Arhive etichetă: razboi

Drumul spre iad?

Secolul XX european a fost un secol al războiului, scrie Ian Kershaw în cartea „Drumul spre iad”. Două războaie mondiale, urmate de peste 40 de ani de război rece au definit acest secol. De-a lungul secolului XX Europa a parcurs drumul către infern și retur.

În secolul XXI, un nou război zguduie continentul nostru. Odată ce liderul unui stat puternic utilizează forța brută pentru rezolvarea unei crize, șansele unei catastrofe generale în Europa s-au înmulțit semnificativ. O nouă eră a autodistrugerii se prefigurează. Tragediile fără precedent ale secolului trecut au fost uitate? Încotro se îndreaptă Europa?

Rațiune, calm și bun simț

Declarația de astăzi a ambasadorul Rusiei pe lângă Uniunea Europeană: „În ceea ce priveşte Rusia, vă pot asigura că miercurea aceasta nu va avea loc niciun atac. Războaiele din Europa rareori încep într-o zi de miercuri”, a adăugat el. 🙂

În acest context, manifestările isterice ale unor jurnaliști și specialiști, care anunțau cu surle și trâmbițe că războiul va începe astăzi, devin tot mai ridicole. Credibilitatea presei este la pământ; modul cinic în care sunt speculate temerile oamenilor ar trebui să ne dea de gândit. Mulți dintre cei care apar des în spațiul public și-au arătat acum încă o dată limitele sau interesele. Pentru a ne proteja de influența lor nefastă, cred că ar trebui să apelăm la ceea ce nu vedem în presă: rațiune și calm, deci la bunul simț.

Cui folosește?

Timp de doi ani prim-planul vieții publice a fost acaparat de pandemia de Covid, bun prilej pentru o serie de personaje triste – mereu aceleași – să participe la „ediții incendiare”, unde aveau loc „dezvăluiri-bombă”, încercând să ne convingă că înfruntăm un „virus ucigaș”, că avem de purtat un adevărat „război”, în care ne mândrim cu luptătorii din „linia întâi”, în condițiile în care în fiecare seară se făcea „bilanțul victimelor”.

După o scurtă pauză, retorica războiului revine în forță, însoțită ca de obicei de avertismente și amenințări cu privire la viitorul nostru. Sunt multe aspecte de discutat aici, dar pentru cei care urmăresc înspăimântați deprimantul spectacol mediatic creat de personaje uzate care insistă isteric să creeze panică în legătură cu „iminenta invazie a Ucrainei de către Rusia” redau ultima declarație a președintelui Ucrainei, Volodimir Zelenski: „În prezent, cel mai bun prieten al dușmanilor noștri este panica în țara noastră. Iar toate aceste informații (privind un atac) nu fac decât să provoace panică și nu ne ajută deloc” (Hotnews.ro).

Cui prodest?

Atacul de la Pearl Harbor

Pearl_Harbor 1941 atacAtacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) – Atac aerian surpriză al Japoniei asupra bazei militare navale a SUA din portul Pearl Harbor, aflat pe insula Oahu din Hawaii, care a avut ca rezultat grăbirea intrării SUA în Al Doilea Război Mondial.

În deceniul care a precedat acest eveniment, relaţiile dintre SUA şi Japonia se înrăutăţiseră considerabil, mai ales după ce aceasta din urmă încheiase o alianţă cu puterile Axei (Germania şi Italia) în 1940. Până la sfârşitul lui 1941, SUA întrerupseseră toate relaţiile comerciale şi financiare cu Japonia. Pe 26 noiembrie 1941, o flotă japoneză s-a îndreptat către un punct aflat la 440 km N de Hawaii şi de acolo au fost lansate cca 360 de avioane. Primul avion de bombardament a ajuns la Pearl Harbor la 7.55 dimineaţa, ora locală, fiind urmat de avioane încărcate cu torpile, bombardiere şi avioane de luptă, care au atacat în valuri succesive. Din cauză că detaşamentele de cercetare nu aveau mai deloc date, dar şi pentru că multe nave nu aveau suficient personal, căci era duminică, baza nu s-a putut apăra eficient. Vasul Arizona a fost complet distrus; Oklahoma răsturnat; California, Nevada şi Virginia de Vest au fost scufundate; peste 180 de avioane au fost distruse şi numeroase alte nave avariate. În plus, peste 2 300 de oameni, care făceau parte din personalul militar, au fost ucişi.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (II) Slujba de împăcare

