Viaţa unei femei în Grecia antică

În afara celor care aparţin legendei – Elena, Clitemnestra, Penelopa etc. -, singurele femei ce şi-au câştigat un loc în istoria greacă propriu-zisă au fost hetairele, ceva între gheişele japoneze şi cocotele pariziene de azi. S-o lăsăm pe cea mai faimoasă, pe Aspasia, care, ca iubită a lui Pericle, a ajuns de-a dreptul „prima doamnă” a Atenei, şi care cu salonul ei intelectual a dictat legea. Căci şi numele multor altora a ajuns până la noi, transmise de poeţi, memorialişti şi filozofi care le-au fost destul de intimi; iar ele, departe de a se jena, se lăudau chiar cu asta.

Frine l-a inspirat pe Praxitele care o iubea cu disperare. Ea a rămas celebră nu numai prin frumuseţe, ci şi prin abilitatea cu care şi-o administra. Nu se arăta în public decât acoperită cu văluri. Şi numai de două ori pe an, de sărbătoarea de la Eleusis şi de ziua lui Poseidon, se ducea să se scalde complet goală în mare, când toată Atena îşi dădea întâlnire pe plajă ca s-o admire. Era o grozavă găselniţă publicitară, care i-a permis să-şi păstreze ridicat tariful. Într-atât de ridicat, încât un client, după ce a plătit-o, a denunţat-o. Trebuie să fi fost un proces senzaţional, urmărit cu sufletul la gură de toată populaţia. Frine a fost apărată de Hiperide, care o frecventa. S-a mărginit doar să smulgă rochia de pe ea, ca să arate juriului ce se ascundea dedesubt. Juraţii au privit-o (au privit-o, credem, mult timp), apoi au achitat-o.

Talentul de a se descurca bine l-a avut şi Clepsidra, pe care o numeau aşa pentru că se oferea cu ora şi, când timpul se consuma, nu accepta prelungiri; cum a fost şi cu Gnatena, care şi-a investit în fiică-sa toate economiile şi, după ce a făcut din ea cea mai renumită maestră a vremii, o închiria cu o jumătate de milion pe noapte.

Dar, cu toate astea, să nu credem cumva că hetairele erau numai nişte animale de plăceri, care urrnăreau doar să facă bani. Sau, cel puţin, plăcerea n-o ofereau doar cu trupul lor, la preţ ridicat. Ele erau singurele femei culte din Atena. Şi tocmai din acest motiv, deşi legea le nega drepturile civile şi le excludea din templu, în afară de cel al patroanei lor, Afrodita, ele erau frecventate pe faţă de cele mai importante personaje ale politicii şi ale culturii; şi, adesea, ţinute ca în palmă. Platon, când se plictisea de filozofie, pleca să se destindă alături de Arheanassa; iar Epicur recunoştea că datora o bună parte a teoriilor sale despre plăcere Danaei şi Leonţiei, care îi furnizaseră cele mai elocvente probe practice. Sofocle a avut o îndelungată legătură cu Teorida şi, când a împlinit optzeci de ani, a început o alta cu Arhippa.

Atunci când marele Miron, bătrân şi căzut în mintea copiilor, a primit-o pe Laide ca model în atelierul său, şi-a pierdut capul şi i-a oferit tot ce avea, numai să rămână cu el peste noapte. Şi, deoarece ea a refuzat, a doua zi sărmanul şi-a ras barba, şi-a vopsit părul, s-a îmbrăcat cu un chiton purpuriu şi şi-a dat pe faţă cu carmin. „Prietene”, i-a spus Laide, „nu spera să obţii azi ceea ce i-am refuzat ieri lui taică-tău.” Era o femeie atât de extraordinară, şi nu numai prin frumuseţe, încât multe oraşe îşi disputau cinstea de a-i fi fost locul naşterii (dar se pare că era din Corint). Ea a refuzat propunerile urâtului şi bogatului Demostene, cerându-i, ca să-l accepte, cinci milioane; dar i se dăruia gratis pârlitului de Aristip, pentru simplul motiv că-i plăcea filozofia lui. A murit săracă, după ce şi-a cheltuit toţi banii pentru întreţinerea bisericilor, în care nu avea voie să intre, şi pentru a-şi ajuta prietenii căzuţi în mizerie. Iar Atena a răsplătit-o, făcându-i nişte funeralii spectaculoase, cum nu avusese până atunci nici cel mai mare om de stat sau cel mai norocos general. De altfel, chiar şi Frine a avut aceeaşi pasiune a binefacerilor şi, printre altele, propusese Tebei, oraşul său natal, să-i reconstruiască toate zidurile, dacă i se permitea să-şi scrie numele pe ele. Teba i-a răspuns că asta este o problemă de demnitate. Şi cu demnitatea a rămas, dar fără ziduri.

