Arhive etichetă: razboi

Atacul de la Pearl Harbor

Pearl_Harbor 1941 atacAtacul de la Pearl Harbor (7 decembrie 1941) – Atac aerian surpriză al Japoniei asupra bazei militare navale a SUA din portul Pearl Harbor, aflat pe insula Oahu din Hawaii, care a avut ca rezultat grăbirea intrării SUA în Al Doilea Război Mondial.

În deceniul care a precedat acest eveniment, relaţiile dintre SUA şi Japonia se înrăutăţiseră considerabil, mai ales după ce aceasta din urmă încheiase o alianţă cu puterile Axei (Germania şi Italia) în 1940. Până la sfârşitul lui 1941, SUA întrerupseseră toate relaţiile comerciale şi financiare cu Japonia. Pe 26 noiembrie 1941, o flotă japoneză s-a îndreptat către un punct aflat la 440 km N de Hawaii şi de acolo au fost lansate cca 360 de avioane. Primul avion de bombardament a ajuns la Pearl Harbor la 7.55 dimineaţa, ora locală, fiind urmat de avioane încărcate cu torpile, bombardiere şi avioane de luptă, care au atacat în valuri succesive. Din cauză că detaşamentele de cercetare nu aveau mai deloc date, dar şi pentru că multe nave nu aveau suficient personal, căci era duminică, baza nu s-a putut apăra eficient. Vasul Arizona a fost complet distrus; Oklahoma răsturnat; California, Nevada şi Virginia de Vest au fost scufundate; peste 180 de avioane au fost distruse şi numeroase alte nave avariate. În plus, peste 2 300 de oameni, care făceau parte din personalul militar, au fost ucişi.

Continuă citirea →

Cucerirea Bizanțului (II) Slujba de împăcare

mehmed II cuceritorulUn spectacol grandios

Într-o zi de decembrie are loc un spectacol grandios; marea sărbătoare a împăcării se desfăşoară în somptuoasa bazilică, a cărei splendoare de odinioară – marmură, mozaicuri, bogăţii strălucitoare – se poate cu greu bănui în moscheea de astăzi. Înconjurat de toţi înalţii demnitari ai împărăţiei sale, Constantin, bazileul, şi-a făcut apariţia, pentru ca prin augusta-i coroană să fie martor şi chezaş al trăiniciei acestei veşnice reuniri. Giganticul lăcaş, iluminat de nenumărate lumânări, este arhiplin. În faţa altarului, Isidorus, trimisul Sfântului Scaun şi patriarhul ortodox, Gregorius, oficiază frăţeşte liturghia. E pentru prima oară, după multă vreme, când numele papei reapare în rugăciuni; e pentru prima oară când pioase cântări în limba latină şi în limba greacă se înalţă spre cupolele catedralei nemuritoare, în timp ce, într-o procesiune solemnă, cei doi clerici împăcaţi poartă moaştele sfântului Spiridon. Răsăritul şi Apusul, cele două credinţe par unite pe veci şi după ani şi ani de cumplite neînţelegeri, ideea europeană, ţelul Occidentului, este în sfârşit din nou împlinită.

Pradă propriului său destin

Dar scurte şi trecătoare sunt în istorie momentele de înţelepciune şi de bună înţelegere. Chiar în timp ce glasurile credincioşilor se unesc în biserică într-o rugăciune comună, în afara zidurilor ei, într-o chilie a mânăstirii, învăţatul călugăr Ghenadios tună şi fulgeră împotriva latinilor, împotriva trădării adevăratei credinţe. Abia reuşise raţiunea să înjghebe pacea şi fanatismul se şi grăbeşte s-o destrame; şi aşa cum clerul grecesc nu se gândeşte în mod sincer să se supună, tot astfel prietenii de la celălalt capăt al Mediteranei uită de ajutorul făgăduit. În fapt, se trimit câteva galere şi câteva sute de soldaţi, dar apoi oraşul este lăsat pradă propriului său destin.

