Arhive etichetă: dragoste

Scrisori de dragoste: Oscar Wilde către Lordul Alfred Douglas

wilde and bossieScrisă în închisoare de Oscar Wilde, De profundis e o epistolă către Lordul Alfred Douglas, prietenul și iubitul alintat cu numele de Bossie. Legătura lor, condamnată de morala și legile vremii, îl aduseseră pe autor după gratii în 1895, pentru doi ani de muncă silnică. Aceste pagini intense sunt deopotrivă retrospectiva amară a unei povești de dragoste eșuate și o căutare spirituală care începe cu suferința și penitența.

Închisoarea MS, Reading

Dragă Bossie,

După o lungă și neroditoare așteptare, am hotărât să-ți scriu eu atât de dragul tău, cât și de al meu, căci n-aș vrea să cred că am trecut prin doi ani lungi de temniță fără să fi primit niciodată un rând de la tine, ori măar vreo veste, vreun mesaj, altele decât cele care mi-au produs suferință.

Nefasta și profund deplorabila noastră prietenie s-a sfârșit în ruine și oprobiu public pentru mine, deși amintirea vechii noastre afecțiuni îmi este adesea aproape, iar gândul că dezgustul, amărăciunea și disprețul vor lua pentru totdeauna în inima mea locul pe care odinioară îl avea dragostea mă întristează cumplit: vei simți, cred, și tu, în sufletul tău, că a-mi scrie aici, unde zac în singurătatea vieții de închisoare, ar fi mai bine decât să-mi publici scrisorile fără permisiunea mea ori să-mi dedici poezii fără să ți-o cer, chiar dacă lumea nu va ști nimic despre vorbele de durere sau de pasiune, de căință sau de indiferență pe care vei alege să le trimiți ca răspuns ori chemare. […]

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: F. M. Dostoievski către A. G. Dostoievskaia

 

dostoievski si anna grigorievnaHombourg 24 mai 1867

Ania, draga mea, prietena mea, soția mea, iartă-mă, nu-mi spune că sunt o canalie! Am făcut o crimă, am pierdut tot ce mi-ai trimis, tot, tot, până la ultimul creițar; ieri am primit banii, tot ieri i-am și pierdut! Ania, cum am să te privesc în ochi de-acum încolo, ce-ai să spui acum despre mine! Un singur lucru, unul singur mă îngrozește: ce vei spune, ce vei gândi despre mine? Numai judecata ta mă înfricoșează! Vei putea oare să mă mai respecți? Căci ce valoare are dragostea lipsită de respect! Aceste împrejurări fac să se clatine însăși căsnicia noastră.

O, prietenă dragă, nu mă osândi definitiv! Jocul îmi este nesuferit: nu numai astăzi, dar și ieri, și alaltăieri l-am tot blestemat; primind ieri banii și schimbând polița, am plecat la cazinou cu gândul să recâștig măcar ceva, să refac măcar un pic situația noastră financiară. Credeam atât de mult într-un câștig cât de modest! La început am pierdut puțin, dar, începând să pierd, am vrut să recâștig ceea ce pierdusem; pierzând din nou, am [început] continuat să joc, de astă dată, vrând-nevrănd, să recâștig măcar suma trebuincioasă plecării mele de aici, și – am pierdut totul.

Continuă citirea →

Scrisori de dragoste: James Joyce către Nora Barnacle Joyce

james joyce nora barbacleCătre Nora Barnacle Joyce, 22 august 1909

Dragostea mea,

Cât de sătul, de sătul sunt de Dublin! E orașul prăbușirii, al pismei și al nefericirii. Tânjesc să plec de aici.

Mă gândesc mereu la tine. Să stau noaptea în pat e un chin pentru mine. Nu voi scrie aici ce mă preocupă, nebunia goală a voinței. Te văd în o sută de atitudini, grotescă, virginală, rușinată, languroasă. Când ne vom vedea, mi te dă cu totul mie, draga mea dragă. Trebuie să-mi dăruiești mie, fără nicio reținere, tot ce e sfânt, ascuns de alții. Aș vrea să fiu stăpânul trupului și sufletului tău.

Continuă citirea →

Despre dragostea curtenească

numele-trandafiruluiDragoste curtenească – Cod din Evul Mediu târziu care descria regulile de comportament şi emoţiile doamnelor nobile şi ale iubiţilor lor.

