Arhive etichetă: casatorie

Povestea lui Potemkin (II). Copilul răsfățat al sorții

Prince potemkinO căsătorie nefericită

Bătrânul Aleksandr Potemkin avea deja reputație de tiran în familie. Prima sa nevastă mai trăia când veteranul a zărit-o pe Daria Skuratova, probabil pe moșia Balșoia Skuratova de lângă Cijovo. Născută Daria Vasilievna Kondîreva, era deja, la douăzeci de ani, văduva lui Skuratov, proprietarul decedat al moșiei. Colonelul Potemkin s-a însurat imediat cu ea. Niciunul dintre acești bărbați vârstnici nu era un soț pe gustul unei femei tinere, dar Skuratovii probabil că s-au bucurat să scape de ea.

Tânăra nevastă a colonelului a trăit o surpriză foarte nefericită. Când era însărcinată cu primul copil, o fată care avea să se numească Marta Elena, a descoperit că Potemkin încă era căsătorit cu prima lui soție, care trăia în sat. Se poate presupune că întreg satul cunoștea foarte bine secretul colonelului, iar Daria trebuie să se fi simțit ținta batjocurii propriilor ei șerbi. Bigamia nu încălca mai puțin edictele bisericești și de stat decât în prezent, dar Cijovo era un loc atât de îndepărtat, registrele atât de haotice, iar puterea bărbaților asupra femeilor absolută, încât nu erau rare cazurile de bigamie ale moșierilor provinciali. Cam în același timp, generalul Abraham Hannibal, bunicul abisinian al lui Pușkin, se recăsătorea, torturându-și în același timp prima soție într-o pivniță până când aceasta a fost de acord să intre la mănăstire; iar unul dintre fiii săi a repetat această performanță.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (I)

Alexis_I_of_Russia_(Hermitage)În martie 1669, când țarul Aleksei avea patruzeci de ani, prima lui soție, țarina Maria Miloslavskaia, a murit în încercarea de a-și îndeplini funcția ei dinastică esențială, aceea de a da naștere unui copil. Ea a fost profund regretată, nu doar de soțul ei, ci și de numeroasele rude din neamul Miloslavski, a căror putere la curte se baza pe căsătoria ei cu țarul. Acum totul se sfârșise, iar ei, printre lacrimile pentru sora și nepoata lor decedată, vegheau și erau îngrijorați. 

Situația lor dificilă era îngreunată de faptul că, în ciuda eforturilor ei, Maria nu lăsase în urmă certitudinea unui moștenitor Miloslavski. În timpul căsniciei ei de douăzeci și unu de ani cu Aleksei, Maria, care era cu patru ani mai mare decât acesta, făcuse tot ce putuse: cei treisprezece copii – cinci fii și opt fiice – se născuseră înainte ca încercarea de a-l face pe al paisprezecelea s-o ucidă. Niciunul dintre fiii Mariei nu era însă viguros; patru dintre ei i-au supraviețuit, dar în numai șase luni au decedat doi, inclusiv moștenitorul tronului, în vârstă de șaisprezece ani, numit Aleksei, după tatăl său. Așadar, după moartea soției, țarul rămăsese cu doar doi fii din căsătoria Miloslavski – doi fii ale căror perspective, din păcate, erau nesigure. Fiodor, care avea pe atunci zece ani, era debil, iar Ivan, de trei ani, era pe jumătate orb și avea și un defect de vorbire. Dacă ei ar fi murit înaintea tatălui lor, sau curând după acesta, succesiunea ar fi rămas deschisă și nimeni n-ar fi putut spune cine ar fi urmat la tron. Pe scurt, toată Rusia, mai puțin cei din familia Miloslavski, spera ca Aleksei să-și găsească o altă soție, și să facă lucrul acesta cât mai repede. 

Continuă citirea →

Avea să se întâmple şi ceva bun!

casatoriePovesteşte Isaac Asimov: “… a venit 30 noiembrie 1973, ziua căsătoriei noastre. Pentru a preveni orice întreruperi în timpul slujbei, Janet a pus receptorul telefonului deoparte. După încheierea scurtei ceremonii, a aşezat receptorul la loc în furcă. Telefonul a sunat imediat şi Janet a fost anunţată că Houghton Mifflin avea să-i publice romanul. A fost o zi de dublă fericire.