Promisiuni

Când despoţii pregătesc un război, ei vorbesc necontenit doar despre pace atâta timp cât nu au terminat să se înarmeze. La urcarea sa pe tron, Mahomed întâmpină pe ambasadorii împăratului Constantin cu cele mai liniştitoare şi cordiale cuvinte; el jură public şi solemn, de faţă cu martori, pe Allah şi pe profetul său, pe îngeri şi pe Coran, că va respecta cu scrupulozitate tratatele încheiate cu bazileul. Dar totodată încheie, în ascuns, un tratat de neutralitate reciprocă, pe timp de trei ani, cu Ungaria şi Serbia, interval în care speră să cucerească nestingherit Bizanţul. Abia după aceea, considerând că promisese şi proclamase îndeajuns pacea, Mahomed provoacă războiul printr-o încălcare flagrantă de drepturi.

Continuă citirea →

Viața lui Oliver Cromwell (II)

oliver cromwellConducător militar şi politic

În 1643, Oliver Cromwell a dobândit deopotrivă reputaţia de bun organizator militar şi de bun luptător. Încă de la început a stăruit ca partizanii Parlamentului să fie aleşi cu multă precauţie şi pregătiţi corespunzător, angajându-se să găsească oameni fideli, cu purtări bune, indiferent de religia sau de statutul lor social. Numit colonel în februarie, a recrutat un regiment de cavalerie de prima mână.

El cerea ca soldaţii lui să fie bine trataţi şi plătiţi regulat, dar exercita şi o disciplină strictă. Dacă înjurau, erau amendaţi; dacă se îmbătau, erau puşi în butuci; dacă se strigau unii pe alţii „capete rotunde” – preluând porecla dispreţuitoare pe care le-o dăduseră regaliştii, din pricina părului tuns scurt -, erau degradaţi, iar dacă dezertau, erau biciuiţi. Şi-a instruit atât de bine oamenii din cavalerie, încât putea să-i verifice şi să le îndrepte greşelile imediat ce atacau în luptă. Acesta era unul dintre atuurile remarcabile ale lui Cromwell în calitate de comandant pe câmpul de luptă.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VII) Cel de-al doilea an de război

The battle of Lake TrasimenusLuna martie a anului 217 î.Hr. Cei doi consuli se numesc Cnaeus Servilius şi Galus Flaminius. Trupele lor îi închid lui Hannibal drumul spre sud. Sunt blocate toate cele trei legături principale în direcţia Romei. Hannibal ocoleşte pe un drum anevoios: traversează Apeninii prin smârcurile pe care le inundase râul Arno. Condiţiile grele de marş şi pierderile pe măsură fac ca această traversare să fie la fel de grea ca cea a Alpilor. Polybios scrie că toţi au avut de suferit în primul rând din cauza insomniei, deoarece patru zile şi trei nopţi au mărşăluit incontinuu prin apă; celţii au participat şi ei şi au pierit din cauza supraeforturilor.

Livius prezintă mult mai dramatic acest marş. El arată că unii se târau cu greu prin mlaştină, alţii sfârşeau când nu mai puteau rezista psihic, alături de animalele căzute pretutindeni. „Hannibal însuşi, care suferea încă de la începutul primăverii de o boală de ochi din pricina climei vitrege – căldura alternând cu frigul – ca să stea cât mai deasupra apei, era purtat pe spatele unui elefant, singurul care mai rămăsese în viaţă“.

Când a ajuns, în sfârşit, în Etruria (Toscana de astăzi), Hannibal orbise de un ochi. Totuşi, faima lui este la fel de mare. În antichitate vederea monoculară trecea drept o distincţie deosebită a şefilor de oşti victorioşi.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (VI) Asaltul asupra Italiei

hannibalŞtirea despre traversarea Alpilor de către Hannibal a ajuns la Roma ca flacăra unui fitil. Consulul Scipio, care a întrerupt campania iberică, stă pregătit cu legiunile sale în valea Padului. Cel de al doilea consul, Sempronius, care mai pregăteşte încă invadarea nordului Africii, primeşte ordin să vină repede cu trupele în nordul Italiei. Prima luptă dintre Cartagina şi Roma, dintre Hannibal şi Scipio, devine iminentă, fără ca Sempronius să fi ajuns aici.

