Dionysopolis, Acornion, care mai avusese asemenea însărcinări diplomatice. Inscripţia ridicată de locuitorii din Dionysopolis în cinstea lui Acornion spune că acesta, întâlnind pe Pompeius în părţile Macedoniei, „şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa Romanilor pentru rege”. Nu e de mirare deci că Cezar se hotărâse în anul 44 să pornească o expediţie împotriva lui Burebista şi că strângea, în acest scop, forţe mari militare. Moartea l-a împiedicat să o facă. Curând după Cezar şi asemenea lui, marele rege al Dacilor a căzut victimă unei conspiraţii de nemulţumiţi. Odată cu el a dispărut şi marea putere a statului dacic.

sursa: Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. I, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1946

Darius I si geto-dacii

Având în vedere faptul că, în legătură cu evenimentele petrecute în anul 514 î. Hr., literatura istorică vehiculează trei noţiuni distincte, respectiv: campanie militară, expediţie sau demonstraţie de forţă, suntem datori să ne expunem punctul de vedere.

Astfel, termenul de campanie militară este definit ca: „parte a războiului care cuprinde mai multe operaţii strategice executate într-o perioadă de timp determinată, pe un anumit teritoriu şi după o concepţie unică urmărind realizarea unui scop strategic”.

Darius I

Din punct de vedere strategic, trecând Hellespontul pe podul de vase construit de arhitectul Mandrocles din Samos, Darius I a urmărit tranşarea în favoarea Persiei a conflictului cu cetățile greceşti din Peninsula Balcanică prin anihilarea totală a tracilor, macedonenilor şi îndeosebi „a forţei scitice ce se afla într-un continuu balans între cele două continente”. Astfel, în acest context, făcând apel la singura sursă istoriografică de până acum, amintită mai sus, putem împărţi campania lui Darius I în cinci etape, astfel:

1. Demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, urmărind din punct de vedere strategic să anihileze total orice încercare de împotrivire pe uscat din partea neamurilor trace şi, eventual, macedonene şi greceşti, folosind pentru aceasta trupele de uscat al căror număr „cu călăreţi cu tot, dar fără cei de pe corăbii /…/ se ridica la 700 000” de luptători.

Continuă citirea →

Dacii îşi cumpărau mai multe neveste

Poligamia traco-geto-dacilor este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani. Subiectul a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele istoricilor antici despre spaţiul tracic.

daci

Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-8).

Cunoscător direct al tracilor din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria despre ei: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2005, p. 194).

Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia tracilor: „Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).

Cum se căsătoreau traco-geto-dacii?

Herodot scria că: „… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, 8), iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor „… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).

Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”. (Descrierea pământului, II, 21). Acelaşi autor confirma poligamia tracilor atunci când, probabil, inspirându-se din Herodot şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).

Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).

Citindu-i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care se făcea „după obiceiuri” se aplica în cazul femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei lor” îşi cumpărau soţul. Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar lângă rugul soţului decedat. A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii: „…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat…”. Cine organiza această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul îndreptăţit să „..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile „năpăstuite” zestrea era preluată de soţ, cine încasa plata pentru „frumoase”? Părintele, sau chiar femeia? Cât de mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor? Exista o ierarhie a nevestelor în frunte cu aceea care „..are moravurile şi conduita cele mai bune”? Odată cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la care n-am găsit răspuns în izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau dreptul de a se căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.

Printre traci existau şi celibatari. Ne-o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic, Poseidonios (sec II-I î.Hr.): „… unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).

De ce se căsătoreau traco-geto-dacii?

Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un mijloc onorabil de a-şi spori averea prin zestrea nevestelor! Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea comunităţii, pentru a duce neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.

Interesante sunt precizările lui Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice. Căsătoriile sunt şi pentru împreunare şi ei se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).

Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere publică nu era chemată să-l sancţioneze. Este posibil să fi existat şi câteva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.

Ce statut avea bărbatul?

Societatea traco-geto-dacică era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în casă un număr de femei în funcţie de posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la traci „… bărbaţii se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).

Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la traci? Herodot îl descria astfel: „Când unul din ei a murit, să iscă între femeile (mortului)mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.” (V, 5). Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui Pomponius Mela, citat mai înainte, scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era aleasă femeia pe care decedatul „a iubit-o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz, hotărârea era luată de „prietenii” decedatului, în celălalt femeile „dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască”, probabil un juriu din care nu ştimi cine şi câţi făceau parte.

Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă legături cu femei”, motiv pentru care erau „onoraţi şi socotiţi sacri”. Comentându-l pe Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acela căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor)şi kapnobatai (călători prin fum)pe cei fără femei, geţii s-ar ridica împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).

Ce statut avea femeia?

De la Herodot aflăm că tracii nu puneau preţ pe virginitate: „…pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac.”, dar după căsătorie „… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).

Să-l recitim şi pe Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).

În acelaşi secol IV î.Hr., Platon scria că tracii „… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).

Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile geţilor: „… ele ştiu să rabde de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că „… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica, II, 8, 10-12).

Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi tracilor, Strabon scria că „…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaţi, punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul şezând pe vine lângă apa vreunui râu, şi-l înfaşă.” (III, 4, 17). Tot Strabon descrie o calitate deosebită a femeilor: „De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai spune acelaşi poet (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (soţului)sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).

Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale soţiilor romanilor:

Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi,

ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă,

iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului

şi nici nu se încrede într-un amant chipeş.

Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor

şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic:

ea se teme de alt bărbat.

Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211).

În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi o slujnică care avea rolul se efectueze „servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească doar când erau pedepsiţi. Trogus Pompeius (sec. I) ne informează că dacii „…în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).

Evoluţia statutului femeii la traco-geto-daci nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii lui Decebal (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71). Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informaţii interesante: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri… Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit…” (Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.). Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102, un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o îndatorire de onoare faţă de un membru de vază al familiei sale.

Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei dace torturează prizonieri romani, ar putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol, femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de a-şi salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).

Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină „cinstea” de a fi înjunghiată şi înmormântată împreună cu soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20). Fidelitatea femeilor faţă de soţ se exprimă şi în dorinţa lor de a-l însoţi la zei pe cel decedat: „Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi, ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3).

Desfacerea căsătoriei pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală. Heraclid din Pont scria: „Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” (apud, Zoe Petre, loc. cit.).

Traco-geto-dacii între poligamie şi mongamie

Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizând o lume în contrast cu cea din care făceau parte scriitori greci. Iată un fragment din „Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) în comentariile la „Periegeza lui Dionysios”, care plasează începutul poligamiei într-un timp mitic: „La traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel ca de la multe femei să aibă mulţi copii – iar obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos [fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan], care a avut mulţi copii de la multe femei” (apud., Zoe Petre, op. cit., p. 199).

Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o, moştenind-o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în mentalitatea traco-geto-dacilor. Este de discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se bucurau regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.

Savantul V. Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami: „… putem afirma că e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treapta stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a-şi cumpăra soţia… regula generală la geţi era ca familia lor să fie monogamă… Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munţi, cât şi… de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926, p. 146-147).

Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogaţi, de exemplu)” şi sublinia: „Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia dacică. Chiar admiţând, pe temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.e.n. dăinuia şi în epoca lui Burebista-Decebal” (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).

Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr-o măsură reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza că toţi marii reformatori s-au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza că prin „… reforma politico-religioasă a lui Deceneu … obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia… familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p. 371).

Un alt bun cunoscător al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crişan, aprecia că poligamiei „… îi va pune, într-o oarecare măsură, capăt Burebista, cu ajutorul marelui preot Decenu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).

Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, „ridicarea” geţilor prin „cumpătare” a inclus şi reformarea vieţii de familie. O eventuală interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe aristocraţii geto-daci care ar fi avut un motiv în plus să-l înlăture pe marele rege. Dar cum de l-au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron? Poate pentru că acesta „… le-a apărut ca o fiinţă extraordinară… Învăţându-i etica, i-a înfrânt de la moravurile lor barbare…” (Iordanes, Getica, 71).

Analizând critic o serie de izvoare greceşti referitoare la geţi, Zoe Petre este de părere că „… polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventualele date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni.” (Practica nemuririi…, p. 206).

Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea traco-geto-dacilor prin ochii grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a doua, aproximative şi, adesea,confuze. Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa locului realităţile sociale din aria tracică. Tema poligamiei traco-geto-dacilor este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi a-i reinterpreta mesajele.