Obişnuiesc să spun că, după ce a vorbit la telefon, Janet ar fi exclamat: „În sfârşit! Ştiusem că azi avea să se întâmple şi ceva bun!”. 🙂

Evident, n-a afirmat aşa ceva; este invenţia mea, dar întotdeauna stârneşte râsete.”

*****

sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, trad: Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, Teora, 1997

Un divorţ domnesc (ultima parte)

bibescuDeşi Bibescu avea răbdare, evenimentele păreau să-l grăbească. În 1844, Mariţica rămăsese însărcinată. Copilul care urma să se nască era adulterin. Demersurile făcute de domn pe lângă mitropolitul Neofit au rămas infructuoase. Altădată, mitropolitul era plecat faţă de domn, care exercita o putere absolută. De la Regulamentul Organic, însă, puterea domnului era îngrădită de Adunarea Obştească, al cărei preşedinte de drept era mitropolitul. Apoi Neofit, el însuşi fiu de stolnic, aflat în scaun dinaintea domnului (1840), avea un ascendent politic prin rolul jucat în răsturnarea domnului anterior (Alex. Ghica) şi prin legăturile directe ce întreţinea cu puterea protectoare, peste capul domnului. Ca episcop al Râmnicului, el acceptase să fie vicar al Mitropoliei în 1829, când mitropolitul Grigore fusese surghiunit. În sfârşit, Neofit, de origine grecească şi cultivat, avea o rară fineţe de gândire pe care o folosea în acţiune cu mult curaj şi oportunism de om politic.

Hotărârea mitropolitului

După pravilă şi după obiceiul pământului, căsătoria nu era numai un contract ca în dreptul roman, ci o taină religioasă. Legiuirea Caragea contrazicea, e drept, această concepţie, definind nunta „tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Dar regula de drept bizantin, intrată în practica dreptului nostru vechi şi respectată de domnie, rămăsese în vigoare. Căsătoria era socotită tot taină, iar despărţenia „treabă bisericească”. Competenţa de judecată aparţinea mitropolitului.

Sfătuită de domn, încă din iulie 1843, Mariţica Ghica încheiase un zapis cu soţul ei (pe care Bibescu îl păstrase în dregătoria de Mare Spătar) şi cu trei martori. Ei au constatat că între soţi exista o răceală care făcea imposibil traiul în comun. Dar trebuia ca despărţenia să fie hotărâtă de instanţa bisericească. Maria Ghica, sfătuită tot de domn, la 13 februarie 1845, a introdus cerere scrisă la Mitropolie. Cererea a fost cercetată cu chemarea soţului şi respinsă. Motivul respingerii, răceala între soţi, nu constituia un temei canonic de despărţenie.

Continuă citirea →

Mai rău decât în infern – O anecdotă cu Byron

Fata din FocA doua zi după căsătorie, lordul Byron primeşte o scrisoare de la domnul Davis, care îl întreabă cum se simte după noaptea nunţii. Byron răspunde:

– Spre orele patru de dimineaţă m-am trezit. Focul roşu lumina perdelele stacojii ale patului; am crezut că mă aflu în infern, am pipăit alături de mine şi am văzut că era încă şi mai rău, amintindu-mi că mă căsătorisem! 🙂

Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”

Olivia_Langdon_Clemens, sotia lui Mark Twain

Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul  Buffalo  din  statul  New  York. […]  Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.

Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker  City”,  în  golful  Smirna,  în  vara  anului  1867,  când  Olivia  avea  douăzeci  şi  doi  de  ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în  luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă –  părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a  vieţii  ei.  Sub  o  înfăţişare  gravă  şi  nobilă  ardeau  focurile  de  nestins  ale  simpatiei,  energiei, devotamentului,  entuziasmului  şi  afecţiunii  –  ale  unei  afecţiuni  cu  adevărat  fără  margini.  A  fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.