Hetairele nu trebuie confundate cu pornai, care erau nişte prostituate comune. Acestea trăiau în bordeluri răspândite prin tot oraşul, dar îngrămădite mai ales în Pireu, cartier portuar, pentru că, de când lumea, marinarii au fost cea mai bună clientelă a unor asemenea locuri deocheate. Ele erau, aproape toate, femei din Orient, cu tinereţe scurtă, cu trupuri leneşe şi somnolente, care îşi suportau degradarea fără să se revolte, lăsându-se exploatate de impresarele lor, codoaşe bătrâne, patroane ale unor astfel de case. Numai acelea care izbuteau să înveţe ceva maniere şi să cânte din flaut îşi mai îmbunătăţeau situaţia, devenind aleutride. Se pare că însăşi Aspasia provenea de aici, însă cazul ei a fost ceva unic.

Dar, oricum, nu de la aceste femei publice – că erau ele pornai, aleutride sau hetaire – o să ne apucăm să reconstituim acum condiţia femeii ateniene, care, curios, chiar în epoca celei mai mari străluciri a rămas într-o situaţie de subordonare şi de inferioritate. Hai să luăm cazul unei Nike oarecare, născută într-o familie din clasa mijlocie. Ea a întâmpinat, înainte de a fi acceptată, mai multe primejdii decât fratele său Teofil: sexul ei o făcea mai puţin utilă şi, deci, mai puţin acceptabilă. „La naiba, e o fată: ce-o să facem cu ea?” Acesta era obişnuitul bine-ai-venit pe care i-l ura nou-născutei tatăl.

Ea creştea în casă, în curte şi în gineceu, unde nu primea, propriu-zis, nicio educaţie. Mama o învăţa doar economia gospodăriei, şi asta pentru că, în afară de gătit mâncare şi de ţesut lână, nici ea singură nu ştia mai mult. Aspasia a încercat să organizeze cursuri de litere şi filozofie pentru tinerele fete. Dar cine le frecventa trebuia să înfrunte scandalul; şi iniţiativa ei a avut puţine adepte.

Nike creştea în casă, pentru că nu era frumoasă. Un sedentarism atavic o înzestrase cu picioare scurte, şolduri largi şi cu sânii uşor căzuţi. Era brunetă, dar se vopsea ca să pară blondă, deoarece, ca mai toţi bărbaţii din Sud, şi grecii aveau o predilecţie pentru culorile din Nord. Se spăla şi ea puţin; iar în loc de săpun, se folosea de uleiuri şi de parfumuri. Îşi făcea buzele cu carmin şi-şi dădea pe faţă cu cremă şi cu pudră; încerca să pară mai înaltă, purtând tocuri de rigoare, pe care îşi păstra cu greu echilibrul; îşi strângea sânii într-o reţea de panglici şi sutiene. Plutarh povesteşte că, atunci când s-a răspândit la Milet o epidemie de sinucideri, guvernul a încercat să-i pună stavilă ordonând pur şi simplu ca trupurile victimelor să fie expuse goale în public. Şi cochetăria a reuşit să facă ce nu putuse instinctul de conservare.

Nike, odată devenită fetişcană, purta un peplum de lână albă sau colorată; dar aceasta era singura opţiune ce i se permitea; şi, pentru că era obligată să stea în casă, nu putea nici măcar să-şi aleagă băiatul care îi plăcea; trebuia să aştepte ca tata să cadă de acord cu celălalt tată ca să aranjeze căsătoria. Şi, cum Nike făcea parte din burghezia de mijloc, ceva zestre avea şi ea, ceea ce uşura mult lucrurile. Zestrea aceasta rămânea întotdeauna proprietatea ei personală, şi de aceea, încă şi pentru acest motiv, soţul atenian nu divorţa bucuros. Dar dragostea avea prea puţin de a face cu asemenea căsătorii, care erau hotărâte de părinţi pe criterii exclusiv economice, deseori chiar şi fără ştirea celor doi direct interesaţi. În general, exista o mare diferenţă de vârstă între soţi, pentru că celibatarul atenian îşi putea petrece serile printre pornai, aleutride şi hetaire, şi nu se grăbea deloc la însurătoare.

