Arhive etichetă: dragoste

Povestea lui Potemkin (III). Inteligență și ambiție

grigori potiomkin

Destinat armatei

Serviciul în slujba statului era singura profesiune a unui nobil rus. Născut în gospodăria militară a unui ofițer care luptase sub Petru la Poltava, Grișa probabil că a fost educat să considere că datoria și calea sa spre succes nu se pot găsi în alt loc decât în slujba imperiului. Imaginația băiatului trebuie să fi fost alimentată de faptele de vitejie ale tatălui său. Onoarea uniformei era supremă în Rusia, mai ales pentru moșierimea provincială. În 1721, Petru cel Mare a emis o Tabelă a Rangurilor pentru a stabili ierarhiile în armată și serviciile civile și de curte. Oricine atingea al paisprezecelea grad militar sau al optulea rang civil era automat ridicat la statutul de nobilime ereditară – dvorianstvo -, dar Petru a impus și serviciul obligatoriu pe viață tuturor nobililor. La vremea nașterii lui Potemkin, nobilimea reușise să scape în mare măsură de această obligație umilitoare, dar serviciul rămânea calea spre succes. Potemkin a manifestat interes pentru biserică. Era descendentul unui arhimandrit din secolul al XVII-lea, iar tatăl lui l-a trimis la un seminar din Smolensk. Dar a fost dintotdeauna destinat armatei.

Crescut cu laptele satului rusesc

Chiar mai jos de casă, lângă pârâu, era fântâna, care încă mai poartă numele Ecaterinei. Legenda spune că Potemkin a adus-o la un moment dat pe Ecaterina să-i arate locul său de baștină. Se prea poate ca în copilărie să fi scos apă de-acolo, deoarece traiul moșierimii fără avere era ceva mai bun decât al șerbilor mai înstăriți, dar nu cu mult. Potemkin o fi fost alăptat de o doică din sat, dar, literalmente sau nu, acest „nobil sălbatic“ a crescut cu laptele satului rusesc. Probabil că a fost îngrijit la fel de mult de țărănci, cât și de mama și surorile lui; muzica pe care o asculta erau doinele de jale ale șerbilor, cântate seara și de sărbători. Dănțuia jocurile țărănești vesele și grațioase, și nu cotilioanele care erau la modă la balurile moșierilor din zonă. O cunoștea pe ghicitoarea satului la fel de bine ca pe preot. Se simțea ca acasă nu numai la conac, ci și lângă vatra caldă și frumos mirositoare a caselor țărănești – cu aburul de cașă de hrișcă, de șci, fiertura picantă de varză, și de cvas, berea gălbuie și acrișoară pe care o beau pe lângă votcă și vinul de coacăze. Tradiția ne spune că trăia o viață simplă. Se juca cu copiii preotului, ducea caii la păscut alături de aceștia și strângea fânul cu șerbii.

Continuă citirea →

Reclame

Povestea lui Potemkin (II). Copilul răsfățat al sorții

Prince potemkinO căsătorie nefericită

Bătrânul Aleksandr Potemkin avea deja reputație de tiran în familie. Prima sa nevastă mai trăia când veteranul a zărit-o pe Daria Skuratova, probabil pe moșia Balșoia Skuratova de lângă Cijovo. Născută Daria Vasilievna Kondîreva, era deja, la douăzeci de ani, văduva lui Skuratov, proprietarul decedat al moșiei. Colonelul Potemkin s-a însurat imediat cu ea. Niciunul dintre acești bărbați vârstnici nu era un soț pe gustul unei femei tinere, dar Skuratovii probabil că s-au bucurat să scape de ea.

Tânăra nevastă a colonelului a trăit o surpriză foarte nefericită. Când era însărcinată cu primul copil, o fată care avea să se numească Marta Elena, a descoperit că Potemkin încă era căsătorit cu prima lui soție, care trăia în sat. Se poate presupune că întreg satul cunoștea foarte bine secretul colonelului, iar Daria trebuie să se fi simțit ținta batjocurii propriilor ei șerbi. Bigamia nu încălca mai puțin edictele bisericești și de stat decât în prezent, dar Cijovo era un loc atât de îndepărtat, registrele atât de haotice, iar puterea bărbaților asupra femeilor absolută, încât nu erau rare cazurile de bigamie ale moșierilor provinciali. Cam în același timp, generalul Abraham Hannibal, bunicul abisinian al lui Pușkin, se recăsătorea, torturându-și în același timp prima soție într-o pivniță până când aceasta a fost de acord să intre la mănăstire; iar unul dintre fiii săi a repetat această performanță.