mehmed II cuceritorulUn spectacol grandios

Într-o zi de decembrie are loc un spectacol grandios; marea sărbătoare a împăcării se desfăşoară în somptuoasa bazilică, a cărei splendoare de odinioară – marmură, mozaicuri, bogăţii strălucitoare – se poate cu greu bănui în moscheea de astăzi. Înconjurat de toţi înalţii demnitari ai împărăţiei sale, Constantin, bazileul, şi-a făcut apariţia, pentru ca prin augusta-i coroană să fie martor şi chezaş al trăiniciei acestei veşnice reuniri. Giganticul lăcaş, iluminat de nenumărate lumânări, este arhiplin. În faţa altarului, Isidorus, trimisul Sfântului Scaun şi patriarhul ortodox, Gregorius, oficiază frăţeşte liturghia. E pentru prima oară, după multă vreme, când numele papei reapare în rugăciuni; e pentru prima oară când pioase cântări în limba latină şi în limba greacă se înalţă spre cupolele catedralei nemuritoare, în timp ce, într-o procesiune solemnă, cei doi clerici împăcaţi poartă moaştele sfântului Spiridon. Răsăritul şi Apusul, cele două credinţe par unite pe veci şi după ani şi ani de cumplite neînţelegeri, ideea europeană, ţelul Occidentului, este în sfârşit din nou împlinită.

Pradă propriului său destin

Dar scurte şi trecătoare sunt în istorie momentele de înţelepciune şi de bună înţelegere. Chiar în timp ce glasurile credincioşilor se unesc în biserică într-o rugăciune comună, în afara zidurilor ei, într-o chilie a mânăstirii, învăţatul călugăr Ghenadios tună şi fulgeră împotriva latinilor, împotriva trădării adevăratei credinţe. Abia reuşise raţiunea să înjghebe pacea şi fanatismul se şi grăbeşte s-o destrame; şi aşa cum clerul grecesc nu se gândeşte în mod sincer să se supună, tot astfel prietenii de la celălalt capăt al Mediteranei uită de ajutorul făgăduit. În fapt, se trimit câteva galere şi câteva sute de soldaţi, dar apoi oraşul este lăsat pradă propriului său destin.

Promisiuni

Când despoţii pregătesc un război, ei vorbesc necontenit doar despre pace atâta timp cât nu au terminat să se înarmeze. La urcarea sa pe tron, Mahomed întâmpină pe ambasadorii împăratului Constantin cu cele mai liniştitoare şi cordiale cuvinte; el jură public şi solemn, de faţă cu martori, pe Allah şi pe profetul său, pe îngeri şi pe Coran, că va respecta cu scrupulozitate tratatele încheiate cu bazileul. Dar totodată încheie, în ascuns, un tratat de neutralitate reciprocă, pe timp de trei ani, cu Ungaria şi Serbia, interval în care speră să cucerească nestingherit Bizanţul. Abia după aceea, considerând că promisese şi proclamase îndeajuns pacea, Mahomed provoacă războiul printr-o încălcare flagrantă de drepturi.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (II)

oliver cromwellConducător militar şi politic

În 1643, Oliver Cromwell a dobândit deopotrivă reputaţia de bun organizator militar şi de bun luptător. Încă de la început a stăruit ca partizanii Parlamentului să fie aleşi cu multă precauţie şi pregătiţi corespunzător, angajându-se să găsească oameni fideli, cu purtări bune, indiferent de religia sau de statutul lor social. Numit colonel în februarie, a recrutat un regiment de cavalerie de prima mână.

