Tag Archives: copilarie

Despre copilărie, cu Cella Serghi și Jean-Paul Sartre

cella serghi jean paul sartrePovestește Cella Serghi:

„M-a impresionat, citind Cuvintele lui Sartre, cât de bine pot, răsturnând datele, să-mi regăsesc la antipodul copilăriei lui, copilăria mea.

Supravegheat de familie, micul Jean-Paul ducea o existență trucată între pereții grijulii ai casei. Eu, liberă și nebăgată în seamă, trăiam după propriile mele gusturi și fantezii.

El stârnea admirația familiei la fiecare cuvânt pe care-l spunea. Pe mine, acasă, nu mă băga nimeni în seamă. Trebuia să ies din casă pentru ca halvițarul, pescarul, croitorul din colț și ucenicii să mă bage în seamă și chiar să mă admire.

Sartre s-a născut printre cărți, a trăit printre cărți. Eu n-am găsit nicio carte în casă. Figurinele ciobite, sticluțele irizate, ulcelele de pe vremea geto-dacilor îmi vorbeau fără cuvinte. El a văzut cuvintele, eu am văzut lucruri și fapte.

De educația lui se ocupa toată familia, nimeni nu se sinchisea de educația mea. Mama trebăluia, tata înjura, bunicul mârâia, bunica scotea bani din piatră seacă. Bogăția din casă erau vocea mamei, inteligența tatii, antichitățile bunicului, halvaua turcească pe care o făcea bunica.

În familia lui Sartre, copil, viața cobora din cărți. La noi, viața era adevărată și variată ca vremea, cu ploaie și soare, cu cer senin sau înnourat, cu grindină și furtună.

Continue reading →

De unde atâta nefericire?

copil trist

De ce există atâţia oameni nefericiţi? Nemulţumiţi? Trişti? Îngrijoraţi? Înfricoşaţi? Supăraţi? Apatici? Aţi observat câţi oameni supăraţi întâlniţi încă de dimineaţă? Sau câţi oameni nervoşi ori gata să se enerveze vedeţi în concediu sau în parcuri – unde se presupune că mergem să ne relaxăm şi să ne bucurăm? De unde şi cum dobândesc semenii noştri aceste stări negative? Stări pe care le poartă cu ei, unii, toată viaţa.

Germenii acestor stări se găsesc în copilăria fiecăruia, mai exact în relaţia cu părinţii, relaţie construită în copilărie. Iar această relaţie este opera părinţilor. Ei stabilesc cum să fie relaţia, pentru că ei au puterea absolută asupra bebeluşului, apoi asupra copilului mic şi, în foarte mare măsură, asupra adolescentului sau chiar asupra copilului devenit adult.

Noi, părinţii, construim şi menţinem un anumit tip de relaţie cu copilul nostru, un anumit climat, instituim anumite obiceiuri sau deprinderi. Tot noi suntem cei care putem schimba toate acestea, dacă vrem. Copiii nu au nicio putere. Doar adolescenţii au la îndemână, unii, răzvrătirea. Dar chiar şi atunci, tot părinţii se află pe poziţia de forţă.

Continue reading →

Cum trăiau spartanii?

spartani

Singura  îndeletnicire  a  cetăţenilor  spartani  era  războiul, pentru care erau antrenaţi încă din copilărie. Nou-născuţii erau prezentaţi pentru inspecţie căpeteniilor de trib; numai cei găsiţi suficient  de vigu­roşi erau lăsaţi părinţilor spre a fi crescuţi.  Până la vârsta de douăzeci de ani, toţi  băieţii erau educaţi într-o mare şcoală; scopul principal al educaţiei ce li se dădea aici era să-i facă rezistenţi, indiferenţi la durere şi riguros disciplinaţi.  Educaţia culturală  sau  ştiinţifică era conside­rată  lucru  frivol şi  de prisos; singurul  obiectiv  era  formarea  de buni soldaţi, întru  totul devotaţi  statului. La vârsta de douăzeci de ani începea serviciul militar propriu-zis.

Căsătoria era permisă oricui avea douăzeci de ani împliniţi,  dar până la vârsta de treizeci de ani orice bărbat era obligat să  trăiască în  „casa bărbaţilor”,  iar în  căsnicie să se comporte ca şi cum era vorba de un lucru oprit  şi secret. La treizeci de ani devenea cetăţean  în sensul deplin al cuvântului.  Orice cetăţean  era arondat unei popote şi cina împreună cu  ceilalţi  membri ai acesteia; el era  dator cu  o contribuţie în natură de pe lotul  său de pământ.