A reprezentat tema unei literaturi care a început cu poezia trubadurilor de la sfârşitul sec. XI din Franţa şi a pătruns cu uşurinţă în Europa. Iubitul care se vedea robit de pasiune, dar şi de respect, îşi slujea şi venera cu credinţă iubita-sfântă. Dragostea era fără excepţie adulteră, deoarece căsătoriile din înalta societate erau în acea perioadă rezultatul intereselor economice sau a unor alianţe pentru putere.

Continuă citirea →

Adulter la Curtea domnească (III) Epilog la o veche poveste de dragoste

medieval loveȘerban Cantacuzino a ajuns domn în anul 1679, obținând de la sultan mazilirea lui Duca Vodă. Dar, contrar așteptărilor, în loc să uneltească moartea lui Duca, Cantacuzinul obținu numirea acestuia în Moldova, „în amintirea serviciilor aduse de soția acestuia”, ne informează Del Chiaro. Vom vedea că nu era decât o amânarea a funestului act la care Șerban și doamna Anastasia aveau să fie complici.

Șerban ar fi putut în sfârșit să-și împlinească iubirea printr-o căsătorie cu cea căreia îi datora viața. Dar doamna Anastasia și-a urmat soțul mazil, iar Șerban Vodă, căsătorit cu Maria, fiica negustorului bulgar Ivancio Rustea, a continuat să asculte de glasul politicii și al rațiunii… „de stat”, care îi poruncea acum, că ajunsese în sfârșit domn, să-și încheie defintiv socotelile cu familia rivală a Bălenilor. Dar, până a reveni cu povestea asupra pătimirii Bălenilor, să consemnăm și acest scurt roman de dragoste care i-a dat lui Șerban câteva vlăstare de vază.

O cunoscuse pe Maria, tânără de numai 16 ani, în timpul unui târg pe Câmpul Moșilor, unde tatăl ei venise să-și desfacă mărfurile. Această doamnă Maria i-a dăruit voievodului pe domnița Casandra, viitoarea soție a domnului Moldovei Dimitrie Cantemir, pe Gheorghe, viitor ofițer în armata austriacă și pe domnița Maria. Dintr-o primă căsătorie tot cu o Maria, fiica vornicului Stroe Leurdeanu, omul de casă al Bălenilor și prigonitorul Cantacuzinilor, Șerban o avea pe Smaranda sau Smaragda, sortită unui sfârșit prematur, dar destinată să împace pe vecie cele două neamuri rivale, așa cum se va vedea. Până atunci, însă, Șerban era hotărât să termine odată pentru totdeauna cu Bălenii. Și, însemnează cronicarul (același Radu Popescu):

Continuă citirea →

Gelozia în mitologie

heraÎn mitologia clasică, tema geloziei duce la o asociere imediată cu Hera, zeiţa geloasă prin excelenţă, încercată continuu de escapadele lui Zeus şi din acest motiv furioasă pe toate femeile şi nu mai puţin pe zeiţe, potenţiale rivale ale sale. Gelozia iscată din dragoste, provocată de trădare sau de invidia pentru frumuseţea şi calităţile unei rivale domină multe povestiri care au ca protagoniste o serie de figuri divine sau umane.

Dacă dintre zeiţe personificarea acestui sentiment prea puţin nobil este Hera, lista femeilor care acţionează sub impulsul geloziei în mitologie este foarte lungă. Dirce este măcinată de gelozia faţă de Antiope; Lavinia, soţia lui Enea, devine geloasă pe Dido după moartea acesteia; Clitemnestra, soţia lui Agamemnon, este un exemplu de gelozie şi îl ucide nu doar pe soţul său, poate din cauza legăturii acestuia cu Chriseis, dar şi pe Casandra, iubită la rândul ei de Agamemnon, cu care avea doi gemeni, Teledamos şi Pelops; gelozia o macină şi pe Medeea, care se răzbună pentru faptul că a fost repudiată de Iason dăruindu-i noii soţii a acestuia, Glauce, un veşmânt miraculos care o arde de vie atunci când îl îmbracă; Hermione, soţia lui Neoptolem, este geloasă din cauza dragostei acestuia pentru Andromaca, cu care el are trei fii, pe când căsătoria sa cu Hermione rămâne stearpă; geloasă este şi Pasifae, al cărei consort, Minos, are legături cu diferite femei şi eroine, dar este pedepsit de soţia sa legitimă, care se răzbună datorită calităţilor sale de vrăjitoare, făcând ca din trupul lui să iasă animale oribile; o victimă a geloziei propriilor surori este frumoasa Psyche; din cauza geloziei zeiţei Amfitrita, soţia lui Poseidon, frumoasa Scila, ce avusese odinioară trăsături delicate, este transformată într-un monstru oribil din cauza dragostei pe care zeul mării i-o arată; într-un context diferit, unde nu acţionează iubirea, ci mai degrabă spiritul de întrecere, se situează povestea judecăţii lui Paris şi a duşmăniei care se naşte între cele trei mari zeiţe, Hera, Afrodita şi Atena, din cauza spinoasei teme a frumuseţii lor; şi lista zeiţelor şi a femeilor geloase nu s-a încheiat.