El cerea ca soldaţii lui să fie bine trataţi şi plătiţi regulat, dar exercita şi o disciplină strictă. Dacă înjurau, erau amendaţi; dacă se îmbătau, erau puşi în butuci; dacă se strigau unii pe alţii „capete rotunde” – preluând porecla dispreţuitoare pe care le-o dăduseră regaliştii, din pricina părului tuns scurt -, erau degradaţi, iar dacă dezertau, erau biciuiţi. Şi-a instruit atât de bine oamenii din cavalerie, încât putea să-i verifice şi să le îndrepte greşelile imediat ce atacau în luptă. Acesta era unul dintre atuurile remarcabile ale lui Cromwell în calitate de comandant pe câmpul de luptă.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VII) Cel de-al doilea an de război

The battle of Lake TrasimenusLuna martie a anului 217 î.Hr. Cei doi consuli se numesc Cnaeus Servilius şi Galus Flaminius. Trupele lor îi închid lui Hannibal drumul spre sud. Sunt blocate toate cele trei legături principale în direcţia Romei. Hannibal ocoleşte pe un drum anevoios: traversează Apeninii prin smârcurile pe care le inundase râul Arno. Condiţiile grele de marş şi pierderile pe măsură fac ca această traversare să fie la fel de grea ca cea a Alpilor. Polybios scrie că toţi au avut de suferit în primul rând din cauza insomniei, deoarece patru zile şi trei nopţi au mărşăluit incontinuu prin apă; celţii au participat şi ei şi au pierit din cauza supraeforturilor.

Livius prezintă mult mai dramatic acest marş. El arată că unii se târau cu greu prin mlaştină, alţii sfârşeau când nu mai puteau rezista psihic, alături de animalele căzute pretutindeni. „Hannibal însuşi, care suferea încă de la începutul primăverii de o boală de ochi din pricina climei vitrege – căldura alternând cu frigul – ca să stea cât mai deasupra apei, era purtat pe spatele unui elefant, singurul care mai rămăsese în viaţă“.

Când a ajuns, în sfârşit, în Etruria (Toscana de astăzi), Hannibal orbise de un ochi. Totuşi, faima lui este la fel de mare. În antichitate vederea monoculară trecea drept o distincţie deosebită a şefilor de oşti victorioşi.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VI) Asaltul asupra Italiei

hannibalŞtirea despre traversarea Alpilor de către Hannibal a ajuns la Roma ca flacăra unui fitil. Consulul Scipio, care a întrerupt campania iberică, stă pregătit cu legiunile sale în valea Padului. Cel de al doilea consul, Sempronius, care mai pregăteşte încă invadarea nordului Africii, primeşte ordin să vină repede cu trupele în nordul Italiei. Prima luptă dintre Cartagina şi Roma, dintre Hannibal şi Scipio, devine iminentă, fără ca Sempronius să fi ajuns aici.

Ambele părţi par să ardă de nerăbdare să-şi măsoare fortele. Scipio înfăţişează soldaţilor săi starea aşa-zis mizerabilă a adversarului: sunt ca nişte umbre, sleiţi de foame şi frig, de murdărie şi mizerie, secătuiţi până la moarte. Au degerături, au muşchii rigizi din cauza zăpezii, au arme distruse, cai paralizaţi. Pe scurt, aveţi o misiune uşoară cu Hannibal.

Cuvântarea lui Hanibal în faţa soldaţilor a fost mai săracă în vorbe. Le-a prezentat următoarea alternativă: victoria asupra Romei şi toate bogăţiile ţării vă aparţin, sau înfrângerea şi toţi veţi deveni sclavii duşmanului. Alege apoi un exemplu clar: prizonierilor celţi le oferă libertatea în caz de victorie în lupta corp la corp, dacă nu, rămân sclavi. Polybios arată că toţi au vrut să lupte în primele rânduri, fiecare voia să se bată pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi lua soarta în propriile mâini. Supravieţuitorii primeau sabie, un cal şi erau primiţi în trupă.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (V) Drumul spre est

hannibal alpiÎn anul 218 î.Hr. Roma a ales doi noi consuli. Pregătirile de război împotriva lui Hannibal sunt în curs. Unul din consuli, Tiberius Sempronius, ajunge cu legiunile sale în Sicilia şi face de acolo pregătiri pentru invadarea Africii de Nord. Războiul Romei vizează centrul puterii adversarului. Publius Cornelius Scipio, cel de al doilea consul, pleacă cu 60 de corăbii de război din Pisa spre Iberia. Prima escală o face în localitatea grecească Massilia, Marsilia de azi.

