Viaţa cotidiană în Principatele Române în timpul domniilor fanariote (I)
Viaţa cotidiană a membrilor societăţii româneşti din cele două Principate a cunoscut încă de la începutul secolului al XVIII-lea modificări spectaculoase, în special la nivelul reprezentanţilor clasei politice conducătoare (domnul şi boierii), care au căutat să imite practicile ţarigrădene în domeniul îmbrăcămintei, al hranei şi al distracţiilor. În schimb, în rândul orăşenilor şi mai ales al ţăranilor se constată menţinerea obiceiurilor tradiţionale.
Cum era şi firesc, membrii familiei domnitoare din cele două Principate au optat, din motive de oportunitate, pentru moda ţarigrădeană, mai ales că mulţi dintre domnii fanarioţi trăiseră la Istanbul înainte de ocuparea tronului. Acest fapt se reflectă şi în portretele lor, în calitate de ctitori, din tablourile votive ale unor lăcaşuri de cult, alteori în gravuri din acea vreme, cum este portretul lui Alexandru Ioan Mavrocordat din scaunul Moldovei (1785-1786). De obicei, domnul ţării era prezentat în costum de ceremonie, având pe cap o căciulă de blană cu muche înaltă deasupra, iar corpul înveşmântat într-un caftan lung până la pământ, fără mâneci, cu ceaprazuri late de aur, îmblănit cu hermină şi agrafat la gât. La rândul ei, doamna ţării era înfăţişată în rochie de brocard acoperită par ţial de o mantie cu revere îmblănite, iar pe cap de asemenea o căciuliţă din blană, aşa cum apare pe peretele bisericii Frumoasa de lângă Iaşi doamna Zoe Ghica, soţia lui Grigore al II-lea Ghica.
Îmbrăcămintea în Roma antică
Îmbrăcămintea romanilor se caracteriza înainte de toate prin simplitate: nu necesita nici croială aproape deloc şi nici cusătură; încât intervenţia croitorului de profesie era minimă. Veşmântul oficial al romanilor (dar care era interzis ţăranilor, muncitorilor simpli şi sclavilor) era toga: o bucată de stofă groasă de lână albă, tăiată în formă de elipsă sau de semicerc cu un diametru care putea ajunge până la şase metri.
Îmbrăcămintea în Grecia antică
Îmbrăcămintea – asupra căreia desenele de pe vase furnizează o documentaţie suficientă – era în epoca clasică mai simplă decât în timpurile eroice. Diferenţa între cei bogaţi şi cei mai săraci era marcată în mod esenţial nu prin forme deosebite ale veşmintelor, ci doar prin broderiile sau prin calitatea ţesăturilor şi a culorilor.
Înfăţişarea geto-dacilor
Anticii nu născociseră antropometria, măsurătorile ştiinţifice făcute pe corpul omenesc. De aceea, la descrieri precise, ştiinţifice, ale înfăţişării daco-geţilor în izvoarele vechi literare nu ne putem aştepta; de pe Columna lui Traian, de pe monumentul triumfal de la Adamclissi şi prin cele câteva statui de daci — produse ale artei romane — ne îngăduie să reconstituim aspectul fizic al geto-dacilor, dar nu cu amănuntele şi exactitatea de dorit.
Din păcate, ştiinţa modernă a antropologiei nu ne e de folos. Dacii aveau obiceiul să-şi ardă morţii, nu să-i îngroape, şi nici cel mai iscusit antropolog nu poate face nimic când resturile unui corp omenesc se reduc la câteva fragmente mărunte de oase calcinate care încap numai bine într-o ulcică. Mormintele de înhumaţie sunt rare, ceea ce reduce considerabil valoarea documentară a determinărilor antropologice. Aşadar, nu ne putem bizui decât pe descrierile şi reprezentările din vechime.
Mărturiile literare antice îi aseamănă pe geto-daci, ba chiar şi pe traci, cu popoarele locuind în ţinuturile de miază-noapte ale Europei: sciţi, celţi, germani. Înalţi şi robuşti, bărbaţii daci aveau, în general, pielea de culoare deschisă, ochii albaştri şi părul blond-roşcat. Oamenii de rând purtau părul retezat pe frunte şi lăsat în plete destul de lungi pe umeri, ceea ce le-a şi atras numele de comati — „pletoşii”; la dacii nobili (tarobostes, pileati) e mai greu de stabilit portul părului din pricina căciuliţei din lână (pileum) pe care o purtau ca semn distinctiv al rangului lor. În orice caz, şi unii şi alţii purtau mustăţi şi barbă bogată, potrivite cu foarfecele. Unii autori antici afirmă că geto-dacii s-ar fi tatuat; după alţii, tatuajul era specific doar sclavilor lor, dar ştirile în această privinţă nu sunt destul de precise pentru a putea încerca vreo încheiere sigură.
Femeile dace par să fi fost frumoase, de o frumuseţe severă, aspră chiar, dar expresivă. Columna Traiană le înfăţişează, poate idealizându-le întrucâtva, zvelte, înalte, aparent puternice, purtând părul pieptănat pe tâmple, cu cărare la mijloc şi strâns la spate într-un coc.
Îmbrăcămintea geto-dacilor, destul de simplă, semăna întrucâtva cu portul popular românesc. Bărbaţii purtau pantaloni (cioareci) de două feluri: mai largi sau mai strâmţi pe picior, în genul iţarilor. Cămaşa, despicată în părţi, o purtau pe deasupra cioarecilor, incingându-se cu un brâu lat, probabil de piele sau, eventual, din pânză groasă. O haină cu mâneci şi cu creţuri, o mantie scurtă, fără mâneci, având uneori franjuri, sau o şubă cu blană pe dinăuntru, nu prea lungă, constituiau veşmintele de deasupra. Mantia, prinsă cu o fibulă (agrafă), avea, pare-se, o glugă cu care dacii îşi acopereau capul pe vreme rea. Femeile purtau o cămaşă încreţită, cu mâneci scurte, şi o fustă. Columna Traiană ni le înfăţişează purtând uneori şi o manta lungă, bogat drapată. O basma, probabil colorată, le acoperea părul.
Şi nobilii, şi oamenii de rând, bărbaţi şi femei, purtau în picioare călţuni de pâslă sau opinci de piele, dar nu încape îndoială că vara cei de la ţară umblau adesea desculţi. În săpături s-au găsit „mâţe” (crampoane) de fier care se prindeau de talpa încălţămintei pentru a uşura mersul pe gheaţă şi zăpadă. Natural, atunci când mergeau călare, dacii aveau la încălţăminte pinteni de fier.
sursa: Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991
Comentarii recente