Continuă citirea →

Mark Twain şi mâna Providenţei

Mark Twain si sotia sa

I-am  făcut multă curte Oliviei.  De  trei  sau  de  patru  ori  am  cerut-o  de  nevastă  şi  tot  de  atâtea  ori  am  fost  refuzat. Cutreieram ţara în turneul meu de conferinţe, dar reuşeam să mă abat pe la Elmira din când în când, pentru  a  reîncepe  asediul.

O  dată  i-am  smuls  lui  Charley  Langdon [fratele Oliviei, prieten cu Mark Twain]  invitaţia  de  a  veni  să  petrec  o săptămână la Elmira. A fost o săptămână plăcută, dar trebuia să ia sfârşit, iar eu nu eram în stare să născocesc  nici  un  mijloc  de  a  prelungi  invitaţia.  Nici  unul  din  planurile  scornite  de  mine  nu  părea capabil să amăgească. Ele nu mă amăgeau nici măcar  pe mine, iar când cineva nu se poate amăgi pe sine însuşi, nu are şanse de a-i amăgi nici pe alţii. Dar, în cele din urmă, ajutorul şi şansa îmi veniră dintr-o  direcţie  cât  se poate  de  neaşteptată.  Era  unul  din  acele  cazuri,  atât  de  frecvente  în  trecutele veacuri şi atât de rare în zilele noastre – un caz în care se vădeşte mâna Providenţei.

Continuă citirea →

Octavian Goga. Iubiri din tinereţe

Octavian Goga

Întâlnirea dintre Octavian Goga  şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare) a avut loc în februarie 1900, cu ocazia participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu care au fost împreună cele două zile ale evenimentului. A fost suficient doar atâta timp pentru a hotărî de comun acord să se căsătorească, să urmeze facultatea împreună, apoi să călătorească ca „poet” şi „pictoriţă”.  Relaţia lor a durat aproape trei ani, mai mult prin intermediul corespondenţei, şi a dat naştere mai multor poezii de referinţă pentru creaţia poetului ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.).

În vara lui 1903, Goga a cunoscut însă pe Adelina Olteanu,  strănepoată a lui Petru Maior, până atunci profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti şi scriitoare, stabilită o vreme la Sibiu pentru a se îngriji de nepoţii de soră, rămaşi orfani. Chiar dacă aceasta era mai în vârstă decât el cu vreo patru ani, Octavian Goga a făcut pentru Adelina o veritabilă pasiune, ce s-a întins şi de-a lungul anului 1904, este drept, cei doi văzându-se doar în vacanţele petrecute de poet la Sibiu. Mai mult chiar, iubirea nutrită de Goga s-ar fi dorit încununată şi printr-o … căsătorie, poate şi pentru că Adelina Olteanu nu răspundea întru totul aşteptărilor mai tânărului student. Oricum, scrisorile expediate de aceasta înflăcăratului admirator par extrem de „decente”, trădând mai curând o  atitudine de soră decât de iubită, Adelina adresându-i-se cu „d-le Goga” şi aducându-i oarecare beneficii poetului pe cale de afirmare prin lobbyul ce i-l făcea prin mediile intelectuale bucureştene (de pildă, pe lângă N. Iorga, a cărui casă o vizita frecvent).

Continuă citirea →

Mircea Eliade şi Nina Mareş. De la prietenie la dragoste

indragostiti

Printre noii prieteni pe care Mircea Eliade şi-i făcuse după întoarcerea sa din India se afla şi cea cu care se va căsători în 1934. Cu câţiva ani mai mare decât Eliade, Nina Mareş se trăgea din mica boierime provincială a Olteniei. Pierzându-şi părinţii foarte de timpuriu, a fost încredinţată autorităţii unui tutore care nu i-a mai înapoiat moştenirea. Căsătorită cu un ofiţer de care a divorţat mai apoi, Nina era mama unei fete de 11 ani, Adalgiza, şi lucra, pentru a o creşte, ca secretară la Societatea Naţională de Telefoane. Eliade o cunoscuse, pare-se, prin intermediul lui Mihail Sebastian. Acesta se împrietenise cu tânăra femeie care locuia în imobilul unde se găsea redacţia Cuvântului şi care-i bătea din când în când la maşină unele fragmente literare.