Continuă citirea →

Povestea lui Potemkin (I). Originile

Visuri

potemkin„Când o să cresc mare“, se spune că se lăuda micul Potemkin, „o să mă fac om de stat sau arhiepiscop.“ Colegii lui de clasă probabil că îi luau în râs visurile, căci băiatul se născuse într-o familie provincială respectabilă, dar fără nume sau avere. Nașul său, care îi era mai apropiat, obișnuia să bombăne că băiatul „fie va avea parte de mari onoruri… fie își va pierde capul“. Singura cale prin care te puteai ridica rapid la o asemenea poziție înaltă în Rusia acelor vremuri era prin favoarea monarhului – iar la vârsta de douăzeci și doi de ani, acest provincial anonim reușise să cunoască două împărătese, ambele aflate la domnie.

Origini

Grigori Aleksandrovici Potemkin s-a născut pe 30 septembrie 1739 în sătucul Cijovo, nu departe de vechiul oraș-fortăreață Smolensk. Familia Potemkin, care deținea o moșie modestă cu 430 de șerbi bărbați, nu era nici pe departe înstărită, dar nici săracă nu era. Însă statutul său oarecum inferior, dat de lipsa de avere, era compensat de un comportament considerat ciudat chiar și după standardele zonelor mărginașe ale Imperiului Rus. Alcătuiau cu toții un clan numeros, de origine poloneză și, ca toți nobilii, își inventaseră o genealogie dubioasă. Cu cât mai modest era rangul, cu atât mai grandioasă devenea genealogia, astfel că Potemkinii pretindeau că sunt descendenții lui Telesin, prințul unui trib italian care amenințase Roma în jurul anului 100 î.Hr., și ai lui Istok, un prinț dalmat din secolul al XI-lea d.Hr. După secole de obscuritate inexplicabilă, acești italieni-dalmați de viță regală reapăreau în gubernia Smolensk purtând un nume care, în mod evident, nu era de origine latină: Potemkin sau, în varianta poloneză, Potempski.

Continuă citirea →

Uniţi în dragostea lor pentru frumos

chopin george sandChopin părea creat de Providenţă pentru George Sand. Exilat, sensibil, nefericit, ducea dorul Poloniei, al familiei şi, mai ales, al dragostei de mamă. Or, cineva dorea, foarte precis, să găsească în persoana lui un amant şi un fiu în acelaşi timp.

Chopin era mai tânăr decât Sand cu şapte ani… Ea îl vedea pe tânărul muzician slab, bolnav, scuturat de febră; atâtea trăsături irezistibile pentru materna infirmieră.

Ca frumuseţe, îl egala pe Liszt: “O statură mijlocie şi zveltă, mâini lungi, subţiri; picioare foarte mici; părul blond-cenuşiu bătând spre castaniu; ochii bruni, mai curând vii decât melancolici; un nas arcuit; un zâmbet foarte gingaş; o voce puţin surdă şi ceva atât de nobil în întreaga sa persoană, atât de nedefinit de aristocratic.”

Chopin avea geniu. Sand, atât de profund muziciană prin moştenire ca şi prin educaţie, Sand care, fetiţă fiind, se băga sub clavecinul bunicii ca să se bucure de poeticul adăpost şi mai apoi, pe când era femeie în toată firea, se ghemuia sub pianul lui Liszt ca să simtă plăcerea acestei forţe ce o pătrundea, înţelegea mai bine ca oricine limbajul sunetelor. Totul contribuia să-i insufle lui Sand dorinţa de a-l lega de ea pe firavul şi genialul muzician.

Cu prilejul primei lor întâlniri, o judecase cu asprime pe romanciera care se îmbrăca bărbăteşte şi fuma ţigări…

Continuă citirea →

Dragostea are 11 dimensiuni

stephen hawking and janeÎntr-o fotografie de la nunta lui Jane Wilde cu Stephen Hawking, petrecută la Cambridge în vara lui 1965, tânărul fizician (avea 23 de ani) stă în picioare, la brațul miresei, sprijinindu-se ușor într-un baston. Fusese deja diagnosticat cu o boală neurologică degenerativă căreia i se prezisese apropiatul deznodământ fatal.

În anii următori, maladia lui Stephen progresează aproape în același ritm cu faima sa ca om de știință: mai întâi, tânărul fellow al Colegiului Caius de la Cambridge trebuie să recurgă la un scaun cu rotile, apoi își pierde definitiv vocea – imaginea genialului cosmolog paralizat, care vorbește prin intermediul unui computer, e bine cunoscută.

Deși a fost avertizată de la bun început asupra gravității bolii soțului ei, Jane crede că iubirea o va ajuta să depășească orice dificultate. Naște trei copii, îl îngrijește multă vreme aproape singură pe Stephen și renunță la orice carieră proprie.