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Suferind din dragoste

isaac_asimovPovesteşte Isaac Asimov: “La facultate, din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută. În condiţiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural.

Fata era foarte drăguţă şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puţin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în faţa incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învăţat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuţ, după ce m-a prevenit, cu multă blândeţe, că trebuia să las un bacşiş.

De fapt, ziua cea mai fericită din viaţa mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziţia Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi.

Continuă citirea →

Viaţa lui Ceaikovski. Dragostea interzisă (I)

ceaikovskiCeaikovski, Piotr Ilici (25.04/07.05 stil nou, 1840, Votkinsk, Rusia – 25.10/06.11, 1893, St. Petersburg).

Cel mai cunoscut compozitor rus al tuturor timpurilor. Muzica sa a avut întotdeauna un mare succes la public datorită melodiilor armonioase şi deschise, a armoniilor impresionante şi a orchestraţiei colorate şi pitoreşti, evocând un răspuns emoţional profund. Printre lucrările sale se numără 7 simfonii, 11 opere, 3 balete, 5 suite, 3 concerte pentru pian, un concert pentru vioară, 11 uverturi (la drept vorbind, 3 uverturi şi 8 lucrări orchestrale programatice într-o singură mişcare), 4 cantate, 20 de lucrări corale, 3 cvartete de coarde, un sextet pentru coarde şi peste 100 de cântece şi lucrări pentru pian.

Anii de început

Ceaikovski a fost al doilea dintre cei şase copii ai lui Ilia Ceaikovski, administrator de mine la Kamsko-Votkinsk, şi ai Alexandrei Assier, născută într-o familie de emigranţi francezi. Din copilărie a manifestat interes pentru muzică şi primele tangenţe au fost cu o orgă din casa părintească. La vârsta de patru ani a avut prima încercare de a compune o lucrare, un cântec scris împreună cu sora sa mai mică Alexandra. În 1845 a început să ia lecţii de pian de la un profesor local, familiarizându-se cu mazurcile lui Frédéric Chopin şi cu lucrările pentru pian ale lui Friedrich Kalkbrenner. Întrucât nu se făcea educaţie muzicală în instituţiile de învăţământ ruseşti din acea perioadă, părinţii lui Ceaikovski nu s-au gândit că fiul lor ar putea urma o carieră muzicală, în schimb, au decis să îl pregătească pe băiatul extrem de sensibil pentru o carieră în serviciul civil.

În 1850, Ceaikovski a fost admis la prestigioasa Şcoală Imperială de Jurisprudenţă din Sankt Petersburg, o şcoală cu internat pentru băieţi, unde a petrecut nouă ani. S-a dovedit un elev sârguincios şi priceput, popular printre colegii săi. În acelaşi timp, şi-a făcut în acest mediu exclusiv masculin legături emoţionale intense cu câţiva dintre colegii de şcoală.

Continuă citirea →

Sappho. Legendă şi adevăr

SapphoBiografia

Biografia poetei Sappho se reconstituie azi cu multă greutate datorită noianului de anecdote postume şi apocrife ce s-au creat în jurul ei. Cât de însemnată a fost opera acesteia, despre care amintesc peste o sută de scriitori antici, rezultă din caracterizarea ce i-o face, la începutul erei noastre, geograful Strabo, atunci când menţionează oamenii de seamă pe care i-a dat culturii elenice insula Lesbos: „În aceeaşi epocă a tiranului Pittacos din Lesbos a trăit şi Sappho, care a fost o fiinţă excepţională, căci după cunoştinţele noastre, în nicio epocă, oricât de îndepărtată, nu a mai apărut o altă femeie, capabilă de a rivaliza cu ea, atât cât se ştie, în materie de poezie”.