Ambele părţi par să ardă de nerăbdare să-şi măsoare fortele. Scipio înfăţişează soldaţilor săi starea aşa-zis mizerabilă a adversarului: sunt ca nişte umbre, sleiţi de foame şi frig, de murdărie şi mizerie, secătuiţi până la moarte. Au degerături, au muşchii rigizi din cauza zăpezii, au arme distruse, cai paralizaţi. Pe scurt, aveţi o misiune uşoară cu Hannibal.

Cuvântarea lui Hanibal în faţa soldaţilor a fost mai săracă în vorbe. Le-a prezentat următoarea alternativă: victoria asupra Romei şi toate bogăţiile ţării vă aparţin, sau înfrângerea şi toţi veţi deveni sclavii duşmanului. Alege apoi un exemplu clar: prizonierilor celţi le oferă libertatea în caz de victorie în lupta corp la corp, dacă nu, rămân sclavi. Polybios arată că toţi au vrut să lupte în primele rânduri, fiecare voia să se bată pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi lua soarta în propriile mâini. Supravieţuitorii primeau sabie, un cal şi erau primiţi în trupă.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (V) Drumul spre est

hannibal alpiÎn anul 218 î.Hr. Roma a ales doi noi consuli. Pregătirile de război împotriva lui Hannibal sunt în curs. Unul din consuli, Tiberius Sempronius, ajunge cu legiunile sale în Sicilia şi face de acolo pregătiri pentru invadarea Africii de Nord. Războiul Romei vizează centrul puterii adversarului. Publius Cornelius Scipio, cel de al doilea consul, pleacă cu 60 de corăbii de război din Pisa spre Iberia. Prima escală o face în localitatea grecească Massilia, Marsilia de azi.

Între timp Hannibal a traversat Pirineii prin „pasul lui Heracles“ şi se apropie cu imensa lui oaste de delta Ronului. Ţinutul mlăştinos este foarte întins, pe mulţi kilometri, până la Massilia. O lume complet străină pentru soldaţii din Africa şi Iberia. Ei merg în susul râului şi ajung într-un loc unde localnicii îşi oferă serviciile ca să-i treacă apa cu pirogi şi bărci de pescari. Cum să fie trecuţi peste râu 50.000 de oameni? Şi cum să ajungă pe celălalt mal caii şi elefanţii? În plus, pe malul estic al Ronului a apărut o oaste celtică, duşmană. Ea era mult inferioară celei a cartaginezilor, dar pentru celţi ar fi fost simplu să lovească fiecare barcă în timpul traversării. Hannibal a ordonat o pauză.

Polybios scria că Hannibal a tăcut totul pentru a crea raporturi de prietenie cu locuitorii de pe celălalt mal. Le-a cumpărat bărcile, mai mici sau mai mari; erau foarte multe deoarece locuitorii se ocupau cu negoţul pe apă. În plus a mai luat şi lemn de la ei, din care, în două zile, s-au făcut multe alte bărci. Puteau începe traversarea, dar celţii continuau să fie pe celălalt mal. În cea de a treia noapte de la sosire, Hannibal a trimis o unitate de călăreţi în susul râului. Aceasta a traversat apa pe ascuns şi s-a deplasat pe cealaltă parte spre sud. Cu ajutorul fumului au semnalizat că sunt pregătiţi. Atacul a fost condus chiar de Hannibal. Celţii au fost loviţi din două părţi şi nu le-a mai rămas decât fuga. Abia acum au fost aduşi elefanţii pentru traversare. Polybios notează că unii s-au aruncat în apă de frică. Chiar şi conducătorii lor şi-au pierdut viaţa, în timp ce elefanţii erau salvaţi. Din cauza mărimii lor şi a trompei – pe pare o tineau ridicată peste apă ca să poată respira – animalele rezistau, dar trebuiau să fie mereu încurajate.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (IV) Declaraţia de război