Continue reading →

Tolstoi – Atunci când moartea nu-şi făcuse încă apariţia

lev tolstoi

În amintirile lui Lev Tolstoi, vremea copilăriei se confundă cu fericirea. Totuşi, când deschizând ochii, a privit în jur, i s-a părut că fericirea a fost şi abia a plecat.

„În toate familiile există perioade când bolile şi moartea nu şi-au făcut încă apariţia, când duc o viaţă liniştită… O perioadă ca aceasta a cunoscut mama în familia soţului ei până la moarte… Nimeni nu murise, nimeni nu era serios bolnav, afacerile încărcate ale tatălui începeau să se aranjeze. Toţi erau sănătoşi, veseli, prietenoşi. Tata îi distra pe toţi cu poveştile şi glumele sale.

Eu n-am mai prins vremea aceea. Când am început să-mi dau seama de viaţă, moartea mamei apucase să-şi pună amprenta pe traiul familiei noastre.”

sursa: Viktor Sklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, 1986, pag. 24

Infirmitatea lui Garabet Ibrăileanu

„După ce m-am mutat cu tatăl meu şi cu nevasta lui, s-a întâmplat o nenorocire. Tatăl meu s-a îmbolnăvit de o boală care azi văd că a fost pneumonie. Eram în clasa a IV-a primară. Am fost foarte nenorocit. Dar am avut o satisfacţie. Eu eram gospodarul. Am fost foarte mândru, când (aveam 11 ani) am cumpărat, la median, un car de lemne de la un ţăran.

Dar emoţiile cauzate de grava boală a lui tată-meu mi-au produs o curioasă psihopatie: la şcoală nu puteam să încep lecţia. Deveneam mut. Ca să se încredințeze de adevăr, profesorul mă punea să scriu lecţia pe tablă. O scriam, dar n-o puteam citi. Profesorul m-a sfătuit să fac baie de muştar, la picioare. Am făcut, în zadar.

Această infirmitate m-a ţinut multă vreme. Până şi în liceu. Ba chiar până şi azi, în anumite ocazii. Şi azi, când sunt mulți într-o cameră, oameni mai străini, şi trebuie să spun un „bună ziua” general, adesea nu pot, ori îl spun repezit, comic, exploziv, fiindcă îl spun printr-o mare sforţare făcută asupra mea. În fond este emoția mare faţă cu o împrejurare mai deosebită – şi aceasta are ca bază timiditatea.”

sursa: Garabet Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă

Edith Piaf – Muzică, alcool şi amanţi

Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă „Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.

Continue reading →

Nero – sub imperiul fricii

Artist capricios şi cabotin, cu imaginaţie aprinsă şi sensibilitate stranie, Nero este, deopotrivă, şi un poltron. De altfel, aceasta este o trăsătură esenţială a caracterului său. Toată viaţa, acest stăpân al Romei a fost chinuit, măcinat de frică.

Continue reading →

Despre copiii din Grecia antică

La naşterea unui băiat era obiceiul să se atârne la uşa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la naşterea unei fetiţe, o coroană cu panglici de lână. După câteva zile de la naştere avea loc ceremonia de purificare [atât naşterea cât şi moartea erau considerate de greci ca fiind momente impure, evenimente care „pângăresc”] atunci când în mod simbolic noul născut era „prezentat” flăcării focului din cămin. Apoi tatăl îl lua în braţe – semn că îl recunoştea ca fiul său legitim. După care, toţi membrii familiei îi aduceau noului născut un dar.

Continue reading →

Copilăria lui Nicolae Iorga

Unicul

Primele amintiri care luminează copilăria lui Nicolae Iorga, până când merge la şcoală, sunt legate de îmbrămintea şi primele lecturi, uimitoare, spre care nu-l împinsese nimeni. Prin iubirea mamei sale şi prin talentul acesteia la croitul îmbrăcămintei, copilul Iorga a fost totdeauna bine îmbrăcat. Purta rochiţe de pichet alb cu brandenburguri albastre”, pe cap având o căciuliţă cu aceleaşi brandenburguri.

Continue reading →

Copilăria lui Mussolini

Benito Amilcare Andrea Mussolini (1883-1945) a fost prim-ministru al Italiei (1922-1943) si președinte al Republicii Sociale de la Salo (1943-1945); a creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat...