Sursa: historia.ro

Al doilea război dacic al lui Traian

Dar când i s-a anunţat că Decebal în multe privinţe nu respectă tratatul, ci îşi pregăteşte arme, primeşte fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini şi aduce pagube celor ce mai înainte nu se înţelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un ţinut [pe care, după aceea, deşi ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi], Senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaş, iar Traian însuşi, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou război împotriva aceluia.

Întrucât mulţi daci trecuseră de partea lui Traian — şi încă din alte pricini —, Decebal ceru iarăşi pace. Însă el nu înţelegea să depună armele şi să se predea, îşi aduna — în văzul tuturor — trupe şi chema în ajutor pe vecini. Spunea că dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei vor fi în primejdie; că mai uşor şi mai sigur îşi vor păstra libertatea, ajutându-l în luptă, înainte ca el să fi suferit vreo nenorocire. Însă privind nepăsători cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmă vor ajunge ei înşişi robi, căci vor rămâne fără aliaţi. Prin forţă Decebal n-a izbutit. Dar era cât pe aci să-l ucidă pe Traian prin vicleşug, întinzându-i o cursă. Trimise în Moesia câţiva dezertori, ca să încerce să-l omoare, întrucât se putea ajunge uşor la el. Atunci, din cauza nevoilor războiului, primea fără excepţie pe oricine voia să-i vorbească. Oamenii aceia nu au putut însă să-şi aducă la îndeplinire planul, fiindcă unul dintre ei a fost bănuit şi prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeală.

Atunci Decebal chemă la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a cărui dârzenie o simţise în luptele purtate cu el şi, după ce-l convinse să vină, cu gând să-l facă să i se supună, îl prinse şi-l întrebă de faţă cu alţii despre planurile lui Traian. Pentru că [Longinus] nu voia să mărturisească nimic, îl ţinu sub pază, dar nelegat. Decebal trimise apoi un sol la Traian şi ceru acestuia — în schimbul eliberării lui Longinus — să-i cedeze ţara până la Istru şi să-i plătească banii pe care i-a cheltuit cu războiul. [Traian] răspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia să arate că nici nu-l preţuieşte prea mult pe Longinus, dar nici prea puţin; că nici nu dorea să-l piardă, dar nici să-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai stătea în cumpănă, neştiind ce să facă. Dar între timp Longinus îşi făcu rost de otravă, cu ajutorul unui libert de-al său şi făgădui lui Decebal că are să-l împace cu Traian, pentru ca regele să nu bănuiască deloc ce are în gând şi să nu i se pună o pază aspră; Longinus scrise o scrisoare plină de rugăminţi şi o dădu libertului s-o ducă lui Traian, spre a putea să rămână nestânjenit. După ce libertul plecă, Longinus bău otravă în timpul nopţii şi muri. După această întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert făgăduind să-i dea în schimb trupul lui Longinus şi zece prizonieri. Şi trimise îndată un centurion prins împreună cu Longinus, spre a aduce la îndeplinire cele cerute. Traian află de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela, şi nu-i dădu nici pe libert, socotind că viaţa libertului este mai de preţ pentru demnitatea imperiului decât înmormântarea lui Longinus.

Traian construi peste Istru un pod de piatră, pentru care nu ştiu cum să-l admir îndeajuns. Minunate sunt şi celelalte construcţii ale lui Traian, dar acesta este mai presus de toate acelea. Stâlpii, din piatră în patru muchii, sunt în număr de douăzeci; înălţimea este de o sută cincizeci de picioare, în afară de temelie, iar lăţimea de şaizeci. Ei se află, unul faţă de altul, la o distanţă de o sută şaptezeci de picioare şi sunt uniţi printr-o boltă. Cum să nu ne mirăm de cheltuiala făcută pentru aceşti stâlpi? Nu trebuie oare să ne uimească şi felul meşteşugit în care a fost aşezat în mijlocul fluviului fiecare stâlp, într-o apă plină de vârtejuri, într-un pământ nămolos, de vreme ce cursul apei nu putea fi abătut? Am arătat lăţimea fluviului, nu pentru că ar curge numai pe această lăţime — căci pe parcurs se lăţeşte de două ori şi de trei ori pe atât, — ci pentru că acolo este locul cel mai îngust şi cel mai potrivit pentru construirea unui pod. Cu cât spaţiul se îngustează mai mult aci — deoarece apa coboară dintr-o întindere largă, pentru a intra în alta şi mai mare – cu atât se face mai năvalnică şi mai adâncă. Concepţia măreaţă a lui Traian se vădeşte şi din aceste lucrări. Astăzi însă podul nu foloseşte la nimic, căci nu mai există decât stâlpii, iar pe deasupra lor nu se mai poate trece: ai zice că au fost făcuţi numai ca să facă dovada că firii omeneşti nimic nu-i este cu neputinţă.