anibal„… să nu fie niciodată prietenul Romei”. Jurământul lui Hannibal fusese făcut cu 18 ani în urmă în templul din Cartagina. El nu l-a uitat. Saguntum, portul de la sud de Ebro, este sub jurisdicţie romană. Atacarea lui este un „casus belli”, un motiv de război. În 219 î.Hr. Hannibal, cu armata lui de 150.000 de oameni, conform lui Livius, începe să cucerească oraşul. După opt luni, zidurile sunt luate cu asalt, bărbaţii, femeile şi copiii sunt împărţiţi ca pradă de război.

Spre surprinderea lui Hannibal, Roma nu a intervenit. Face o călătorie la Gades să mulţumească zeului Melqart pentru victorie. În buzunar are o mică statuie a lui Melqart, ce aparţinuse lui Alexandru cel Mare. După ofrandă, povesteşte soldaţilor săi un vis: zeii l-au invitat şi i-au ordonat să pornească război împotriva Italiei. Unul din ei, Heracles, s-a oferit să-l însoţească pe drum. Alexandru sau Heracles ca exemplu pentru un tânăr şi necunoscut cap de oşti? Poate că romanii l-au considerat obsedat de măreţie, dar după numai o jumătate de an vor recunoaşte gravitatea situaţiei: Hannibal trece Ebro cu 80.000 de oameni, cu 12.000 de călăreţi şi cu 37 de elefanţi de război. Roma declară război, Cartagina primeşte declaraţia. A început cel de al doilea război punic, cel „hannibalic”.

Continuă citirea →

Hannibal – Spaima Romei. (II) O putere tânără intră în război

hannibal barcaLa 250 km nord-est de Cartagina, se află Sicilia, cea mai bogată insulă a lumii antice. Secole de-a rândul grecii şi cartaginezii s-au certat pentru pământuri roditoare, păduri bogate, porturi şi puncte strategice naturale: grecii au ocupat estul insulei, cartaginezii, vestul. În joc intră o a treia putere: Roma.

Lupta pentru Sicilia devine mobilul primului război punic între Cartagina şi Roma. În anul 246 î.Hr., anul naşterii lui Hannibal, războiul se afla în al 18-lea an şi nu se întrevedea niciun învingător. Romanii sunt superiori pe pământ, cartaginezii pe mare. Norocul războiului trece de la o parte la cealaltă, până ce Roma izbuteşte că captureze o corabie cartagineză naufragiată. După acest model romanii vor alinia o flotă în dană. Noile corăbii sunt mai puţin elegante decât ale duşmanului, dar dispun de o inovaţie decisivă: punţi de abordaj, grinzi lungi de lemn, cu un ghimpe de fier, care sparge punţile penterelor cartagineze. Legionarii romani au dus pe apă un „război de uscat“. Într-una din ultimele şi decisivele bătălii din faţa coastei de vest a Siciliei, în 241 î.Hr. romanii distrug întreaga flotă a cartaginezilor.

Continuă citirea →

Viaţa lui Winston Churchill. (V) Lider de război

churchillFormarea „marii alianţe“

Când Hitler a atacat subit Uniunea Sovietică, replica lui Winston Churchill a fost rapidă şi neechivocă. Într-o transmisiune la radio, pe 22 iunie 1941, refuzând să-şi „retragă” vechile critici la adresa comunismului, a insistat că „pericolul Rusiei… este pericolul nostru” şi s-a angajat să ajute poporul rus. De aici înainte, politica sa a fost una de construire a unei „mari alianţe”, care să includă Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Dar negocierile pentru un pact de 20 de ani de ajutor reciproc anglo-sovietic au durat până în mai 1942.