Mussolini s-a născut la 29 iulie 1883, într-un cătun lângă orăşelul Forli. Tatăl noului născut era Alessandro, de meserie fierar, ştiutor de carte (lucru rar în acele vremuri), adept al ideilor corporatist-socialiste, amator de băutură, palavragiu înnăscut şi mare fustangiu. Era “corespondent” amator al unor ziare anarhiste care apăreau în oraşul Forli, scriind mici articole, mai ales despre revoluţie şi socialism, pe care micul, zburdalnicul şi violentul Benito le asculta împreună cu alţi săteni în lectura plină de sine a tatălui său, vrăjit parcă de cele auzite.

Mama sa, Rosa, era învăţătoare şi ducea tot greul casei. Poate de aceea a murit la doar 46 de ani.

Familia Mussolini o ducea greu. Despre acest lucru Benito va scrie mult mai târziu: “Masa noastră în toată săptămâna consta într-o supă de legume la dejun şi un fel de ridichii seara, pe care le mâncam cu toţii din aceeaşi farfurie. Duminica, o jumătate de kilogram de carne de oaie pentru supă”.

Prin grija mamei sale, Benito a primit o învăţătură destul de temeinică, urmând cursurile Colegiului Salesienilor din oraşul Faenza. În colegiu disciplina era deosebit de severă, iar discrepanţele sociale la fel de evidente şi respectate cu mare grijă. Spre exemplu, în sufrageria colegiului existau trei rânduri de mese: pentru nobili, pentru bogaţi şi pentru săraci.

Ca elev al colegiului, Benito era un revoltat cvasipermanent, violent şi mândru până la infatuare. El îşi amintea că “mulţi dintre tovarăşii mei din copilărie cu care furam cuiburi de păsări şi fructe, mai au şi azi pe cap cicatricele lăsate de pietrele aruncate de mine”.

 În colegiu, a aruncat o călimară în faţa unui profesor, a rănit pe un coleg de clasă cu un briceag – pe care îl purta mai totdeauna asupra sa – iar odată, furios, i-a spus mamei sale: “Într-o zi, Italia se va teme de mine”.

Din lipsă de mijloace materiale, dar nu numai, a fost retras din Colegiul Salesienilor şi mutat la un colegiu mai modest din oraşul Folimpopoli, ca intern. A fost însă exclus din internat pentru comportarea sa, continuând studiile ca extern. Era atras de muzică, în colegiu făcând parte din orchestra acestuia, cântând parcă predestinat la … trombon.

Absolvent al colegiului în anul 1901, cu o diplomă “care îţi îngăduie să-ţi câştigi pâinea”, dar cu condiţia “de a găsi un post de învăţător”, ceea ce nu era un lucru uşor, îngroaşe rândurile celor fără ocupaţie, timp în care ura, violenţa, furia şi revolta cresc continuu. După ce a eşuat să se angajeze în învăţământ, a încercat să se angajeze secretar – pe un post liber – la primăria din comuna natală, dar primarul îl refuză, gest la care tatăl lui Benito, Alessandro Mussolini, în replică, îl ameninţă: “Într-o zi, o să-l accepţi ca stăpân”.

Ce va face în continuare? Duce o viaţă dezordonată, cu numeroase aventuri amoroase, frecventează balurile de prin sate, se bate pentru nimic, este de o energie debordandă, însetat de cuceriri rapide şi trecătoare, din care se alege cu o poftă nestăpânită pentru relaţii amoroase, dar şi cu un sifilis, prost tratat, care îl va însoţi toată viaţa. Devine amantul unei femei căsătorite, provoacă scandaluri, umblă îmbrăcat caraghios încât stârneşte nelinişte în jurul său.

După încheierea cursurilor, pleacă în Elveţia, unde duce o viaţă deosebit de dură: munceşte ca salahor, face deseori foamea, traversează o perioadă de melancolie. “M-am întrebat pe malul lacului Leman – notează mai târziu Mussolini – dacă mai merita osteneala să mai trăiesc”.

La un moment dat dormea într-o ladă, sub un pod din Laussane, fiind arestat pentru vagabondaj. A făcut scurte perioade de pedeapsă cu închisoarea (numai în Elveţia a fost arestat şi pedepsit de vreo 11 ori cu închisoarea, este drept pe termene scurte, de la câteva zile la câteva săptămâni).

Acesta este omul ce va deveni, mai târziu, dictatorul Italiei.

