Arhive etichetă: Balzac

Cum a murit Balzac?

balzacBALZAC (Honore de) Scriitor francez

Data morţii : 18 august 1850 (la 51 de ani)

Cauza : boală de inimă, complicată în faza terminală cu hidropizie şi cangrenă cauzată de arterită

Locul : strada Fortunee nr. 14 (în prezent strada Balzac), Paris (Franţa)

Înhumat : cimitirul Pere-Lachaise, Paris

 Scriitorul suporta cu greu inactivitatea la care îl condamna boala: „Opt zile de febră. Aș fi avut timp să mai scriu o carte!” suspina el.

Continuă citirea →

Femeile din viața lui Balzac

laure de bernyLaure de Berny (1777-1836). Louise-Antoinette-Laure Hinner, fiica unui harpist de origine germană și a unei cameriste a reginei Marie-Antoinette, care-i fusese nașă, căsătorită cu contele Gabriel de Berny, cu care a avut nouă copii.

Balzac, mai tânăr cu douăzeci și doi de ani decât Laure de Berny, a cunoscut-o în 1822 la Villeparisis, unde trăia despărțită de soț, și a iubit-o cu pasiune. Până la sfârșitul vieții ei, Laure de Berny, Dilecta, i-a fost iubită, prietenă, sfătuitoare și sprijin material la nevoie. A fost, poate, singura femeie ce l-a iubit cu adevărat.

ijunotl001p1Laure-Adelaide-Constance Permon, ducesă d’Abrantes (1784-1838), văduva generalului Andoche Junot, duce d’Abrantes (1771-1813).

Autoare a unor Memorii, l-a introdus pe Balzac în diferite saloane pariziene la moda (la Sophie Gay, Doamna Recamier, baronul Gerard) și i-a povestit episoade din timpul primului imperiu, dintre care unele se regăsesc în romanul Une tenebreuse affaire (1841). La rândul său, Balzac a ajutat-o în redactarea și publicarea Memoriilor. Începând din anul 1825, Balzac a întreținut cu ducesa d’Abrantes relații sentimentale intermitente, adresându-i-se în scrisori cu apelativul Marie.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Honoré de Balzac către Laure de Berny

YooniqImages_102038841(1)La 22 de ani, Balzac s-a îndrăgostit brusc, fără a ști mare lucru despre dragoste. Aleasa este doamna de Berny, de 45 de ani.

Martie 1822

Gândiți-vă, doamnă, că, departe de dumneavoastră, există o ființă al cărei suflet, datorită unui admirabil privilegiu, străbate distanțele, urmează prin aer un drum ideal, și aleargă, beat de fericire, să vă stea fără încetare în preajmă; căreia îi face plăcere să asiste la viața dumneavoastră, la sentimentele dumneavoastră; care ba vă compătimește, ba vă dorește, dar care vă iubește cu acea căldură a sentimentelor și acea prospețime a dragostei pe care n-o cunoaște decât tinerețea; o ființă pentru care sunteți mai mult decât o prietenă, mai mult decât o soră, aproape o mamă, și chiar mai mult decât toate acestea; sunteți pentru mine un fel de divinitate vizibilă căreia îi raportez toate acțiunile.

Continuă citirea →

O ciudată igienă literară. De ce n-a devenit Theophile Gautier un scriitor de mâna întâi

Gautier Theophile

Dându-se exemplu pe sine, Balzac propovăduia colaboratorilor săi de la Cronique de Paris o ciudată igienă literară.