Atacul japonez de la Pearl Harbour (7 decembrie 1941) a schimbat, în ochii lui Churchill, toate perspectivele războiului. A plecat de urgenţă la Washington DC, şi, împreună cu Roosevelt, a pus la cale un set de acorduri anglo-americane: adunarea într-un fond comun a resurselor militare şi economice din ambele ţări, sub conducerea unor consilii mixte şi a unui stat major mixt; stabilirea unităţii comandamentului în toate teatrele de război; şi acordul asupra strategiei conform căreia înfrângerea Germaniei trebuia să fie prioritară înfrângerii Japoniei. Marea alianţă luase astfel fiinţă. Churchill putea spune că era iniţiatorul principal al acesteia. Preocuparea sa pentru următorii trei ani şi jumătate a fost de a proteja alianţa.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (IV) Telegrama falsificată

razboiul franco prusacProvocarea

Benedetti primi noi instrucţiuni în seara de 12. În dimineaţa de 13 îndrăzni să-l abordeze pe regele Wilhelm la promenada Izvoarelor. Aflând de noua pretenţie a Parisului, Wilhelm se miră:

– Cum? Mi se cer garanţii? Şi regele se mulţumi să-i spună ambasadorului că socotea afacerea încheiată.

Benedetti raportă la Paris. Şi Gramont îi ceru diplomatului să insiste pentru a obţine o nouă întrevedere. De data aceasta Wilhelm se supără: „Unde s-a mai văzut o asemenea obrăznicie!” îi scrise el soţiei sale. „Trebuie deci să apar în faţa întregii lumi ca un păcătos pocăit. Este o provocare!“

Wilhelm prinse de veste că Bismarck şi miniştrii săi aveau de gând să demisioneze în chip de protest împotriva slăbiciunii manifestată de suveran. Îi trimise aşadar pe aghiotantul său, prinţul Radziwill, la ambasadorul Franţei să-l întrebe pentru ce motive cerea Benedetti o noua audienţă. Nefericitul diplomat se scuză zicând că era vorba de „problema garanţiilor pentru viitor, despre care a vorbit chiar în dimineaţa aceea Maiestăţii sale”. Prinţul îi aduse la cunoştinţă lui Wilhelm, care îl trimise din nou pe Radziwill la Benedetti spre a-i preciza că „nu are nimic de adăugat la cele declarate şi că restul este o afacere care se tratează între guverne“. De data acesta însă Wilhelm îl puse şi pe Bismarck la curent. Trebuie redat integral textul telegramei regelui către cancelar – primită de acesta în timpul dineului din 13 iulie – pentru că, pornind de la ea, Bismarck va întocmi celebra „depeşă de la Ems“.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (II) Furie la Paris

bismarkTrebuie citite jurnalele timpului pentru a realiza amploarea şi violenţa reacţiilor franceze. Din anumite editoriale reieşea că imperiul lui Carol Quintul era gata să se reconstituie sub ochii Franţei. Se vorbea de Pirinei şi de Spania prusacă, de hegemonia Hohenzollernilor, de provocare, de umilinţă naţională.

La 5 iulie, „Le Siécle“ relata că „Franţa, sufocată la toate frontierele de Prusia ori de naţiuni supuse influenţei sale, s-ar trezi redusă la o izolare asemănătoare cu aceea care, odinioară, motivase luptele interminabile ale vechii noastre monarhii împotriva casei de Austria”. „La Gaulois“ se simţea obligat faţă de sine însuşi să scrie în modul cel mai serios din lume: „Dacă vom fi nevoiţi să suportăm acest ultim afront, nu se va mai găsi nicio femeie pe pământ care să consimtă să dea braţul unui francez.”

Prin violenţa limbajului, presa opoziţiei depăşea tonul foilor guvernamentale. Guvernul era somat să ia poziţie şi să dezvăluie ţării intenţiile sale. Mai dăinuia şi certitudinea că armata imperială era invincibilă. Nu fusese oare aşa în Italia, în Crimeea, în Mexic? Fără a mai pomeni de ajutorul eficace ce-l adusese Romei, Libanului, Chinei şi Poloniei.