Continuă citirea →

Ernest Hemingway îndrăgostit de o infirmieră

Ernest Hemingway and Agnes von KurowskyRănit pe frontul italian, în primul război mondial, Ernest Hemingway o cunoaște pe Agnes von Kurowski – o șatenă cu ochi gri-albăstrui și năsucul în vânt, plină de energie.

Agnes l-a vegheat pe Hemingway în timpul lungilor săptămâni ale diferitelor operații la genunchi, pe măsură ce se îndepărta pericolul amputării gambei și se proceda la extragerea schijelor, pe care, uneori, când apăreau la suprafață, Hemingway și le scotea singur cu un briceag, dând pe gât, ca anestezic, coniacul ascuns sub pernă.

Atunci, prin extraordinara popularitate câștigată în spital, și-a dat seama Hemingway de puterea ce-o avea asupra celorlalți, de magnetismul său făcut din fascinație, energie, tenacitate și spirit de luptă. Și-a dat seama că place femeilor, și din atitudinea acelor infirmiere care se întreceau să-l îngrijească mai mult decât le-o cerea datoria, în timp ce el se transforma din băiat în bărbat, foarte macho, dar îndulcit de un dezarmant zâmbet copilăresc, care a rămas mereu una din componentele farmecului său.

Continuă citirea →

Prima dragoste. Taina lui Chateaubriand

chateaubriand reneÎn orăşelul Bungay locuia un preot anglican, reverendul John Ives. Vicar la Saint Margaret, un sat învecinat, el avea puţini enoriaşi, puţină bătaie de cap şi ceva mai multă avere. Legenda spunea că ducele de Bedford îi dăduse această sinecură în urma unui concurs de golit sticle câștigat de pastor împotriva seniorului. Dar reverendul John Ives nu era doar un băutor redutabil; mare elenist, mare matematician, mare călător, pasionat de discuții despre America, Newton sau Homer la ora păhărelului de Porto, când doamnele se retrăgeau, îi făcea plăcere să se întrețină cu tânărul ofiţer profesor de franceză și de italiană al fiicei lui, Charlotte.

În 1795, când domnul Brightley, proprietarul şcolii din Beccles, a părăsit postul de director al acesteia, Chateaubriand a închiriat o cameră în vechea casă din Bungay în care locuia familia Ives, unde s-a simțit minunat.

Știa să se facă foarte plăcut. Când i se întâmpla să se simtă de-a binelea în largul său, dădea glas reveriilor cu o vervă şi o fantezie ce încânta asistența feminină. Soția pastorului era „foarte plăcută ca înfățișare și ca maniere”; cât despre fiica ei, Charlotte, Chateaubriand i-a descris, în portretul Celutei,  părul negru, braţele albe  aidoma unor crini înlănțuiți, „talia fină şi zveltă… Deslușeai… o undă de tristețe și de visare în graţia ei aproape copilărească.” Charlotte, ca şi mama ei, îl întrebau pe Chateaubriand despre cei de acasă, despre copilărie, și arătau o înțelegere plină de afecțiune. La ora ceaiului, Charlotte cânta, vicarul ațipea; tinerii vorbeau despre Divina Comedie sau despre Ierusalimul eliberat.

Pentru prima data, Chateaubriand simţea „farmecul timid al unei afecțiuni izvorâte din suflet”.  „Vârstele noastre coincideau. E greu să nu iubeşti având toate condiţiile prielnice pentru a fi fericit: tinereţe, frumuseţe, momentul fericit, potrivire de gusturi, de suflet și de ani.

Pastorul şi soţia lui n-au putut să nu remarce timiditatea şi dragostea celor doi tineri, ceea ce era departe de a le displace. Fără îndoială, acest francez era străin şi fără avere; dar era înrudit cu Malesherbes, dintr-o veche familie, și Revoluţia nu avea să fie veșnică. Și-apoi nu erau ei destul de bogaţi pentru a-l întreține pe cei doi cât timp ar fi fost nevoie? Singura dificultate era că îndrăgostitul nu se declara. Purtarea lui ascundea o taină.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: Oscar Wilde către Lordul Alfred Douglas

wilde and bossieScrisă în închisoare de Oscar Wilde, De profundis e o epistolă către Lordul Alfred Douglas, prietenul și iubitul alintat cu numele de Bossie. Legătura lor, condamnată de morala și legile vremii, îl aduseseră pe autor după gratii în 1895, pentru doi ani de muncă silnică. Aceste pagini intense sunt deopotrivă retrospectiva amară a unei povești de dragoste eșuate și o căutare spirituală care începe cu suferința și penitența.