Existenţa ei istorică (în veacurile VII—VI) şi renumele ce-l va deţine Sappho în secolele următoare ne sunt confirmate şi pe cale epigrafică. Despre ea ne informează faimoasa Cronică din Paros, o inscripţie gravată pe o placă de marmură, prin anii 262 î.e.n. (azi păstrată la Universitatea din Oxford), în al cărei text, datele privind pe poeţi şi scriitori ocupă un loc important. Amintitul document rezumă pe o perioadă de 1318 ani principalele evenimente din Grecia şi notează despre poeta noastră că: „Din vremea când Sappho, exilată, s-a îmbarcat ca să plece din Mytilene în Sicilia, s-au scurs 334 de ani; pe atunci era arhonte, la Atena, Critias cel Bătrân, la Siracuza puterea se găsea în mîinile Gramoroi-lor”.

Continuă citirea →

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste (ultima parte)

romantism

Informat de cele întâmplate la Ruginoasa, Costache Sturdza a fost sfâşiat de durere, dar nu pentru moartea fiului său, la înmormântarea căruia nici nu s-a dus, ci pentru răpirea cucoanei Marghioliţa. Cerând domnitorului să i se facă dreptate, acesta a ordonat ca o sută de lăncieri din garda sa să meargă la Stânca, să-l prindă pe Roznovanu şi să-l ducă la Ruginoasa pentru reconstituirea crimei, iar pe cucoană s-o predea soţului.

Ordinul domnitorului nu a putut fi însă executat, zidurile castelului de la Stânca fiind apărate de oameni înarmaţi. Mihalache Sturdza a poruncit atunci ca palatul să fie înconjurat şi nimeni să nu poată pătrunde înăuntru. Înfometaţi, apărătorii lui Nicolae Roznovanu au început să fugă, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească amantei sale că va trebui să se predea. Cunoscând slăbiciunea pe care soţul o avea pentru dânsa, Marghioliţa l-a sfătuit pe Roznovanu să nu facă un asemenea gest, care putea să-l priveze pentru mult timp de libertate, propunându-i s-o lase să se întoarcă acasă, în schimbul încetării acţiunii de urmărire.

Continuă citirea →

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste (prima parte)

ruginoasa

De Ruginoasa, acest castel construit pe la 1800 şi socotit pe atunci ca unul din cele mai frumoase din Moldova, sunt legate episoade dramatice din viaţa unor bogate şi influente familii boiereşti din veacul al XIX-lea, de viaţa lui Alexandru Ioan Cuza.

Ruginoasa, scena unui dramatic roman de dragoste

Sturdzeştii, Ghiculeştii, Roznovăneştii. Trei familii boiereşti care se vor înfrunta la Ruginoasa şi unii vor da tribut de sânge lespezilor castelului.

La începutul veacului al XIX-lea, proprietari la Ruginoasa erau Sturdzeştii. Când bătrânul Săndulache s-a stins, castelul a revenit fiului său Costache, „om josnic şi arogant”, poreclit „beţivul”. Nu cruţa niciun efort pentru a parveni, abuzând de puterea, averea şi legăturile pe care le avea, profitând şi de faptul că era văr cu domnitorul Mihail Sturdza.

Din neamul Ghiculeştilor, Maria, fiica lui Dumitru Ghica-Comăneşti, apreciat pe atunci ca unul dintre cei mai bogaţi boieri din Moldova, avea să-şi poarte şi ea paşii prin acelaşi castel de la Ruginoasa.

Continuă citirea →

Tatăl în mitologie

zeus mitologie

Rolul patern, central în societatea patriarhală a lumii clasice, este prezentat în mitologie în legătură cu unii zei şi eroi şi în diverse contexte care evidenţiază fie autoritatea tatălui (exercitată când în mod just, când cu aroganţă şi în consecinţă când acceptată, când negată şi respinsă de fii, care pot ajunge până la paricid), fie puternica legătură afectivă dintre el şi fiii săi.

În lumea divină sunt prezentate două generaţii de zei, personificate de Uranos şi Cronos, pentru care fiii reprezentau o ameninţare; amândoi încearcă să evite pericolul de a fi detronaţi de descendenţii lor, recurgând la diverse sisteme (Uranos închide în pântecele Geei fiii pe care îi naşte aceasta; Cronos îi înghite imediat după naştere), dar amândoi sunt în cele din urmă învinşi de generaţia mai tânără.

Zeus este tatăl unui şir nesfârşit de progenituri, pe care le concepe nu numai cu soţia sa Hera, ci cu un mare număr de alte divinităţi şi femei muritoare: sunt nenumăraţi eroii care pretind că s-au născut ca urmare a îmbrăţişărilor lui Zeus cu vreo eroină. Zeus este numit în epos tatăl tuturor zeilor, titlu care îi sporeşte şi îi subliniază autoritatea: „Părinte-al nostru, tu, Saturniene,/ Mai mare peste domnitorii lumii”, îl invocă Atena în Odiseea (1.45,1.81). Fii numeroşi au şi Poseidon, Apollo, Hermes, Ares, care adesea îşi zămislesc urmaşii unindu-se cu femei muritoare.

Continuă citirea →

Mark Twain despre soţia sa: „Era firavă, frumoasă şi gingaşă”

Olivia_Langdon_Clemens, sotia lui Mark Twain

Povesteşte Mark Twain: „La începutul lui februarie 1870 m-am căsătorit cu domnişoara Olivia L. Langdon şi m-am stabilit în orăşelul  Buffalo  din  statul  New  York. […]  Soţia mea s-a săvârşit din viaţă acum un an şi jumătate [1904] la Florenţa, în Italia, după o suferinţă îndelungată, care a durat douăzeci şi două de luni, fără întrerupere.

Am văzut-o prima oară sub înfăţişarea unei miniaturi de fildeş, în cabina fratelui ei Charley, pe vaporul „Quaker  City”,  în  golful  Smirna,  în  vara  anului  1867,  când  Olivia  avea  douăzeci  şi  doi  de  ani neîmpliniţi. Iar în carne şi oase am văzut-o prima oară la New York, în  luna decembrie a aceluiaşi an. Era firavă, frumoasă şi gingaşă –  părea şi fată şi femeie în acelaşi timp. Şi aşa a rămas până-n ultima zi a  vieţii  ei.  Sub  o  înfăţişare  gravă  şi  nobilă  ardeau  focurile  de  nestins  ale  simpatiei,  energiei, devotamentului,  entuziasmului  şi  afecţiunii  –  ale  unei  afecţiuni  cu  adevărat  fără  margini.  A  fost întotdeauna firavă la trup şi a trăit cu sufletul, un suflet plin de speranţă şi de un curaj indestructibil.

Continuă citirea →

O poveste de iubire. Eros şi Psyche

Eros si Psyche

Psyche, al cărei nume se traduce prin „suflet”, este o apariţie târzie în cadrul mitologiei, unde reprezintă personificarea sufletului uman. Mitul o prezintă drept ultima şi cea mai frumoasă dintre cele trei fiice ale unui rege; era atât de frumoasă, încât a stîrnit gelozia înseşi Afroditei, zeiţa frumuseţii şi a iubirii. Ca să se răzbune, aceasta i-a poruncit lui Eros să-i trezească Psychei o dragoste totală şi de nestrămutat pentru cel mai demn de dispreţ dintre bărbaţi. Văzând-o însă, Eros a fost cucerit la rândul lui de extraordinara frumuseţe a acesteia, sfârşind prin a se îndrăgosti de ea. Neputând să îndeplinească porunca Afroditei, el a răpit-o pe tânără, ducând-o într-un loc izolat şi secret unde, fără să se lase văzut şi fără să-şi dezvăluie identitatea, o vizita în fiecare noapte, dispărând de îndată ce se iveau primii zori.

Continuă citirea →

Lev Tolstoi. Primele iubiri

Lev Tolstoi_by_Nesterov

„Cea mai mare dragoste a mea a fost o dragoste de copil” 

Copil fiind, Lev Tolstoi sperase că trăsăturile sale vor deveni, cu timpul, mai plăcute, dar la 9-10 ani avea acelaşi nas borcănat şi aceiaşi ochi mici de oţel, adânc înfipţi în orbite. Plictisit de a-i cere lui Dumnezeu în fiecare seară, în rugăciunile sale, să-l facă la fel de frumos ca pe fratele său Serghei, căuta, cel puţin, să pară original. Apucând foarfecele îşi tăia sprâncenele, pe care le găsea prea dese. Ele crescură şi mai stufoase. Hotărât lucru, Cel Atotputernic  nu voia ca el să aibă o altă fizionomie decât cea pe care o avea: aspră, zbârlită, roşcovană.

Acest sentiment de dizgraţie se accentua în clipa când se găsea în prezenţa Soniei Koloşina, o verişoară îndepărtată, care avea, ca şi el, nouă ani, păr blond, mătăsos şi ochi albaştri. Uluit de această fetiţă jucăuşă, visa să-şi petreacă viaţa cu ea „într-o cămăruţă întunecoasă“. Prima lor tutuială îi provocă „un fel de beţie“. Dar era timid, nu îndrăznea să-i spună că o admira, că o iubea. „Nu puteam să sper şi nici nu mă gândeam la reciprocitate,  scrie el în Copilărie şi, totuşi, pluteam de fericire.

Continuă citirea →