Între timp Hannibal a traversat Pirineii prin „pasul lui Heracles“ şi se apropie cu imensa lui oaste de delta Ronului. Ţinutul mlăştinos este foarte întins, pe mulţi kilometri, până la Massilia. O lume complet străină pentru soldaţii din Africa şi Iberia. Ei merg în susul râului şi ajung într-un loc unde localnicii îşi oferă serviciile ca să-i treacă apa cu pirogi şi bărci de pescari. Cum să fie trecuţi peste râu 50.000 de oameni? Şi cum să ajungă pe celălalt mal caii şi elefanţii? În plus, pe malul estic al Ronului a apărut o oaste celtică, duşmană. Ea era mult inferioară celei a cartaginezilor, dar pentru celţi ar fi fost simplu să lovească fiecare barcă în timpul traversării. Hannibal a ordonat o pauză.

Polybios scria că Hannibal a tăcut totul pentru a crea raporturi de prietenie cu locuitorii de pe celălalt mal. Le-a cumpărat bărcile, mai mici sau mai mari; erau foarte multe deoarece locuitorii se ocupau cu negoţul pe apă. În plus a mai luat şi lemn de la ei, din care, în două zile, s-au făcut multe alte bărci. Puteau începe traversarea, dar celţii continuau să fie pe celălalt mal. În cea de a treia noapte de la sosire, Hannibal a trimis o unitate de călăreţi în susul râului. Aceasta a traversat apa pe ascuns şi s-a deplasat pe cealaltă parte spre sud. Cu ajutorul fumului au semnalizat că sunt pregătiţi. Atacul a fost condus chiar de Hannibal. Celţii au fost loviţi din două părţi şi nu le-a mai rămas decât fuga. Abia acum au fost aduşi elefanţii pentru traversare. Polybios notează că unii s-au aruncat în apă de frică. Chiar şi conducătorii lor şi-au pierdut viaţa, în timp ce elefanţii erau salvaţi. Din cauza mărimii lor şi a trompei – pe pare o tineau ridicată peste apă ca să poată respira – animalele rezistau, dar trebuiau să fie mereu încurajate.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (IV) Declaraţia de război

anibal„… să nu fie niciodată prietenul Romei”. Jurământul lui Hannibal fusese făcut cu 18 ani în urmă în templul din Cartagina. El nu l-a uitat. Saguntum, portul de la sud de Ebro, este sub jurisdicţie romană. Atacarea lui este un „casus belli”, un motiv de război. În 219 î.Hr. Hannibal, cu armata lui de 150.000 de oameni, conform lui Livius, începe să cucerească oraşul. După opt luni, zidurile sunt luate cu asalt, bărbaţii, femeile şi copiii sunt împărţiţi ca pradă de război.

Spre surprinderea lui Hannibal, Roma nu a intervenit. Face o călătorie la Gades să mulţumească zeului Melqart pentru victorie. În buzunar are o mică statuie a lui Melqart, ce aparţinuse lui Alexandru cel Mare. După ofrandă, povesteşte soldaţilor săi un vis: zeii l-au invitat şi i-au ordonat să pornească război împotriva Italiei. Unul din ei, Heracles, s-a oferit să-l însoţească pe drum. Alexandru sau Heracles ca exemplu pentru un tânăr şi necunoscut cap de oşti? Poate că romanii l-au considerat obsedat de măreţie, dar după numai o jumătate de an vor recunoaşte gravitatea situaţiei: Hannibal trece Ebro cu 80.000 de oameni, cu 12.000 de călăreţi şi cu 37 de elefanţi de război. Roma declară război, Cartagina primeşte declaraţia. A început cel de al doilea război punic, cel „hannibalic”.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (II) O putere tânără intră în război

hannibal barcaLa 250 km nord-est de Cartagina, se află Sicilia, cea mai bogată insulă a lumii antice. Secole de-a rândul grecii şi cartaginezii s-au certat pentru pământuri roditoare, păduri bogate, porturi şi puncte strategice naturale: grecii au ocupat estul insulei, cartaginezii, vestul. În joc intră o a treia putere: Roma.