Povesteşte Theophile Gautier: „Trebuia să ne claustrăm timp de doi sau trei ani, să bem numai apă, să mâncăm numai lăptuci ca Protogene, să ne culcăm la ora şase seara, să ne sculăm la miezul nopţii şi să lucrăm până dimineaţa; să ne folosim ziua revăzând, adăugind, tăind ceea ce e de prisos, perfecţionând, şlefuind ceea ce lucrasem noaptea, să corectăm ciornele, să luăm note, să facem studiile necesare şi mai ales să trăim în cea mai absolută castitate. Insista mult pe această recomandare, foarte greu de respectat pentru un tânăr de 24 sau 25 de ani. După părerea sa, castitatea dezvolta în cel mai înalt grad puterile spiritului şi dădea celor care o practicau calităţi necunoscute. Noi obiectam timid că cele mai mari genii nu şi-au interzis nici dragostea, nici pasiunea, nici chiar plăcerea, şi citam în sprijinul nostru nume celebre. Balzac dădea din cap şi ne răspundea: „Ar fi putut mult mai mult fără femei.” Singura concesie pe care putea să ne-o facă, şi asta cu chiu cu vai, era să ne lase să ne vedem iubita o jumătate de oră în fiecare an.

Prin acest regim făgăduia să facă din mine, ţinând seama de înclinaţiile naturale pe care îi plăcea să mi le recunoască, un scriitor de mâna întâi. Din operele mele se vede că n-am urmat acest plan de studiu, atât de înţelept.” 🙂

sursa: Theophile Gautier, Istoria romantismului, vol.II, trad.: Mioara şi Pan Izverna, Bucureşti, Minerva, 1990, p.130

Cea mai veche scrisoare a lui Balzac

Balzac la 1820

Către Doamna Bernard-Francois Balzac

Vendome, 1 mai (1809)

Dragă mămico,

Cred că tăticu s-a necăjit foarte rău când a aflat că am fost la arest. Te rog să-l îmbunezi spunând-i că am luat o menţiune. Nu uit să-mi frec dinţii cu batista. Mi-am făcut un caiet în care îmi copiez maculatoarele pe curat şi am note bune şi astfel sper să-ţi fac o bucurie. Te sărut din toată inima şi pe toţi din familie.

Această scrisore, scrisă de Balzac la vârsta de 10 ani, este cea mai veche care s-a păstrat.

În 1809, familia Balzac era instalată la Tours. Tatăl, Bernard-Francois Balzac (al cărui nume originar era Balssa, ortografiat Balzac începând din 1776), fiu de ţărani din Nougayrie, comuna Montirat, departamentul Tarn, în sudul Franţei, autodidact, fusese la început secretar în cabinetul notarului din comuna natală, apoi devenise la Paris, rând pe rând, secretar la Consiliul regelui, secretar al ministrului marinei, funcţionar în administraţia militară. Numit în 1795 şeful aprovizionăriicelei de-a 22-a divizii din Tours, se căsătorise în 1797 la Paris cu Anne-Charlotte-Laure Sallambier, cu 32 de ani mai tânără decât el, fiica unor negustori bogaţi din cartierul parizian Marais, căsătorie din care se vor naşte cinci copii.

Continuă citirea →

Viaţa şi opera lui Honoré de Balzac

Honoré de Balzac (1829)

Balzac, Honoré de născut Honoré Balssa (20.05.1799, Tours, Franţa – 18.08.1850, Paris). Autor francez care a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul Comedia umană (La Comédie humaine). A contribuit la consacrarea formei tradiţionale a romanului, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai tuturor timpurilor.

Primii ani ai carierei     Tatăl lui Balzac a fost fiu de ţăran din sud şi a lucrat în administraţia de stat timp de 43 de ani, sub Ludovic XVI şi Napoleon. Mama lui Honoré provenea dintr-o familie prosperă de negustori parizieni de postavuri. Sora sa Laure (mai târziu de Surville) a fost singura lui prietenă din copilărie şi a devenit primul său biograf.

Continuă citirea →

Răutăţi concentrate

Honore de Balzac si Sainte-Beuve

Împotriva lui Saint Beuve, care-l dispreţuise din totdeauna, Balzac a lansat atacuri dure. Articolul despre Port-Royal a fost teribil:

„Domnul Sainte-Beuve a avut încremenitoarea idee de a reintroduce genul plicticos… Citindu-l pe domnul Sainte-Beuve, plictiseala picură asupra ta asemenea unei uşoare ploi mărunte care în cele din urmă te pătrunde până la oase…

Într-o privinţă, acest autor merită lăudat: iese puţin în lume şi nu împrăştie plictiseala decât prin pana sa…

Poeziile domnului Sainte-Beuve mi s-au părut întotdeauna traduse dintr-o altă limbă, de cineva care nu prea cunoaşte acea limbă.”

Singura scuză a acestei răutăţi concentrate e că Sainte-Beuve fusese cel care dăduse exemplul. Spunea despre Balzac că e medic de boli ruşinoase:

Continuă citirea →

Cel dintâi printre cei mai mari

Balzac la masa de lucru

21 august 1850. La cimitirul Pere-Lachaise, la mormântul lui Balzac, Victor Hugo a ţinut un emoţionant discurs:

„Domnul de Balzac era unul dintre cei dintâi printre cei mai mari, unul dintre cei mai măreţi printre cei mai buni…

Toate cărţile sale alcătuiesc o singură carte, o carte vie, luminoasă, profundă, în care vezi plecând şi sosind, şi mergând şi mişcându-se întreaga noastră civilizaţie contemporană, carte minunată pe care poetul a intitulat-o Comedie şi pe care ar fi putut să o intituleze Istorie; care îmbracă toate formele şi toate stilurile, care îl depăşeşte pe Tacit şi ajunge până la Suetoniu, care-l străbate pe Beaumarchais şi ajunge până la Rabelais… plină de adevăruri, de sentinţe, de aspecte burgheze, de trivialităţi, de probleme materiale, şi care, pe alocuri… lasă deodată să se întrevadă cel mai sumbru şi mai tragic ideal…

Aceasta e opera pe care ne-o lasă, operă măreaţă şi trainică, robustă grămădire a unor temelii de granit, monument! operă de la înălţimea căreia îi va străluci de aici înainte faima. Oamenii de seamă îşi făuresc propriul piedestal, viitorul se îngrijeşte de statuie…

Continuă citirea →

Om şi Prometeu

Honore de Balzac - Prometeu

În Balzac sălăşluiesc două făpturi. Una este un grăsun care pare să trăiască pe tărâmul omenesc; care se ceartă cu o mamă şi cu o soră; care are datorii şi se teme de portărei; care cultivă concomitent amoruri epistolare cu o contesă poloneză şi amoruri ancilare cu o slujnică-stăpână. Cealaltă e făuritorul unei lumi; îi plac femeile tinere cu umerii albi, cu ochi scânteietori, actriţe sau ducese; încearcă şi înţelege simţirile cele mai delicate; şi duce, fără a se sinchisi de mizerabilile probleme băneşti, un trai fastuos.

Balzac cel uman îi suportă pe micii burghezi ai familiei sale; Balzac cel prometeic frecventează familiile ilustre pe care le-a plăsmuit el însuşi. Acaparat de creaturile imaginaţiei sale, nu mai are răgazul de a se sinchisi de celelalte. Nu asistă nici la moartea Laurei de Berny, nici a Laurei d’Abrantes, cu toate că le-a iubit în ceasurile vieţii sale pământeşti; dar veghează, de-a lungul agoniei lor, la căpătâiul Henriettei de Mortsauf, Estherei Gobseck şi al Coraliei, care sunt fiicele geniului său.

În lumea reală poate părea uneori ingrat sau neglijent; va fi duios şi pasionat în lumea sa, singura, de fapt, în care crede, singura în care se află, active şi intense, inima şi mintea sa.

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 469-470

Portretul lui Balzac

Honore de Balzac

Sophie Koslowska, o prietenă a lui Francis Sarah Lovell (amanta lui Balzac), îi face marelui scriitor francez următorul portret:

„Nu se poate spune despre domnul de Balzac că ar fi un bărbat frumos, deoarece e scund, gras, rotofei, îndesat; umeri largi, pătraţi de-a binelea; capul mare; un nas de gumă, cu vârful pătrat; o gură foarte frumoasă, dar aproape lipsită de dinţi; părul negru ca pana corbului, ţeapăn şi maestecat cu alb. Dar în ochii săi bruni se află o flacără, o expresie atât de puternică încât, fără să vrei, eşti obligat să recunoşti că puţine chipuri sunt atât de frumoase.