Copilăria lui Byron

George Gordon Byron s-a născut pe 22 ianuarie 1788. Avea chipul frumos al tatălui său, dar de îndată ce a început să meargă, mama lui observă cu groază că şchioapătă. Picioarele aveau o formă normală şi lungimea egală, dar când copilul îşi lăsa călcâiul în pământ, glezna i se răsucea. Nu se putea ţine drept decât în vârful picioarelor. Medicii consultaţi au pus această deficienţă pe seama unei manevre greşite la naştere, datorată pudorii excesive a doamnei Byron.

Era un copil foarte inteligent şi afectuos, dar avea o fire violentă. Ca şi mama lui, când se înfuria, devenea foarte agresiv. Pe când purta încă fustiţe, şi fusese mustrat că murdărise o rochiţă nouă, el a apucat rochiţa cu amândouă mâinile şi, cu o furie tăcută, a sfâşiat-o de sus până jos, privindu-şi bona cu un aer provocator.

Judecăţile unui copil asupra vieţii se formează din primii ani. Ce vedea acesta? Tatăl şi mama lui încercaseră să trăiască împreună şi fuseseră nevoiţi să renunţe. Copleşită de supărări, doamna Byron devenise foarte irascibilă, lăsându-se pradă câteodată unor furii devastatoare. Şi atunci, porţelanurile începeau să zboare prin casă.

Copilul îşi observa părinţii cu o gravă curiozitate. Ceilalţi copii aveau o mamă şi un tată care se iubeau şi trăiau împreună. Cât despre el, se trezea în hărmălaia certurilor, a reproşurilor şi a plânsetelor. Slujnicele îi socoteau pe părinţii lui fiinţe smintite, periculoase, uneori demne de batjocură.

Diferit de ceilalţi din cauza familiei, se deosebea şi mai mult din cauza infirmităţii lui. De ce nu-l ţineau călcâiele? Se simţea atât de ruşinat, încât nu punea niciodată întrebarea.

Într-o zi, pe stradă, o femeie îi spuse bonei lui: “Ce băieţel frumos acest Byron. Păcat că are asemenea picioare!” El o lovi cu biciul lui mic şi strigă : “Să nu vorbeşti despre asta!

După moartea tatălui, Byron a rămas alături de mama sa, o femeie cu o dispoziţie schimbătoare, sub imperiul căreia îl acoperea cu o ploaie de sărutări după un potop de lovituri. Ştia că era nefericită. Se temea de ea şi o compătimea. Când se ducea în grădina lui John Stuart, profesor de greacă în Aberdeen, culegea fructe şi îl întreba întotdeauna dacă putea să ia nişte mere “pentru sărmana şi draga lui mamă”.

La şcoală, Byron era iubit de colegii lui, deşi la început i-a surprins prin firea lui afectuoasă şi violentă. “Un puşti foarte receptiv – îl aprecia unul dintre profesorii lui – dar greu de stăpânit.”

În ciuda infirmităţii, era plin de curaj: “totdeauna gata să lovească mai curând decât să primească lovituri”. Într-o zi, un băiat l-a insultat, dar fiindcă pe moment lupta era imposibilă, micul Byron i-a promis obraznicului că o să-l găsească el altădată. În săptămâna următoare, l-a oprit pe stradă şi l-a ciomăgit metodic. 

De la nouă ani descoperise că poţi trăi o fericire infinită în prezenţa unei anumite persoane. Se îndrăgostise de verişoara sa, Mary Duff, o fetiţă cu ochi castanii şi păr brun. Îi admira trăsăturile; nu-şi putea imagina ceva mai frumos. Îi plăcea să se plimbe cu ea, să stea alături de ea, s-o mângâie cu blândeţe. Nu se mai gândea decât la chipul verişoarei lui. Îşi pierduse somnul, nu mai vorbea decât de Mary Duff. Când nu era cu el, îşi exaspera mama ca să-i scrie lui Mary Duff, iar dragostea îi dădea atâta forţă acestui copil că, vrând-nevrând, Catherine Byron devenea secretara fiului său.

Cât era de pasionat şi de timid! Când se gândea la  piciorul său beteag, la mersul săltat, se simţea ridicol, ruşinat. Ar fi vrut să se ascundă, să dispară.

Copilul sentimental, visător devenea brusc, fără un motiv aparent, sălbatic. Uneori, după o lungă tăcere, făcea un gest brutal şi care părea inexplicabil.  Într-o zi, la masă, el apucă un cuţit şi îl apăsă atât de tare în piept, încât mama lui se îngrozi.