D-l de Gramont, ministrul afacerilor externe, „unul din oamenii cei mai stupizi din Europa… un viţel”, după Bismarck – care poate nu greşea –  urcă la tribuna corpului legislativ. Ceru mai întâi să se amâne dezbaterile, deoarece poporul spaniol nu se pronunţase încă. Deci guvernul imperial nu cunoştea detaliile „negocierii care ne-a fost ascunsă“. Începutul explicaţiilor ministrului era înţelept; urmarea însă infinit mai puţin.

Continuă citirea →

Depeşa de la Ems. (I) Un Hohenzollern la Madrid?

depesa ems telegramaÎn seara de 13 iulie 1870, Bismarck lua parte la dineul de la Ministerul de Interne. Împreună cu el se aflau Roon, ministrul de război al Prusiei, şi von Moltke, Şeful Statului Major. Telegrama adusă de un curier avu darul, după cum notează Bismarck în memoriile sale, să-i facă pe cei doi invitaţi să lase cuţitul şi furculiţa. Motivul? Simţeau că afacerea le scăpa din mână, că proiectul la care visau atât – războiul cu Franţa – se năruia ca un castel de nisip. Bismarck îl întrebă pe Moltke:

– Este armata noastră cu adevărat atât de bine pregătită încât putem începe războiul având şanse sigure de victorie?

Răspunsul nu întârzie.

– N-am avut niciodată un instrument de luptă mai bun.

– Ei bine, continuaţi-vă cina în linişte, îi îndemnă Cancelarul de Fier şi, luând un creion, se apucă să rezume telegrama primită câteva minute mai devreme, şi care fusese pe punctul de a le strica dispoziţia, periclitând izbucnirea unui război. Aşa a fost săvârşit unul din cele mai faimoase falsuri politice intrat în analele diplomaţiei sub numele de „Depeşa de la Ems.”

Continuă citirea →

Basarab cel Mare. (II) Solii lui Basarab

CharlesIofHungaryPregătiri de război

Nu trecură pe firul timpului nici zece ani de la nunta lui Nicolae‑Alexandru, fiul cel mare al voievodului, că prietenia cu craiul Carol Robert se strică. Deprins cu tacâmuri alese, cu oşteni mulţi la curte şi cu slujitori în veşminte a căror ţesătură venea de departe tocmai din Persia şi China, darnic cu cei din jur, de nu‑i mai ajungeau banii de aur, când simţi lipsurile, se mânie ca de o boală rău vestitoare. Pe boierii care veneau să i se închine, după datină, aducând darurile cuvenite unui suzeran din partea vasalilor săi, îi lăsa multă vreme să aştepte între slugile de la uşă sau între grăjdarii de la cai şi uneori nici nu‑i primea, trimiţându‑le vorbă că era supărat foarte neavând cu ce să îndestuleze nevoile domniei. Într‑acestea doi voievozi mai de seamă din părţile Transilvaniei şi Banatului, Dionisie Szechy şi Toma de Szecseny, veniră călări până la stânca cea mare de la Dunăre şi se înfăţişară, vestind că doreau să grăiască regelui.

Mărite‑crai, cuvântă Dionisie care era gras ca un vier, având şi un rât cu nările larg deschise, drept ar fi, după cheltuielile Curţii, să creştem şi noi dările. Dar de unde? Că molima ne‑a omorât toţi porcii din Banat! Nu mai sunt nici de prăsilă — şi va trebui să ne rugăm de sârbi să ne dea ei.

Toma de Szecseny, cavaler chipeş, dar chiorât de o spangă în tinereţe, la o întrecere de luptă, zise şi el craiului:

Numai ca să ne plângem venit‑am, Mărite stăpâne, că ogoarele noastre bătute de arşiţă n‑au dat nici cât să facă omul o mămăligă de mei şi au început argaţii să‑mi taie caii şi să‑i mănânce.