Lupta pentru Sicilia devine mobilul primului război punic între Cartagina şi Roma. În anul 246 î.Hr., anul naşterii lui Hannibal, războiul se afla în al 18-lea an şi nu se întrevedea niciun învingător. Romanii sunt superiori pe pământ, cartaginezii pe mare. Norocul războiului trece de la o parte la cealaltă, până ce Roma izbuteşte că captureze o corabie cartagineză naufragiată. După acest model romanii vor alinia o flotă în dană. Noile corăbii sunt mai puţin elegante decât ale duşmanului, dar dispun de o inovaţie decisivă: punţi de abordaj, grinzi lungi de lemn, cu un ghimpe de fier, care sparge punţile penterelor cartagineze. Legionarii romani au dus pe apă un „război de uscat“. Într-una din ultimele şi decisivele bătălii din faţa coastei de vest a Siciliei, în 241 î.Hr. romanii distrug întreaga flotă a cartaginezilor.

Continuă citirea →

Viaţa lui Winston Churchill. (V) Lider de război

churchillFormarea „marii alianţe“

Când Hitler a atacat subit Uniunea Sovietică, replica lui Winston Churchill a fost rapidă şi neechivocă. Într-o transmisiune la radio, pe 22 iunie 1941, refuzând să-şi „retragă” vechile critici la adresa comunismului, a insistat că „pericolul Rusiei… este pericolul nostru” şi s-a angajat să ajute poporul rus. De aici înainte, politica sa a fost una de construire a unei „mari alianţe”, care să includă Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Dar negocierile pentru un pact de 20 de ani de ajutor reciproc anglo-sovietic au durat până în mai 1942.

Atacul japonez de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941) a schimbat, în ochii lui Churchill, toate perspectivele războiului. A plecat de urgenţă la Washington DC, şi, împreună cu Roosevelt, a pus la cale un set de acorduri anglo-americane: adunarea într-un fond comun a resurselor militare şi economice din ambele ţări, sub conducerea unor consilii mixte şi a unui stat major mixt; stabilirea unităţii comandamentului în toate teatrele de război; şi acordul asupra strategiei conform căreia înfrângerea Germaniei trebuia să fie prioritară înfrângerii Japoniei. Marea alianţă luase astfel fiinţă. Churchill putea spune că era iniţiatorul principal al acesteia. Preocuparea sa pentru următorii trei ani şi jumătate a fost de a proteja alianţa.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (IV) Telegrama falsificată

razboiul franco prusacProvocarea

Benedetti primi noi instrucţiuni în seara de 12. În dimineaţa de 13 îndrăzni să-l abordeze pe regele Wilhelm la promenada Izvoarelor. Aflând de noua pretenţie a Parisului, Wilhelm se miră:

– Cum? Mi se cer garanţii? Şi regele se mulţumi să-i spună ambasadorului că socotea afacerea încheiată.

Benedetti raportă la Paris. Şi Gramont îi ceru diplomatului să insiste pentru a obţine o nouă întrevedere. De data aceasta Wilhelm se supără: „Unde s-a mai văzut o asemenea obrăznicie!” îi scrise el soţiei sale. „Trebuie deci să apar în faţa întregii lumi ca un păcătos pocăit. Este o provocare!“

Wilhelm prinse de veste că Bismarck şi miniştrii săi aveau de gând să demisioneze în chip de protest împotriva slăbiciunii manifestată de suveran. Îi trimise aşadar pe aghiotantul său, prinţul Radziwill, la ambasadorul Franţei să-l întrebe pentru ce motive cerea Benedetti o noua audienţă. Nefericitul diplomat se scuză zicând că era vorba de „problema garanţiilor pentru viitor, despre care a vorbit chiar în dimineaţa aceea Maiestăţii sale”. Prinţul îi aduse la cunoştinţă lui Wilhelm, care îl trimise din nou pe Radziwill la Benedetti spre a-i preciza că „nu are nimic de adăugat la cele declarate şi că restul este o afacere care se tratează între guverne“. De data acesta însă Wilhelm îl puse şi pe Bismarck la curent. Trebuie redat integral textul telegramei regelui către cancelar – primită de acesta în timpul dineului din 13 iulie – pentru că, pornind de la ea, Bismarck va întocmi celebra „depeşă de la Ems“.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (II) Furie la Paris

bismarkTrebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.

La 5 iulie, „Le Siécle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. „La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”

Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.

D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea –  urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (I) Un Hohenzollern la Madrid?

depesa ems telegramaÎn seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întârzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de „Depeşa de la Ems.”

Continuă citirea →