Cauzele acestor excese erau cu atât mai greu de ghicit cu cât nu uita niciodată un afront şi nutrea multă vreme resentimente. Crizele de furie erau adesea declanşate de evenimente petrecute cu câteva săptămâni în urmă.

Micul Lord Byron era înzestrat, însă, cu o inteligenţă foarte rară la un copil de vârsta lui. O existenţă dificilă grăbeşte adesea formarea inteligenţei. Un copil fericit se lasă dus de valul vieţii şi acceptă adevarul din partea părinţilor lui; un copil crescut într-o atmosferă tensionată, dominată de certuri, îşi judecă părinţii şi îşi construieşte el însuşi o imagine a lumii, adesea aspră. 

Copilăria lui Ivan cel Groaznic

Ţarul Ivan al IV-lea a avut o copilărie nefericită. Atunci când Vasile al III-lea, ţar al Rusiei (1505-1533), a murit pe neaşteptate, tânăra lui soţie şi mama lui Ivan a devenit Mare Cneaghină (prinţesă), cu responsabilitatea conducerii Rusiei. După cinci ani, a murit şi ea în condiţii misterioase, lăsându-şi micul fiu în grija unui consiliu format din boieri cunoscuţi pentru trădările lor.

Prea tânăr pentru a interveni, Ivan putea numai să privească cum prinţul Obolenski, iubitul defunctei sale mame, a fost arestat şi aruncat în temniţă, unde a murit de foame. Toţi cei care îl iubiseră pe prinţ au avut aceeaşi soartă.

Lipsit de ajutorul mamei sale, Ivan a fost lăsat aproape singur în voia sorţii, la periculoasa curte rusească. Ca tovarăş avea numai un frate mai mic, surdo-mut.

Conducerea Consiliului era acum în mâinile a doi boieri puternici, fraţii Suiski, care îşi foloseau poziţia pentru a se îmbogăţi pe ei şi pe favoriţii lor, pe seama tânărului ţar. Tratamentul la care l-au supus pe Ivan a fost cel care a născut în el ura pentru boieri, în general, şi pentru Suiski, în special. Fraţii îşi afişau dispreţul pentru Ivan în faţa întregii curţi, cu o grosolănie şi o lipsă de respect flagrante.

Comportamentul lor a avut un efect devastator asupra lui Ivan, al cărui bunic suferise umilinţe asemănătoare din partea tătarilor din Crimeea. În fiecare an, cneazul rus era silit să meargă la curtea hanului şi să se umilească, aruncându-se în genunchi şi hrănind cu ovăz din coiful său calul favorit al hanului. Nepotul său îndura acum umilinţe asemănătoare, de data aceasta nu din partea străinilor, ci din cea a membrilor propriei curţi; şi totuşi, era lipsit de puterea de a-i contesta.

Ivan îşi elibera frustrarea în acte meschine de cruzime lipsite de sens, aruncând animale vii din vârful turnurilor palatului şi râzând când se făceau bucăţi pe pietrele de jos.

Însă, după ce a preluat puterea, Ivan a avut un ţel pe care l-a urmărit cu încăpăţânare: să-i facă pe boieri să plătească scump lipsa de respect de care dăduseră dovadă.

Copilăria lui Vlad Ţepeş

Pericolul şi nesiguranţa au bântuit copilăria lui Vlad Ţepeş. Destinat să fie personajul principal în lupta ţării sale pentru independenţă faţă de turcii otomani, începutul vieţii sale ar fi putut fi cu greu mai nesigur.

În 1431, tatăl său, pretendent la tronul Ţării Româneşti, a fost chemat la Nurnberg de către Sigismund, împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam Germanic. Acolo a fost făcut membru al Ordinului Dragonului, o onoare mai puţin obişnuită, care cerea ca el şi urmaşii lui să apere creştinătatea împotriva turcilor.

Tânărului Vlad viaţa i-a rezervat cele mai mari greutăţi atunci când, împotriva jurământului depus, tatăl său a semnat un tratat de supunere faţă de sultanul turc şi, drept dovadă de bună credinţă, şi-a lăsat zălog ca ostateci fiii, pe Vlad, de şase ani, şi pe fratele său, Radu. Fără a se putea împotrivi, băieţii au fost duşi în oraşul turcesc Adrianopol.