Biata Nike, dacă avea noroc, se mărita la şaisprezece ani cu un bărbat de treizeci sau de patruzeci. Nunta, precedată de puţine zile de logodnă, avea loc la fată acasă. Şi, deşi ceremoniei i se imprima un caracter religios, se prevedea, printre altele, şi o „baie de purificare”. Cununia avea un caracter laic, întrucât nici un preot nu participa, ca atare, la ea; mireasa, acoperită cu un văl, era urcată de soţ într-un car urmat de lăutari, şi transportată acasă la el, unde capul familiei o primea ca pe o „nouă supusă a zeilor casei” (pentru că fiecare familie îi avea pe ai săi proprii, atâţia de câţi putea dispune). La intrare, pentru a simula răpirea, mirele o lua pe mireasă în braţe şi o ducea în dormitor; iar afară, la uşă, rămâneau oaspeţii care cântau în gura mare, tot timpul, cântece de nuntă, până în clipa când apărea soţul şi anunţa că faptul s-a consumat.

Nike trebuia să fie o soţie fidelă. Dacă se întâmpla să nu fie, bărbatul ei căpăta numele de „încornorat”, şi avea dreptul s-o alunge din casă, ba chiar legea putea impune în acest caz şi uxoricidul. Dar grecii au fost în privinţa asta indulgenţi, şi de obicei se mulţumeau cu întreaga dotă sau numai o parte din ea, ca reparaţii la onoarea ultragiată. Soţului, însă, îi era permis să aibă o ţiitoare. Iar teoreticianul acestui obicei a fost Demostene, care spunea că un bărbat, ca să se simtă bine, trebuie să aibă o soţie cu care să-şi petreacă nopţile şi să aibă copii; o ţiitoare cu care să-şi petreacă ziua şi să converseze; şi o curtezană cu care să se menţină în formă. Dar ce loc mai ocupa munca într-o zi astfel împărţită? Asta Demostene nu ne-a spus-o.

De fapt Nike, părăsind gineceul patern, trecea în cel conjugal, şi acolo rămânea osândită, pentru că legea îi interzicea chiar şi sportul şi teatrul. Situaţia ei a regresat mult faţă de cea din vremurile eroice când pentru o femeie izbucnea un război şi Homer îi închina capitole întregi în poemele sale. Da, pe atunci nu trebuia să-l cumperi pe bărbat cu zestre, ci bărbatul trebuia s-o cumpere pe ea, plătind-o cu oi şi cu porci. În civilizaţia ahee şi chiar şi în cele heraclidă şi dorică, femeia era protagonistă. Şi tocmai asta ne confirmă originea nordică a acestor cuceritori. De fapt, acolo unde ei au rămas stăpâni, cum a fost în Sparta, femeia se bucura de o cu totul altă poziţie, şi o vedem concurând dezbrăcată pe stadioane, ca să le permită tinerilor s-o aleagă pe cea mai bine făcută, pe cea mai calificată „producătoare” de progenituri zdravene.

Herodot, ca să explice de ce atenienele mâncau la bucătărie, în loc să ia masa cu soţii în sufragerie, povesteşte că atenienii, ori de câte ori plecau pe vremuri să cucerească vreo insulă şi să întemeieze acolo o colonie, omorau toţi bărbaţii şi se căsătoreau cu văduvele şi cu orfanele. Acestea, care erau de sânge carian, adică medio-oriental, jurau să nu stea niciodată la masă cu bărbaţii lor. Aşa o fi.

Atena, ostilă nordicilor dorieni, şi izolată între munţi, avea legături, aproape exclusiv, cu Egiptul, cu Persia şi cu Asia Mică; cetăţenii ei se încurcau cu femei din aceste ţări. Leneşă şi ignorantă, Nike era o femeie de harem. Ea îl vedea rar pe foarte civilizatul-şi modernistul ei soţ, care venea acasă numai ca să doarmă şi, când venea, nu-i povestea nimic, nu-i făcea curte, iar în agora şi la bărbier despre ea vorbea numai atât cât să repete, ca Plutarh şi ca Tucidide, că „numele unei femei de treabă trebuie să rămână neştiut, ca şi chipul ei”. Lucru care l-ar fi înfuriat rău de tot pe Homer.

*****

sursa: Indro Montanelli, Istoria grecilor, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: