Arhive etichetă: sex

Sexualitatea lui Sigmund Freud

sigmund freud si sotia sa, MarthaÎn vârstă de 35 de ani, Sigmund Freud îi scrie lui Fliess (20 august 1893) că trăiește în abstinență sexuală cu soția sa – Freud nu agreează coitus interruptus, nici prezervativul, care îi reduce performanța sexuală (modestă), nu-și dorește al șaselea copil – pe care totuși îl va avea (Anna) ca urmare a unui accident de alcoov…

După această ultimă concesie făcută reproducerii speciei, se pare că Freud își rezolvă altfel problema sexualității. E posibil ca onanismul să fi jucat un rol major în viața lui Freud – o practică generatoare, și ea, după teoria lui, de nevroze…

Continuă citirea →

Isaac Asimov şi femeile

asimovPovesteşte Isaac Asimov: “Printr-un noroc, n-am avut niciodată îndoieli sau nesiguranţe în privinţa sexului opus. Încă din grădiniţă, am constatat că fetiţele erau mult mai drăguţe decât băieţaşii. Pe atunci, nu m-am întrebat asupra motivelor, ci am acceptat situaţia ca atare.

Desigur, odată cu trecerea anilor am aflat mai multe despre natura sexului. Cred că vă închipuiţi că nu de la părinţi. Tatei şi mamei nici nu le-ar fi trecut prin cap să discute asemenea lucruri cu mine (sau, bănuiesc eu, deşi poate pe nedrept, nici chiar între ei). Nici eu, însă, nu m-aş fi încumetat să-i abordez cu întrebări asupra subiectului respectiv.

N-am avut la îndemână nici surse autorizate de cunoaştere. Tot ce am aflat a provenit din cunoştinţele imperfecte şi distorsionate ale altor băieţi. Aş fi putut, desigur, să învăţ mai multe despre sex decât mi-au spus băieţii şi să-mi testez cunoştinţele vagi şi imperfecte. N-ar fi fost deloc greu să le pun în practică alături de nişte fete doritoare. În cel mai fericit caz, aş fi putut găsi o tânără experimentată din punct de vedere sexual care ar fi fost încântată să mă iniţieze.

Continuă citirea →

Relaţiile sexuale şi chestiunea evreiască

femei in lagarul Dachau

Încă de la începutul anilor ’30 şi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, Germania nazistă şi Europa condusă de nazişti au implementat legi care consfinţeau inaccesibilitatea sexuală a evreicelor pentru ceilalţi cetăţeni. În acelaşi timp, neajutorarea evreicelor, mai ales a celor din lagărele de concentrare, le făcea vulnerabile la coerciţia pe care unii torţionari o exercitau asupra lor pentru a şi le face amante.

Continuă citirea →

Despre experienţa sexuală a fiicei preşedintelui

Preşedintele Jimmy Carter putea să dea dovadă de umor. În anumite circumstanţe. Şi în doze mici.

Odată, un reporter, fără îndoială pentru a-l pune în încurcătură, îl întreabă cum ar reacţiona dacă fiica sa ar avea o experienţă sexuală. Carter răspunde că ar fi surprins, chiar şocat. După câteva secunde de tăcere, adaugă: „Dar trebuie să vă spun că fiica mea nu are decât şapte ani”! 🙂

*****

sursa: Jean-Luc Hees, Istoria Casei Albe, Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2008

Simone de Beauvoir – sex şi filosofie

Simone de Beauvoir a marcat secolul XX prin luările de poziţie îndrăzneţ feministe pentru epoca ei, dar, în mod paradoxal, numele şi viaţa sa rămân greu de despărţit de cele ale partenerului nărăvaş, Jean-Paul Sartre.

Continuă citirea →

Ministru implicat într-un scandal de sex şi securitate

La 4 iunie 1963, secretarul de stat britanic pentru problemele războiului, John Profumo, şi-a dat demisia, recunoscând astfel adevărul acuzaţiilor privind implicarea sa într-un scandal de sex şi securitate. Mai înainte, în martie, Profumo spusese în Camera Comunelor că prietenia lui cu o fată de 21 de ani, numită Christine Keeler, nu are „nimic indecent”. Dar, de fapt, Keeler îi servise lui Profumo că amantă ocazională începând din vara lui 1961, când cei doi s-au cunoscut la piscina de la Cliveden, celebrul castel al familiei Astor, într-o întâlnire aranjată de un proxenet din societatea londoneză, Stephen Ward.

Continuă citirea →

Al doilea sex – Simone de Beauvoir

Al doilea sex – această lucrare de aproximativ o mie de pagini, referitoare la condiţia femeii, reuneşte tematica existenţială proprie scrierilor Simonei de Beauvoir; o cercetare intelectuală şi cunoştinţe precise susţin analiza teoretică. Este vorba de a înţelege şi a explica statutul femeii în societate şi de a arăta ce înseamnă să fii femeie: „Vom încerca să arătăm cum este constituită „realitatea feminină”, de ce femeia a fost definită drept Celălalt…”

Continuă citirea →

Atracţia faţă de sexul opus

Sexul este un proces de complementaritate, o unire a celor doi parteneri opuşi pentru evoluţia unei specii. El a evoluat deoarece este mai avantajos decât reproducerea asexuată, producând o variate mai largă de urmaşi cu o şansă sporită de supravieţuire.