În următorii ani, cei doi au fost ţinuţi într-o stare de mare nesiguranţă la curtea sultanului şi au trăit cu frica permanentă că vor fi executaţi rapid, în cazul în care tatăl lor, aşa cum era de aşteptat, se va răzvrăti împotriva turcilor.

La începutul captivităţii, nefericirea lui Vlad a fost exacerbată de condiţiile în care era ţinut, închis într-o temniţă subterană, cu hrană puţină. În schimb, fratele său, Radu, care era un băiat frumos, s-a convertit la islam şi a devenit unul dintre favoriţii sultanului.

Pentru Vlad, aceasta a fost o dublă trădare: nu numai că tatăl său l-a predat duşmanului fără luptă, dar şi fratele său schimbase tabăra.

Aceste evenimente au contribuit fără îndoială la formarea caracterului răzbunător de mai târziu al lui Vlad Ţepeş; acest lucru a alimentat obsesia lui pentru împărţirea pedepselor de o cruzime extremă oricui era suspectat de infidelitate.

Copilaria lui Charles Chaplin

Părinţi actori

La finele secolului XIX, în timpul domniei Reginei Victoria, Imperiul Britanic era o mare putere ce conducea numeroase colonii, dar în interiorul graniţelor ţării exista o adevărată prăpastie între cei bogati şi cei săraci, iar străzile oraşului musteau de oameni prinşi în ghearele sărăciei. Într-o epocă în care nu exista nici radio, nici film, singura distracţie a oamenilor era music hall-ul. Artiştii care sustineau aceste reprezentaţii erau, asemenea celor din public, cetăţeni ai oraşului, dar care duceau o viaţă mai bună decât o fată în casă sau un muncitor de la fabrică, astfel că aceia dintre ei care aveau vederi mai largi au ales să joace pe scenă în loc să ajungă nişte muncitori săraci.

Charles Chaplin şi Hannah Harriette

Pedlingham Hill, care au pătruns în lumea music hall-ului din centrul Londrei, erau artişti care visau să aibă parte de un asemenea succes. Charles, care era francez evreu, şi Hannah, cu origini în Spania şi Irlanda, au format un cuplu frumos şi tânăr după ce s-au îndrăgostit pe când jucau împreună într-o piesă melodramatică. Relaţia lor a fost întreruptă atunci când Hannah avea 18 ani şi a fugit în Africa cu un aristocrat de vârstă mijlocie. Obosită fiind însă de viaţa petrecută în colonii, revine brusc la Londra. Cei doi se împacă şi se căsătoresc în 1885. Patru ani mai târziu, Hannah dă naştere unui copil. Acest băieţel este cel care, în calitate de Rege al Comediei, avea să încânte audienţa de pretutindeni, şi anume Charlie Chaplin.

Continue reading →

Einstein – copilaria unui geniu

În copilărie, geniul lui Albert Einstein era departe de a se întrevedea. Era un copil retras, fapt pentru care era adesea batjocorit de către colegii de şcoală. Nu era un elev strălucit, în schimb, îi plăcea să citească tot felul de cărţi de popularizare a ştiinţei. Avea obiceiul să analizeze detaliat, din orice punct de vedere, orice gând, idee sau informaţie pe care o avea, păstrând însă tăcerea până când considera că mintea sa a epuizat acest subiect, lucru ce îi determina pe cei din jurul său să creadă că este retardat şi să-l dispreţuiască.

Vedea şi observa lucruri pe care alţi copii de vârsta sa nici nu puteau să le conceapă. Această capacitate a sa va fi renumită în viitor, însă, în copilărie, micutul Albert era considerat ,.îndărătnic” şi diferit.

S-a născut la Ulm, un oraş mic din Germania. Tatăl său, Hermann, era fiul cel mai mare al familiei Einstein, de origine evreiască. Se spune că mama lui Albert, când l-a văzut prima dată pe nou-născut, era să leşine. Micuţul cântărea mai mult decât un copil normal şi avea capul umflat şi pătrăţos. Părinţii săi erau neliniştiţi şi se întrebau dacă pruncul pe care li l-a dăruit Dumnezeu era normal. Când Albert a ajuns la vârsta de trei ani, fără să articuleze un cuvânt, părinţii săi au crezut că este retardat şi şi-au pierdut orice speranţă. Însă mare le-a fost uimirea, când, într-una din zile, micuţul a deschis gura şi a început să vorbească cu fluenţa şi vocabularul unui adult. Ce se întâmplase? Copilul analizase până atunci utilizarea cuvântului, iar apoi a exteriorizat ceea ce învăţase.