— Ce vreţi să vă fac? Să vă dau eu porci şi cai? strigă mânios regele Carol Robert, în timp ce pletele bălaie ca de fată i se zbârliră ca înşfăcate de furtună. Aşa după cum merg treburile văd că m‑aţi lăsat mai sărac decât un rege învins. Ar trebui să v‑alung şi să iau în seama mea toate voievodatele.

Dionisie, cel cu râtul porcesc, gâfâi la asemenea ameninţare şi zise repede:

Luminate crai, poate n‑ar fi rău să îndoieşti, să întreieşti chiar darea acelui voievod din Câmpulung, (Basarab parcă‑l cheamă), că avuţiile lui întrec cu mult pe ale noastre! Grâu ca la el nu e în toată lumea şi aud că acum a găsit şi sare prin munţii lui… Porcii dincolo de Porţile de Fier nu mai pot trece, că a pus o strajă valahă tare, ca şi cum bănia Severinului n‑ar fi cu Banatul tot a Măriei Tale! Să dea voievodul muntean încincit, înzecit, că are de unde!

— Să dea… îngăimă cu glas pierit Carol Robert. Dar va voi? Continuă citirea →

Războiul abisinian (1935-1936)

razboiul italo-abisinian

Cucerirea Etiopiei (fosta Abisinia) de către trupele italiene a fost rezultatul dorinţei lui Mussolini de a-şi consolida poziţia pe plan intern prin crearea unui imperiu italian în Africa de Est. Mai mult, el voia să compenseze Italia pentru înfrângerea pe care aceasta o suferise din partea trupelor etiopiene la Adowa în 1896 în timpul unei tentative mai vechi de a ocupa zona.

După o confruntare de graniţă în oaza abisiniană Walwal, Mussolini a respins toate tentativele Ligii Naţiunilor de a media conflictul şi a invadat Abisinia la 2 octombrie 1935. Peste circa şase luni, armata etiopiană prost echipată e cedat în faţa aviaţiei, tancurilor şi gazelor toxice folosite de italieni, iar la 5 mai 1936 Badoglio a ocupat capitala Addis Abeba.

Continuă citirea →

Războiul în mitologie

razboi

Temă recurentă în povestirile mitologice greceşti şi romane, războiul se află sub tutela divină a lui Ares în Grecia, a echivalentului său Marte şi a Bellonei (corespondenta lui Enio din mitologia greacă) la Roma. Ca zeiţă ocrotitoare a statului, şi Atena/Minerva capătă aspectul unei divinităţi războinice, care apără graniţele ţării de duşmanii ce vin din afară, înainte, în timpul şi după campaniile militare, acestor divinităţi li se adresau rugăciuni şi li se aduceau sacrificii după un ritual precis, riguros codificat în special la Roma, unde printre zeii cărora le mulţumeau generalii şi împăraţii după celebrarea victoriei se număra şi Iupiter. De asemenea, la Roma armata era ocrotită şi de Ianus, al cărui templu (în realitate un pasaj acoperit, propriu-zis o poartă), construit de Numa Pompilius, era deschis în timp de război, pentru ca zeul să poată să iasă şi să însoţească armata pe câmpul de luptă, pe când în vreme de pace el rămânea închis.

Războaiele oamenilor

Pe plan propriu-zis mitologic, războaiele cele mai faimoase, în jurul cărora s-au ţesut încă din Antichitate veritabile cicluri poetice, sunt cel împotriva Troiei şi războiul celor Şapte împotriva Tebei, ambele caracterizate de un motiv iniţial cu caracter privat şi personal (răpirea soţiei lui Menelaos în cazul războiului troian; un conflict dinastic între doi fraţi, Eteocle şi Polinice, în cazul celui teban). Zeii iau parte în special la războiul troian, fiind de partea unora sau a altora dintre combatanţi, controlând de la distanţă evenimentele, dar intervenind adesea personal, eventual sub înfăţişări false.

Continuă citirea →