Traian se temea că, după ce îngheaţă Istrul, să nu se pornească război împotriva romanilor rămaşi dincolo şi construi acest pod, pentru ca transporturile să se facă cu uşurinţă peste el. Dimpotrivă, Hadrian se temu că barbarii vor birui străjile acestuia şi vor avea trecere lesnicioasă spre Moesia; de aceea distruse partea de deasupra.

Traian trecu Istrul pe acest pod; şi a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii. El însuşi dădu multe dovezi de pricepere la comandă şi de vitejie, iar oştenii trecură împreună cu dânsul prin multe primejdii şi dădură dovadă de vrednicie. Un călăreţ greu lovit fu scos din luptă în nădejdea că va mai putea fi salvat. Dar simţind el că nu se mai vindecă, se repezi din cort (căci rana nu-l istovise de tot) şi se întoarse la postul său, prăbuşindu-se fără suflare, după ce săvârşi fapte măreţe. Când a văzut Decebal că scaunul lui de domnie şi toată ţara sunt în mâinile duşmanului, că el însuşi este în primejdie să fie luat prizonier, îşi curmă zilele. Capul său fu dus la Roma. În felul acesta Dacia ajunse sub ascultarea romanilor şi Traian stabili în ea oraşe de colonişti. Fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Căci [Decebal] abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă. Pusese în ea o mul]ime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase — mai ales dintre cele care suportau umezeala —, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia, [Decebal] puse se în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel. După ce făcu toate acestea, îl măcelări, ca s\ nu dea nimic pe faţă. Dar Bicilis, un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate, fu luat prizonier şi dădu în vileag toate acestea.

După întoarcerea la Roma, veniră la Traian nenumărate solii din partea altor barbari şi de la inzi. El dădu spectacole timp de o sută douăzeci şi trei de zile, în cursul cărora au fost ucise unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice. Au luptat zece mii de gladiatori.

 

Cassius Dio, Istoria romană

Primul război dacic al lui Traian

Traian

După ce zăbovi un timp la Roma, Traian porni cu oaste împotriva dacilor. Cugeta la cele săvârşite de aceştia şi era copleşit când se gândea la sumele de bani pe care romanii trebuiau să le plătească în fiecare an. Vedea apoi că puterea şi îngâmfarea dacilor sporesc necontenit. Când află de expediţia lui, Decebal fu cuprins de spaimă, căci înţelegea bine că mai înainte biruise nu pe romani, ci pe Domitian, iar de data aceasta va trebui să lupte cu romanii şi cu împăratul Traian. Acesta era un om cu totul deosebit, mai ales prin dreptatea şi bărbăţia sa, precum şi prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos [începuse să domnească la vârsta de patruzeci şi doi de ani] şi înfrunta toate greutăţile cot la cot cu ceilalţi; iar cu sufletul era la înălţime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat de bătrâneţe…

De aceea Decebal se temea [de Traian] pe bună dreptate…

Când Traian a pornit împotriva dacilor şi se apropia de Tapae, locul unde barbarii îşi aveau tabăra, i se aduse o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă şi să facă pace. Dar Traian dădu lupta cu ei, văzu răniţi pe mulţi dintre ai săi şi ucise mulţi duşmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice că nu şi-a cruţat nici propriile sale vestminte, ci le-a tăiat fâşii. Apoi a poruncit să se ridice un altar soldaţilor căzuţi în luptă şi să li se aducă în fiecare an jertfă pentru morţi.

Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comaţi — ca mai înainte —, ci pe cei mai buni dintre pileaţi. Aceştia azvârliră armele, se aruncară la pământ şi stăruiră pe lângă Traian îndeosebi să încuviinţeze lui Decebal să vină în faţa lui şi să stea de vorbă, deoarece este gata să îndeplinească toate cele cerute; iar dacă nu, cel pu]in să trimită Traian pe cineva care să se înţeleagă cu el. [Petrus Patricius, Excerpta De legationibus: Decebal a trimis lui Traian soli dintre pileaţi. Aceştia sunt la ei oamenii cei mai onoraţi. Trimisese comaţi mai înainte. Aceştia se bucură de mai puţină trecere la ei. Venind aceştia [pileaţii] la Traian, aruncară la pământ armele, îşi legară mâinile la spate şi în felul captivilor l-au rugat pe Traian să stea de vorbă cu Decebal]. Au fost trimişi Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat să se întâlnească cu aceştia, ci a trimis şi atunci pe alţii. Traian a ocupat munţii întăriţi şi a găsit acolo armele şi maşinile de război capturate [de la romani], precum şi steagul luat de la Fuscus. [De la Xiphilinus mai aflăm: a dat poruncă… încât a început să urce pe înălţimi, ocupând cu mari primejdii colină după colină, şi se apropia de capitala dacilor. Lusius i-a atacat din altă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii un număr şi mai mare. În acest timp, Decebal a trimis 20 dintre soli pe cei mai buni pileaţi şi se rugă la împărat, prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât că este gata să încheie pace în condiţiile impuse]. Pentru aceste motive, dar mai ales pentru că Maximus prinsese în acest timp pe sora aceluia şi cucerise un loc întărit, Decebal era gata să primească orice condiţii ce i s-ar fi impus, nu fiindcă ar fi avut de gând să le respecte, ci ca să mai prindă putere, după pierderile suferite atunci: anume, să dea înapoi armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit, ba încă să-i socotească duşmani sau prieteni ai săi pe cei ai romanilor; să nu mai primească nici un fugar, nici să nu mai ia în slujba lui vreun ostaş din Imperiul roman [căci Decebal atrăgea la sine prin momeli pe foarte mulţi oameni viteji]. De nevoie el primi aceste condiţii. Merse la Traian, căzu la pământ spre a i se închina şi azvârli armele. Despre toate acestea [Traian] trimise solie Senatului, pentru ca şi Senatul să întărească pacea. După ce rândui acestea şi lăsă oaste la Sarmizegetusa, punând străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia.

Trimişii lui Decebal fură aduşi în Senat. Ei puseră armele jos, îşi legară mâinile în felul prinşilor de război şi rostiră câteva cuvinte de implorare. În chipul acesta îi înduplecară la pace şi-şi luară înapoi armele. Traian îşi sărbători triumful şi fu numit „Dacicus“.

 

Cassius Dio, Istoria Romană

Războiul dacilor cu Domiţian – Cassius Dio, Istoria romană

Domitian

Cel mai însemnat război de atunci al romanilor a fost cel împotriva dacilor, asupra cărora, în vremea aceea, domnea Decebal. [Excerpta Valesiana: Douras, care domnise mai înainte, lăsase lui Decebal de bună voie domnia pentru că era] foarte priceput la planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru duşmani. Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului.

Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar puţin îi păsa de război; el zăbovi într-un oraş din Moesia şi se dădu pradă desfrâului, cum îi era obiceiul. Într-adevăr, nu numai că nu era în stare să îndure osteneli şi era fără curaj, dar se arăta cu totul lipsit de frâu şi de ruşine faţă de femei şi băieţi tineri. Trimetea la război în locul său pe alţi conducători de oşti şi de cele mai multe ori nu izbândea.

Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian şi-i făgăduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe Fuscus cu multă armată. Când a aflat de aceasta, Decebal i-a trimis din nou solie, în bătaie de joc, spunând că va încheia pace dacă Domitian are să vrea ca fiecare roman să-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar dacă nu va primi această propunere, Decebal spunea că va duce mai departe războiul şi că romanii vor avea de îndurat mari nenorociri.