E bun, e bun de pus la rană cu cei pe care-i iubeşte, teribil cu cei pe care nu-i iubeşte şi nemilos cu mărimile caraghioase. Vorbele sale de duh nu te izbesc pe moment, dat îţi revin îm minte  şi te urmăresc ever after asemenea unei stafii. Are o voinţă şi un curaj de fier; pentru prietenii săi e în stare să uite de sine, şi prietenia sa nu cunoaşte îngrădiri, îmbină măreţia şi nobleţea leului cu blândeţea unui copil…”

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 358

Amanta lui Balzac

Frances-Sarah Guidoboni-Visconti

Pe când continua s-o asigure pe Eveline Hanska de nezdruncinata sa credinţă şi de castitatea-i neprihănită, Honore de Balzac întreţinea de câtva timp relaţiile cele mai intime şi, la început, cele mai tainice, cu o altă femeie, foarte potrivită să-i măgulească amorul propriu prin frumuseţea, nobleţea şi situaţia ei mondenă.

La una din marile recepţii ale ambasadei Austriei la Paris, Balzac zări o tânără femeie în vârstă de vreo 30 de ani, căreia îi admiră pieliţa roz, părul blond cenuşiu, talia mlădioasă şi unduitoare, ochii de prinţesă orientală. Înfăţişarea ei provocatoare de bacantă lascivă atrase atenţia lui Balzac. Se informă asupra numelui ei şi află că această frumuseţe engleză, Frances Sarah Lovell (Funny), era soţia contelui Emilio Guidoboni-Visconti, coborâtor al uneia din cele mai ilustre familii milaneze.

Aproape imediat după căsătorie, Contessa se dovedise incapabilă „să reziste unei surprize a simţurilor”. Nu numai că temperamentul ei înfocat avea nevoie de amanţi, dar şi conştiinţa ei se împăca de minune cu o asemenea purtare. Luase ca exemplu pe contesa d’Albany şi pe Teresa Guiccioli; avea cuvinte de laudă pentru fiecare dintre ele, preţuindu-le curajul legăturilor lor cu bărbaţi de geniu: Alfieri şi Byron.

Iar contele Guidoboni-Visconti se dovedi a fi un soţ chiar mai puţin sever decât contele Guiccioli. Bietul bărbat, tot pe-atât lipsit de răutate cât şi de caracter, nu se interesa decât de două lucruri: de muzică şi de meseria de farmacist. Era o făptură blândă, ştearsă, nehotărât din fire, niţeluş plicticos şi pisălog, câtuşi de puţin prost, cu un amestec de fineţe şi de naivitate stângace. Pe scurt, sortit să fie încornorat, s-o ştie şi s-o îngăduie.

Continuă citirea →

Scrisoarea unei femei îndrăgostite

CHT231022

Sentimentele Evelinei Hanska faţă de Balzac ne sunt cunoscute dintr-o scrisoare adresată unuia dintre fraţii săi:

Doamna Hanska către contele Henri Rzewuski, 10 decembrie 1833

„În Elveţia am cunoscut pe cineva de care suntem încântaţi: e vorba de domnul de Balzac, autor al romanului Pielea de sagri şi al atâtor lucrări încântătoare. Această cunoştinţă a devenit o adevărată legătură şi sper că va dura cât viaţa noastră… Balzac îţi seamănă mult, dragul meu Henri; e vesel, pus pe râs, amabil ca tine; până şi ca înfăţişare aduce cu tine, şi amândoi semănaţi cu Napoleon… Balzac e un adevărat copil. Dacă te iubeşte, ţi-o spune cu sinceritatea candidă a acestei vârste…