Închisoarea MS, Reading

Dragă Bossie,

După o lungă și neroditoare așteptare, am hotărât să-ți scriu eu atât de dragul tău, cât și de al meu, căci n-aș vrea să cred că am trecut prin doi ani lungi de temniță fără să fi primit niciodată un rând de la tine, ori măar vreo veste, vreun mesaj, altele decât cele care mi-au produs suferință.

Nefasta și profund deplorabila noastră prietenie s-a sfârșit în ruine și oprobiu public pentru mine, deși amintirea vechii noastre afecțiuni îmi este adesea aproape, iar gândul că dezgustul, amărăciunea și disprețul vor lua pentru totdeauna în inima mea locul pe care odinioară îl avea dragostea mă întristează cumplit: vei simți, cred, și tu, în sufletul tău, că a-mi scrie aici, unde zac în singurătatea vieții de închisoare, ar fi mai bine decât să-mi publici scrisorile fără permisiunea mea ori să-mi dedici poezii fără să ți-o cer, chiar dacă lumea nu va ști nimic despre vorbele de durere sau de pasiune, de căință sau de indiferență pe care vei alege să le trimiți ca răspuns ori chemare. […]

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Dostoievskaia

 

dostoievski si anna grigorievnaHombourg 24 mai 1867

Ania, draga mea, prietena mea, soția mea, iartă-mă, nu-mi spune că sunt o canalie! Am făcut o crimă, am pierdut tot ce mi-ai trimis, tot, tot, până la ultimul creițar; ieri am primit banii, tot ieri i-am și pierdut! Ania, cum am să te privesc în ochi de-acum încolo, ce-ai să spui acum despre mine! Un singur lucru, unul singur mă îngrozește: ce vei spune, ce vei gândi despre mine? Numai judecata ta mă înfricoșează! Vei putea oare să mă mai respecți? Căci ce valoare are dragostea lipsită de respect! Aceste împrejurări fac să se clatine însăși căsnicia noastră.

O, prietenă dragă, nu mă osândi definitiv! Jocul îmi este nesuferit: nu numai astăzi, dar și ieri, și alaltăieri l-am tot blestemat; primind ieri banii și schimbând polița, am plecat la cazinou cu gândul să recâștig măcar ceva, să refac măcar un pic situația noastră financiară. Credeam atât de mult într-un câștig cât de modest! La început am pierdut puțin, dar, începând să pierd, am vrut să recâștig ceea ce pierdusem; pierzând din nou, am [început] continuat să joc, de astă dată, vrând-nevrănd, să recâștig măcar suma trebuincioasă plecării mele de aici, și – am pierdut totul.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: James Joyce către Nora Barnacle Joyce

james joyce nora barbacleCătre Nora Barnacle Joyce, 22 august 1909

Dragostea mea,

Cât de sătul, de sătul sunt de Dublin! E orașul prăbușirii, al pismei și al nefericirii. Tânjesc să plec de aici.

Mă gândesc mereu la tine. Să stau noaptea în pat e un chin pentru mine. Nu voi scrie aici ce mă preocupă, nebunia goală a voinței. Te văd în o sută de atitudini, grotescă, virginală, rușinată, languroasă. Când ne vom vedea, mi te dă cu totul mie, draga mea dragă. Trebuie să-mi dăruiești mie, fără nicio reținere, tot ce e sfânt, ascuns de alții. Aș vrea să fiu stăpânul trupului și sufletului tău.

Continuă citirea →

Despre dragostea curtenească

numele-trandafiruluiDragoste curtenească – Cod din Evul Mediu târziu care descria regulile de comportament şi emoţiile doamnelor nobile şi ale iubiţilor lor.

A reprezentat tema unei literaturi care a început cu poezia trubadurilor de la sfârşitul sec. XI din Franţa şi a pătruns cu uşurinţă în Europa. Iubitul care se vedea robit de pasiune, dar şi de respect, îşi slujea şi venera cu credinţă iubita-sfântă. Dragostea era fără excepţie adulteră, deoarece căsătoriile din înalta societate erau în acea perioadă rezultatul intereselor economice sau a unor alianţe pentru putere.

Continuă citirea →

Adulter la Curtea domnească (III) Epilog la o veche poveste de dragoste

medieval loveȘerban Cantacuzino a ajuns domn în anul 1679, obținând de la sultan mazilirea lui Duca Vodă. Dar, contrar așteptărilor, în loc să uneltească moartea lui Duca, Cantacuzinul obținu numirea acestuia în Moldova, „în amintirea serviciilor aduse de soția acestuia”, ne informează Del Chiaro. Vom vedea că nu era decât o amânarea a funestului act la care Șerban și doamna Anastasia aveau să fie complici.