„Era mică, blondă, bună camaradă şi, deşi, cum am aflat mai târziu, ducea o viaţă grea, râdea întotdeauna, era discretă, nu vorbea de necazurile ei”, scrie Eliade în memorii.

După mulţi ani, Eliade va evoca atracţia neaşteptată pe care a resimţit-o în seara Crăciunului din 1932, cu ocazia unei petreceri, pentru cea care va deveni prima lui soţie. „La 25 decembrie 1932, prietenia pe care o aveam până atunci pentru Nina s-a transformat în dragoste”, notează el în Jurnal în 7 februarie 1945. O dragoste încă timidă. Pe atunci, Eliade se afla încă sub farmecul unei alte femei, actriţa Sorana Ţopa. Legătura lor era cunoscută. În pofida „exasperării” pe care i-o provoacă uneori prezenţa acestei „walkirii” pasionate, Eliade nu se decide să se despartă de ea decât în vara lui 1933. El mărturiseşte că a trăit prima jumătate a acestui an sfâşiat de sentimentele pe care le resimţea, în acelaşi timp, pentru Sorana şi pentru Nina.

Continuă citirea →

Sfârşitul unei idile

Georg Ludwig, Sophia Dorothea si Philipp Christoph, conte de Konigsmarck

Într-o noapte de vara din 1694, un soldat tânăr şi chipeş a fost invitat în odăile iubitei sale, prinţesa moştenitoare a Hanovrei, nefericită în căsnicie. De la această întâlnire nu avea să se mai întoarcă vreodată.

Într-o noapte de duminică, în jurul orei 10, Philipp Christoph, conte de Konigsmarck, si-a părăsit reşedinţa din oraşul nord-german Hanovra şi, la adăpostui întunericului, s-a îndreptat grăbit spre Castelul de pe râul Leine. În acea dimineaţă primise o scrisoare prin care era rugat să-i facă o vizită nocturnă Sophiei Dorothea, tânăra soţie a prinţului moştenitor al Hanovrei. Deşi scrisul nu-i era cunoscut, Philipp a acceptat nerăbdător invitaţia la o întâlnire secretă cu iubita sa, căci de multe săptămâni nu mai avuseseră ocazia să se afle împreună. Poate că fusese totodată conştient de semnificaţia datei: 1 iulie 1694, respectiv patru ani de la ziua în care începuseră să îşi trimită scrisori de dragoste.

Deşi Sophia Dorothea nu scrisese şi nici nu dictase nimănui textul invitaţiei, a fost plăcut surprinsă să-l întâlnească pe iubitul ei pe neaşteptate. Poate că pentru o clipă i-a încercat bănuiala că scrisoarea ar fi putut constitui o capcană, dar bucuria de a se regăsi i-a făcut să uite de orice precauţie. În orice caz, îşi dăduseră seama că jocul de-a v-aţi ascunselea trebuia să ia sfârşit. A doua zi la răsăritul soarelui o trăsură urma să o ia pe Sophia Dorothea. În cele din urmă va putea să renunţe la simulacrul nefericitei sale căsătorii cu vărul ei, Georg Ludwig, şi să părăsească pentru totdeauna castelul în care se simţise totdeauna stingheră. De a doua zi urma să înceapă o nouă viaţă alături de Philipp.

Continuă citirea →

Viaţa intimă a lui Garabet Ibrăileanu

După „dulceaţa” primilor doi-trei ani de căsătorie, Garabet Ibrăileanu a început tot mai mult să-şi neglijeze familia în favoarea preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi după fondarea „Vieţii Româneşti”, s-a îndepărtat tot mai mult de soţie. Rar petrecea în sânul familiei, iar unora chiar li s-a părut a fi un „tiran”, atitudine explicată şi prin originea lui etnică – armenească –, ce impunea anumite norme în raporturile bărbat-femeie. Doar faţă de fiica sa manifesta un ataşament deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o însoţea la culcare, spunându-i o poveste „comandată” de aceasta.