Continuă citirea →

Cum a cunoscut-o Balzac pe doamna Hanska

Balzac indragostit

Succesul obţinut cu primele cărţi a făcut din Balzac un personaj cunoscut şi admirat. În 1832, în uriaşa lui corespondenţă feminină a remarcat o scrisoare semnată Străina. Scrisul şi stilul evocau o femeie distinsă. La rugămintea lui Balzac, corespondenta îşi dezvălui identitatea. Născută contesa Eveline Rzewuska, dintr-o celebră familie poloneză stabilită în Rusia, se căsătorise, în 1819, cu Venceslas Hanski, mareşal al nobilimii din Volhinia, cu 22 de ani mai în vârstă decât ea. Hanski stăpânea, în Ucraina, castelul Wierzchownia, cu un domeniu de 21 de hectare, locuit de 3.035 de „suflete”.

În ochii lui Balzac, noua sa cucerire părea să descindă dintr-un basm oriental. S-ar zice că întrunea toate cele dorite: tinereţea (doamna Hanska având de fapt 33 de ani, nu mărturisea decât 27), frumuseţea (nu avea nicio îndoială în această privinţă), bogăţii fabuloase şi un soţ vârstnic.

Continuă citirea →

Cafeaua lui Balzac

Balzac si excitantele - cafea

Balzac spunea: „Mă scol la miezul nopții și lucrez şaisprezece ore în şir”. Pentru ca această muncă îndârjită să devină posibilă, recurgea, încă de pe vremea când locuia într-o mansardă, la excitante, şi îndeosebi la cafea, care goneşte somnul.

Cafeaua muritorilor de rând nu este eficientă decât pe răstimpul a 15 sau 20 de zile. „Din fericire, de-ajuns pentru a scrie o operă”, spunea Rossini. Balzac prelungeşte efectul făcând băutura mai tare. El a descoperit următoarele: 1) cafeaua mărunţită după procedeul turcesc e mai aromată decât cea măcinată; 2) că e mai eficientă dacă infuzia e pregătită la rece decât la cald; 3) că mai pot fi câştigate încă una până la două săptămâni scăzând cantitatea de apă, procedeu prin care se obţine un fel de fiertură concentrată de cafea. Luată pe nemâncate, această cafea inflamează pereţii stomacului, îl suceşte, îl maltratează în fel şi chip.

„Din acest moment, totul începe să se agite: ideile pornesc asemenea batalioanelor marii armate pe câmpul de bătaie şi bătălia se dezlănţuie. Amintirile sosesc în ritm de şarjă, fluturându-şi drapelele; cavaleria uşoară a comparaţiilor se desfăşoară într-un minunat galop; expresiile spirituale vin desfăşurându-se în tiraliori…”

Pe scurt, hârtia se acoperă cu cerneală, în timp ce bătălia se încheie într-un nor negru. Cartea e terminată, ca şi inima scriitorului, de altfel. 🙂

sursa: Andre Maurois, Prometeu sau Viaţa lui Balzac, Bucureşti, Editura Univers, 1972, pag. 256-257

Copilăria lui Honore de Balzac

Honore de Balzac

La 20 mai 1798, Laure Balzac a născut un băiat pe care a vrut să-l alăpteze şi care nu a trăit decât 33 de zile. Pentru acest motiv, de îndată ce se va ivi pe lume al doilea copil al lor, Honore, născut la 20 mai 1799, soţii Balzac îl încredinţară unei doici care locuia la Saint-Cyr-sur-Loire. Un an mai târziu i se alătură sora sa, Laure.

Honore nu i-a iertat niciodată mamei sale această separare: „Ce cusur fizic sau moral mă făcea să merit răceala mamei? Eram un copil venit pe lume din datorie, a cărui naştere e o întâmplare? Dat la o doică la ţară, uitat acolo de familia mea timp de trei ani, când m-am întors în casa părintească am fost atât de neluat în seamă încât stârneam mila oamenilor…”

Continuă citirea →