Șerban ar fi putut în sfârșit să-și împlinească iubirea printr-o căsătorie cu cea căreia îi datora viața. Dar doamna Anastasia și-a urmat soțul mazil, iar Șerban Vodă, căsătorit cu Maria, fiica negustorului bulgar Ivancio Rustea, a continuat să asculte de glasul politicii și al rațiunii… „de stat”, care îi poruncea acum, că ajunsese în sfârșit domn, să-și încheie defintiv socotelile cu familia rivală a Bălenilor. Dar, până a reveni cu povestea asupra pătimirii Bălenilor, să consemnăm și acest scurt roman de dragoste care i-a dat lui Șerban câteva vlăstare de vază.

O cunoscuse pe Maria, tânără de numai 16 ani, în timpul unui târg pe Câmpul Moșilor, unde tatăl ei venise să-și desfacă mărfurile. Această doamnă Maria i-a dăruit voievodului pe domnița Casandra, viitoarea soție a domnului Moldovei Dimitrie Cantemir, pe Gheorghe, viitor ofițer în armata austriacă și pe domnița Maria. Dintr-o primă căsătorie tot cu o Maria, fiica vornicului Stroe Leurdeanu, omul de casă al Bălenilor și prigonitorul Cantacuzinilor, Șerban o avea pe Smaranda sau Smaragda, sortită unui sfârșit prematur, dar destinată să împace pe vecie cele două neamuri rivale, așa cum se va vedea. Până atunci, însă, Șerban era hotărât să termine odată pentru totdeauna cu Bălenii. Și, însemnează cronicarul (același Radu Popescu):

Continuă citirea →

Gelozia în mitologie

heraÎn mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.

Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Suferind din dragoste

isaac_asimovPovesteşte Isaac Asimov: “La facultate, din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută. În condiţiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural.

Fata era foarte drăguţă şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puţin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în faţa incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învăţat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuţ, după ce m-a prevenit, cu multă blândeţe, că trebuia să las un bacşiş.

De fapt, ziua cea mai fericită din viaţa mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziţia Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi.

Continuă citirea →

Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (I)

ceaikovskiCeaikovski, Piotr Ilici (25.04/07.05 stil nou, 1840, Votkinsk, Rusia – 25.10/06.11, 1893, St. Petersburg).

Cel mai cunoscut compozitor rus al tuturor timpurilor. Muzica sa a avut întotdeauna un mare succes la public datorită melodiilor armonioase şi deschise, a armoniilor impresionante şi a orchestraţiei colorate şi pitoreşti, evocând un răspuns emoţional profund. Printre lucrările sale se numără 7 simfonii, 11 opere, 3 balete, 5 suite, 3 concerte pentru pian, un concert pentru vioară, 11 uverturi (la drept vorbind, 3 uverturi şi 8 lucrări orchestrale programatice într-o singură mişcare), 4 cantate, 20 de lucrări corale, 3 cvartete de coarde, un sextet pentru coarde şi peste 100 de cântece şi lucrări pentru pian.

Anii de început

Ceaikovski a fost al doilea dintre cei şase copii ai lui Ilia Ceaikovski, administrator de mine la Kamsko-Votkinsk, şi ai Alexandrei Assier, născută într-o familie de emigranţi francezi. Din copilărie a manifestat interes pentru muzică şi primele tangenţe au fost cu o orgă din casa părintească. La vârsta de patru ani a avut prima încercare de a compune o lucrare, un cântec scris împreună cu sora sa mai mică Alexandra. În 1845 a început să ia lecţii de pian de la un profesor local, familiarizându-se cu mazurcile lui Frédéric Chopin şi cu lucrările pentru pian ale lui Friedrich Kalkbrenner. Întrucât nu se făcea educaţie muzicală în instituţiile de învăţământ ruseşti din acea perioadă, părinţii lui Ceaikovski nu s-au gândit că fiul lor ar putea urma o carieră muzicală, în schimb, au decis să îl pregătească pe băiatul extrem de sensibil pentru o carieră în serviciul civil.

În 1850, Ceaikovski a fost admis la prestigioasa Şcoală Imperială de Jurisprudenţă din Sankt Petersburg, o şcoală cu internat pentru băieţi, unde a petrecut nouă ani. S-a dovedit un elev sârguincios şi priceput, popular printre colegii săi. În acelaşi timp, şi-a făcut în acest mediu exclusiv masculin legături emoţionale intense cu câţiva dintre colegii de şcoală.

Continuă citirea →