În acest context, soţia a început să sufere din cauza abandonării intimităţii de altă dată. Nu mai aveau o viaţă comună, cu aceleaşi preocupări, de aceea îi şi făcea uneori reproşuri, însă cu blândeţe. Cu toate acestea, Ibrăileanu îşi utiliza uneori soţia pe post de lector şi „cenzor”, numind-o în această ipostază „zarzavagiţa lui Molière”. Totodată, ea îl menaja cât putea de mult, numindu-l chiar „boierul” (iar ea fiind „Lenuţa”). Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de somn, Elena circula pe fereastră – în dreptul căreia avea un taburet. Iar când se vor muta în casa de pe Fundacul Buzdugan 10 (din toamna lui 1927), cu multă verdeaţă şi o verandă unde Ibrăileanu putea chiar să aţipească uneori, într-un soi de pat, pentru a i se păstra liniştea din timpul zilei, spaţiul din faţa geamului de la camera lui Ibrăileanu era baricadat cu sârmă ghimpată şi cutii, pentru ca eventualii neştiutori să nu poată merge pe acolo. În fapt, soţia l-a ferit de tot ceea ce presupunea cotidianul, ea preluând corvezile familiei şi gospodăriei. Pe scurt, Elena Ibrăileanu şi-a sacrificat viaţa pentru opera şi activitatea soţului, deşi era licenţiată în ştiinţe, cu şanse reale de a se afirma ea însăşi, aşa cum au făcut şi fraţii ei.

Continuă citirea →

Iubirea în afara căsătoriei în antichitate

De la origini, instituţia căsătoriei a fost asociată cu diverse forme de concubinaj, sisteme care permiteau, şi într-o anume măsură chiar defineau, relaţiile paralele şi intime dintre bărbaţi şi femei care nu le erau soţii. Biblia, pe care se sprijină o mare parte din cultura şi literatura occidentală, ne prezintă o mulţime de concubine. Regele Solomon a avut vreo trei sute, pe lângă cele şapte sute de soţii, iar alţi regi biblici şi patriarhi s-au bucurat de favorurile a zeci sau sute de concubine.

Continuă citirea →

Erau dacii poligami?

Herodot povestea că: „fiecare [dac] ţine în căsătorie mai multe femei” pe care „şi le cumpără cu bani grei de la părinţi„.

La rândul lui, Heraclid din Pont, cel care i-a cunoscut direct pe tracii din zona Mării Negre, insista pe aceeaşi idee: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii”.

Un autor de comedii antic, citat de geograful Strabo, pomenea caracterul poligamic al marii familii de neamuri trace: „Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Niciunul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: „bietul de el, n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea”. 🙂

Cum l-am cunoscut pe Dostoievski (V)

Apropierea

Aşa a început şi a continuat colaborarea noastră. Veneam la Feodor Mihailovici în jurul orei douăsprezece şi rămîneam pînă la patru. În tot acest timp, îmi dicta în trei reprize cîte o jumătate de oră şi mai mult, iar între dictări beam ceai şi discutam. Am observat cu bucurie că Feodor Mihailovici începea să se deprindă cu noua metodă de lucru şi cu fiecare vizită a mea devenea tot mai liniştit. Asta am văzut mai ales atunci cînd, după ce socotisem cîte pagini scrise de mine fac o pagină de ediţie Stellovski, puteam să socotesc precis cît reuşea să dicteze. Numărul tot mai mare de pagini îl anima şi-l bucura mult pe Feodor Mihailovici. Mă întreba adesea: „Cîte pagini am scris ieri ? Dar cîte avem cu totul ? Ce-crezi, terminăm la timp ?

În discuţiile sale amicale cu mine Feodor Mihailovici îmi dezvăluia în fiecare zi cîte un aspect trist al vieţii sale. O profundă compasiune îşi făcea loc în inima mea, cînd îi ascultam povestirile despre împrejurările grele din viaţa lui, din care, probabil, n-a ieşit niciodată şi nici nu putea să iasă.