Domitian vru să se răzbune pe cvazi şi marcomani, fiindcă nu-l ajutaseră împotriva dacilor. Veni în Pannonia, ca să se lupte cu ei şi ucise solii de pace, pe care ei îi trimi seseră pentru a doua oară. Învins şi pus pe fugă de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l să încheie un tratat, pe care el [Domitian] îl refuzase mai înainte, deşi [regele] i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (căci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut să vină el însuşi să stea de vorbă cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreună cu câţiva bărbaţi, ca să-i predea armele şi câţiva prizonieri, sub cuvânt că i-ar avea numai pe aceştia. După sosirea acestuia, Domitian puse lui Diegis o diademă pe cap — ca şi cum ar fi fost un adevărat învingător şi omul în stare să dea un rege dacilor —, iar solda]ilor lui le împărţi onoruri şi bani. Ca biruitor, trimise la Roma, între altele, nişte aşa-zişi soli ai lui Decebal şi o pretinsă scrisoare de-a acestuia, despre care se spune că ar fi plăsmuit-o el. Domitian îşi împodobi triumful cu multe lucruri ce nu fuseseră luate ca pradă. Dimpotrivă, el cheltuise foarte mulţi bani pentru încheierea păcii, căci fără întârziere dădu lui Decebal nu numai însemnate sume de bani, dar şi meşteri pricepuţi la felurite lucruri folositoare în timp de pace şi de război şi făgădui să-i dea mereu multe. Aceste lucruri el le-a scos din mobilierul împărătesc. Căci el folosea totdeauna asemenea lucruri ca pradă de război, ca unul care adusese împărăţia însăşi în stare de robie.

În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente vrednice de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri bune luă şi pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi ale centurionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe cei mai mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezinas, care venea, ca demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şi astfel rămase nebăgat în seamă, iar în timpul nopţii a fugit. Decebal se temu ca romanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din preajma lor [la o oarecare înălţime] puse arme pe trunchiuri, pentru ca duşmanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Roma – Istoria românilor

Roma

Romanii sunt tot un popor indoeuropean, stabilit pe teritoriul Italiei de azi. Au pornit de la un oraş, Roma, al cărui ţinut înconjurător se chema Latium (de unde cuvântul latini), şi în trei-patru sute de ani, din jurul oraşului Roma, încetul cu încetul construiesc o adevărată împărăţie. Cuceresc mai întâi toată Italia, pe urmă Spania, pe urmă Galia (Franţa de azi), de asemenea tot nordul Africii.

Vă sunt cunoscute luptele dintre romani şi cartaginezi. Cartaginezii erau de rasă semită, deci înrudiţi cu arabii şi cu evreii, mari negustori, care se stabiliseră unde e astăzi Tunisia. Luptele dintre romani şi cartaginezi au durat zeci de ani (Hannibal, genialul general cartaginez, a fost cât pe ce să cucerească Italia toată), dar, în cele din urmă, romanii au ieşit învingători şi, necruţători, au ras de pe faţa pământului falnica cetate Cartagina.

Iată-i pe romani punând piciorul în Africa, iar în momentul care ne priveşte pe noi, adică momentul când se vor arăta interesaţi şi de teritoriul locuit de geto-daci, romanii au ajuns cea mai mare putere din lume, cu excepţia, poate, în Extremul Orient, a imperiului chinez, care se formează cam în acelaşi timp cu Imperiul Roman. Romanii sunt atunci stăpâni — priviţi harta Europei — pe tot înconjurul Mediteranei. Imperiul lor e ca o largă verigă, un colac în jurul Mării Mediterane: Italia, Spania, Galia, tot Nordul Africii; au cucerit şi Grecia şi Asia Mică şi Siria, şi iată-i la Dunăre, vecini cu dacii.

De ce au început romanii să-i atace pe daci? Trebuie spus de la început că dacii erau agresivi. Văzând bogăţiile împărăţiei romane, făceau mereu incursiuni pustiitoare peste Dunăre, în regiuni stăpânite acum de romani, şi care de veacuri se aflau sub influenţa civilizatoare a Greciei. De altfel, şi romanii au fost influenţaţi de cultura elenică; de aceea se vorbeşte adesea despre „civilizaţia greco-romană”.