La început o celulă mică şi vulnerabilă caută o alta mai mare şi viguroasă pentru a se împerechea cu ea; o celulă lipsită de resurse nutritive preferă o pereche prosperă din punct de vedere nutritiv; o celulă lipsită de capacitatea de a se deplasa alegea o pereche mai mobilă, pentru ca succesorii lor să se poată deplasa după voie prin marea primordială. Odată cu înaintarea evoluţiei, gradul de complexitate al celulelor a crescut, iar diferenţele extrem de importante dintre ele au devenit mai pronunţate.

Continuă citirea →

Originea mortii

De ce, după un timp de aproximativ şapte decenii sau mai mult, forţa vitală ne părăseşte, lăsând în urmă un cadavru? Motivul, vă vine să credeţi sau nu, este sexul.

Viaţa pe pământ nu s-a sfârşit dintotdeauna prin moarte. Nu a existat întotdeauna un cadavru lăsat în urmă. Dintr-un punct de vedere biologic, moartea, aşa cum o percepem noi, este o treaptă aflată destul de sus pe scara evoluţiei. Iar unica activitate ce a necesitat dispariţia corporală a fiecăruia dintre noi a fost apariţia reproducerii sexuate. Mai pe şleau: moartea corpului este preţul pe care îl plătim – un preţ destul de piperat – pentru avantajul împerecherii sexuate.

Haide să ne întoarcem cu patru miliarde de ani în urmă.

La început, nu mureau toate fiinţele vii, ci doar foarte puţine. O amibă, de exemplu, nu are de ce să moară; ea nu are nici măcar de ce să se ofilească. O amibă „bătrână”, ajunsă într-o fază avansată a vieţii, se divide pentru a se transforma în două amibe „tinere”. O variantă nu foarte distractivă, poate, însă nu se produce nici o moarte şi nu apare nici un cadavru. Ci doar urmaşi, un părinte singur ce trăieşte ca progeniturile sale. Aceasta, desigur, este reproducerea asexuată. Amiba nu are despre ce viaţă sexuală să vorbească, însă, în compensaţie, ea beneficiază de o viaţă cu adevărat lungă.

În vreme ce amiba îşi produce fiice prin procesul asexuat de fisiune, parameciul, un organism mai complex, se propagă prin conjugare, proces în urma căruia, de asemenea, nu rezultă nici un cadavru. Două organisme mai „vârstnice” se lipesc unul de altul şi se unesc. În urma unui schimb de material genetic, ele se separă în două entităţi noi, „tinere”. Nici în acest caz nu moare nici unul dintre părinţi şi nu apare vreun cadavru.

Astfel au stat lucrurile în cazul vieţii pe pământ vreme de miliarde de ani. Avem mult de mers pe câmpul de luptă al evoluţiei înainte de a descoperi primul cadavru autentic, dovada neîndoielnică a morţii fizice.

Cand şi-a făcut apariţia moartea?

Dacă plecăm de la estimarea potrivit căreia viaţa a debutat pe pământ  acum circa patru miliarde ani  – iar genele au apărut acum 3,9 miliarde de ani, bacteriile acum 3,8 miliarde de ani şi viruşii acum 1,3 miliarde de ani -, atunci moartea (şi implicit, sexul) au apărut impreună acum numai un miliard de ani. Cam în acea perioadă, „părinţii”, sub formă de „mamă” şi de „tată”, s-au împreunat în activitatea de reproducere sexuată. Ei au produs urmaşi şi, îndeplinindu-şi astfel funcţia, au murit, lăsând fiecare în urmă un cadavru, dovada unei vieţi sexuale. Am putea întreba pe bună dreptate: dacă reproducerea sexuală conduce în mod inevitabil la dispariţia părinţilor, atunci de ce natura a introdus sexul?

va continua

La ce serveşte sexul?

Dincolo de probabilele răspunsuri imediate gen „plăcere” sau „procreere”, ştiinţa încearcă să răspundă prin faptul că reproducerea sexuată – comună la 99,9% din speciile multicelulare – reprezintă cea mai bună cale de a transmite genele proprii, asigurând totodată suficientă variaţie în generaţia următoare.

Dar acest argument are o lacună fundamentală, adică risipă imediată şi pe termen scurt implicată de reproducerea sexuală. În bătălia zilnică pentru supravieţuire, sexul constituie o strategie perdantă. Nu şi pe termen lung, deoarece speciile asexuate nu supravieţuiesc mai mult de câteva zeci de mii de ani, în absenţa împrospătării genomului lor, care altfel dezvoltă mutaţii negative.

Dar această situaţie în sine nu explică omniprezenţa sexului. Selecţiei naturale nu-i pasă ce se va întâmpla în viitorul îndepărtat, peste mai multe generaţii. Deci sexul ar trebui să aducă avantaje din acest punct de vedere „aici şi acum”. Cum o face, sau de ce, nu se cunoaşte.

Există bineînţeles numeroase teorii, majoritatea concentrate pe abilitatea sexului de a genera varietate. Pe de altă parte, poate că o dată apărut a devenit greu de anihilat din evoluţie. Mai există şi ideea potrivit căreia sexul ar fi atât de adânc înrădăcinat în sistemul de operare al vieţii încât abandonarea lui este imposibilă – un răspuns atractiv, dar care nu face decât să transfere problema în alt domeniu, sintetizat de întrebarea: cum a apărut sexul şi de ce?