La început, mi s-a părut ciudat că n-am văzut în casă pe nimeni din familie. Nu ştiam din cine e compusă familia lui şi unde se găseşte în prezent. N-am întâlnit decît un membru al familiei sale, cred că în cea de a patra zi. După ce mi-am terminat lucrul, tocmai ieşeam pe poarta casei, cînd m-a oprit un tînăr pe care îl mai văzusem în vestibul la prima mea vizită. De aproape, mi s-a părut şi mai urît. Avea o faţă smeadă, aproape galbenă, ochi negri cu globul galben şi dinţii îngălbeniţi de tutun.

Nu m-aţi recunoscut? mă întrebă familiar tânărul. V-am văzut la papa. Nu vreau să intru în timp ce lucraţi, dar aş fi curios să ştiu cum devine cazul cu stenografia asta, cu atît mai mult cu cît mă apuc şi eu să studiez stenografia zilele astea. Îmi daţi voie? Şi fără nici o jenă mi-a luat servieta, a deschis-o şi a început să se uite chiar pe stradă la stenograme. M-am fîstîcit atît de mult din cauza impertinenţei lui, că nici n-am protestat.

Curioasă chestie, mormăi el neglijent, înapoindu-mi servieta.

Se poate oare oa un om atît de bun şi de delicat ca Teodor Mihailovici să aibă un fiu atît de prost crescut? m-am gîndit.

Pe zi ce trecea, Feodor Mihailovici era tot mai bun şi mai prietenos cu mine. Îmi spunea adesea „golubka” (era alintarea lui preferată), „buna Anna Grigorievna”. „drăguţă” şi eu puneam toate acestea în contul bunăvoinţei sale faţă de mine, faţă de o fată tînără, aproape un copil. Îmi era atît de plăcut să-i uşurez munca şi să văd cum convingerea mea că lucrul merge bine şi că romanul va fi gata la timp îl bucură pe Feodor Mihailovici şi-i ridică moralul! În sinea mea eram foarte mîndră de faptul că nu numai îl ajut pe scriitorul meu preferat, dar că-i şi influenţez în bine starea de spirit. Toate acestea mă ridicau în propriii mei ochi.

Am încetat să mă tem de „scriitorul celebru” şi am început să discut cu el liber şi sincer, cum aş fi făcut-o cu un unchi sau cu un vechi prieten. Îl tot întrebam pe Feodor Mihailovici despre diversele întâmplări din viaţa lui, iar el îmi satisfăcea cu plăcere curiozitatea. Îmi povestea în amănunt detenţiunea sa de opt luni în fortăreaţa Petropavlovskaia, modul în care comunicau ciocănind în perete. Îmi povestea despre viaţa lui la ocnă, despre condamnaţii care-şi ispăşeau pedeapsa odată cu el. Îşi amintea de străinătate, de călătoriile şi întîlnirile sale; despre rudele sale din Moscova la oare ţinea foarte mult. Mi-a spus odată că a fost însurat, că soţia lui a murit în urmă cu trei ani şi mi-a arătat portretul ei. Portretul nu mi-a plăcut: răposata Dostoievskaia, după cîte mi-a spus Feodor Mihailovici, a pozat fiind grav bolnavă, cu un an înainte de moarte, şi arăta îngrozitor, aproape ca o moartă. Tot atunci am aflat cu plăcere că tînărul nemanierat, care mi-a displăcut atît de mult, era fiu vitreg, copilul soţiei sale, din prima ei căsătorie cu Alexandr Ivanovici Isaev. Feodor Mihailovici mi se plîngea adesea de datoriile sale, de lipsa de bani, de situaţia materială grea. Mai tîrziu mi-a fost dat să fiu chiar martora dificultăţilor sale materiale.

Toate povestirile lui Feodor Mihailovici erau atît de triste, încât odată nu m-am putut abţine şi l-am întrebat:

Feodor Mihailovici, de ce vă amintiţi numai de nenorociri ? Mai bine mi-aţi povesti cum aţi fost fericit.

— Fericit ? N-am fost niciodată fericit, cel puţin nu asa cum am visat întotdeauna. Acum cîteva zile i-am scris prietenului meu baronul Vrangel, că, în ciuda tuturor necazurilor de care am avut parte, tot mai sper să încep o viaţă nouă şi fericită.

Cit de greu mi-era să aud asta ! Părea ciudat că la anii lui, deloc puţini, acest om talentat şi bun n-a găsit încă fericirea dorită şi nu putea decît să viseze la ea.

Într-o zi, cînd era deosebit de agitat, Feodor Mihailovici mi-a spus că se află într-un moment de răscruce, deschizîndu-i-se trei căi: fie să plece în Orient, la Constantinopol şi Ierusalim, şi, poate, să rămînă acolo pentru totdeauna; fie să plece în străinătate, să joace ruletă şi să se lase prins în vîrtejul jocului care-l captiva atît; fie, în fine, să se însoare pentru a doua oară şi să-şi caute fericirea şi bucuria în viaţa de familie. Rezolvarea acestor probleme, care trebuia să-i schimbe radical viaţa, îl frămînta foarte mult pe Feodor Mihailovici şi, văzînd atitudinea mea prietenoasă, m-a întrebat ce l-aş sfătui. Recunosc că o asemenea întrebare m-a pus în dificultate, întrucît şi dorinţa de a pleca în Orient, ca şi cea de a deveni jucător, îmi apăreau neclare şi oarecum fantastice; gîndindu-mă că printre cunoscuţii şi rudele mela sînt familii fericite, l-am sfătuit să se căsătorească pentru a doua oară şi să-şi caute fericirea în viaţa de familie.

Aşa crezi dumneata, m-a întrebat Feodor Mihailovici, că mai pot încă să mă căsătoresc? Şi c-o să se găsească cineva care să se mărite cu mine? Şi atunci ce soţie să-mi aleg — deşteaptă sau bună ?

— Deşteaptă, desigur.

Ei, nu, dacă e să-mi aleg, o să-mi aleg o soţie bună, care să mă preţuiască şi să mă iubească.

Fiindcă venise vorba de posibila sa căsătorie, Feodor Mihailovici m-a întrebat de ce nu mă mărit. I-am răspuns că aveam doi pretendenţi, că amîndoi erau nişte oameni minunaţi, pe care îi respect foarte mult, dar nu iubesc pe nici unul şi că aş vrea să mă mărit din dragoste.

Neapărat din dragoste, m-a susţinut cu căldură Feodor Mihailovici, pentru o căsătorie fericită numai respectul nu este suficient!

Alexandru cel Bun – domnitorul cu patru sotii

Nimeni nu îl poate întrece pe regele Angliei, Henric al VIII-lea, care a avut şase soţii. Dar înaintea lui, pe la începutul secolului al XV-lea,  Alexandru cel Bun, domnitor important al istoriei noastre, a făcut dovada perseverenţei sale în dragoste şi credinţei că, în cele din urmă, va găsi o soţie care să nu-l părăsească. Nu avea prejudecăţi; nu conta că este catolică sau ortodoxă, din neam mare sau fără înaintaşi iluştri, româncă sau străină. Dar nu a avut nici mare noroc la însurătoare.

Trebuie spus că s-a însurat de patru ori.

Cea dintâi soţie, pe care o avea încă înainte de a urca treptele tronului, se chema Margareta şi era catolică. A murit!

După aceea, Alexandru Voda se însură din nou, Neacşa fiind aleasa. A murit!

Alexandru, căruia nu-i plăcea văduvia, se însură a treia oară, luând de soţie o catolică de neam mare, anume pe Ringala, vara regelui Vladislav al Poloniei. L-a părăsit!

Alexandru se însură a patra oară, cu o ortodoxă de data aceasta, Marina, despre care se ştie numai că era fata lui Marin! De data aceasta a avut mai mult noroc. A murit el primul!