Romanii au fost întâi de toate ostaşi, iar marea cultură le-a venit de la greci. Grecii aveau şi la noi, în Dobrogea, „contoare” de comerţ, adică porturi cu o mică colonie în jur. Aţi auzit de Tomis, vechiul nume al oraşului Constanţa, şi de Histria, mai la nord. Erau şi alte colonii de-a lungul coastei Mării Negre, la sud, în Bulgaria de azi, şi spre nord, până în Crimeea. Influenţa grecească ajunsese deci în oarecare măsură şi la getodaci.

Şi iată acum că se iveşte duşmănia şi războiul între daci şi romani. Aceasta se petrece o primă dată înainte de Cristos, în vremea lui Burebista. Ostilităţile vor reîncepe la sfârşitul secolului I d. Cr., iar legiunile romane sunt chiar învinse la un moment, sub un împărat slab, Domitian. Dar soarta se schimbă când ajunge împărat Traian, unul dintre cei mai glorioşi împăraţi ai Romei. În Dacia se afla iarăşi un rege care reuşise săi unească pe daci, pe un teritoriu însă mai mic, care nu depăşea Tisa la apus, nici Siretul la răsărit. Se numea Decebal — nume pecare şi-l luase, şi avea probabil o semnificaţie în limba dacă. (Decebal pronunţăm noi acum, dar în vremea aceea „c” se pronunţa „k”; Dekebalos era scris pe greceşte sau latineşte.) Decebal nu a vrut să accepte influenţa romană – de fapt ar fi fost un „protectorat” — şi a continuat uneltirile împotriva Romei.

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri

Dacii şi vecinii lor

Deci aceste [animale] au fost aduse [la jocuri], iar dacii şi suebii — în grupuri — au luptat între dânşii. Aceştia din urmă sunt celţi […]. Ceilalţi [adică dacii] locuiesc pe ambele maluri ale Istrului. Dar cei care sunt dincoace de fluviu — lângă ţara tribalilor — ţin cu plata birurilor de Moesia şi se numesc moesi, afară de cei aşezaţi foarte aproape de tribali. Cei de dincolo poartă numele de daci, fie că sunt geţi, fie că sunt traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Rhodope. Aceşti daci trimiseseră mai înainte vreme soli la Caesar, dar nu căpătaseră nimic din cele ce ceruseră şi trecuseră de partea lui Antonius, fără a-i fi însă de mult folos, căci erau dezbinaţi. În această împrejurare, unii au ajuns prizonieri şi au fost puşi apoi să se lupte cu suebii.

Cassius Dio, Istoria Romană

Geto-dacii

Geto-dacii

Să revenim la spaţiul carpato-dunărean. Aici sursele arheologice şi documentare ne revelă, venită probabil deja din al doilea sau chiar al treilea mileniu înaintea erei noastre, prezenţa unei ramuri indoeuropene. Pe reprezentanţii ei unii iau numit daci (în special în Transilvania), alţii iau numit geţi (în Muntenia, Dobrogea şi până în Basarabia). Iar la sud de ei se găseau tracii.

Mulţi istorici cred, pe baza unei singure propoziţii a istoricului grec Herodot (sec. V î.Cr.), că şi geto-dacii erau o ramură a tracilor.

Astăzi se pare că nu e chiar aşa. Ar fi fost rude apropiate ale tracilor, dar limbile (puţinul cât a mai rămas din aceste limbi) nu se potrivesc sută la sută, nu avem la geto-daci aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci şi, mai cu seamă, la traci se cunosc numele a zeci de zeităţi, dacă nu chiar sute, pe când geto-dacii par a nu fi avut decât o singură zeitate principală: Zalmoxis. Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud, erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de azi, şi alţii ilirii, mai la vest, unde e Albania, şi unde a fost Iugoslavia. În secolul I î.Cr., aceste triburi geto-dace se unesc sub un singur rege, pe care-l cheamă Burebista. E prima dată când strămoşii noştri apar în istorie uniţi şi având un rege care îndrăzneşte să se lupte cu Roma. Stăpânirea lui Burebista se întindea şi peste multe alte triburi, de dincolo de Nistru şi până în Panonia — dar el moare asasinat, în acelaşi an cu Cezar (44 î. Cr.)!

sursa: Neagu Djuvara – O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri