Nae Ionescu şi femeile

Nae Ionescu, Maruca Cantacuzino, Cella Delavrancea

Despre problema delicată a legăturilor lui Nae Ionescu cu femeile şi a rostului lor în existenţa lui zbuciumată, am găsit informaţii foarte interesante în cartea lui Mircea Vulcănescu – Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut.

„Cel care n‐ar urmări, în viaţa lui, un fir călăuzitor al peregrinărei lui în căutarea feminităţii, ci ar vedea, în nestatornicia lui faţă de femei, reflexul unui rost vulgar, s‐ar înşela tot atât de  mult cât s‐ar înşela şi acela care ar judeca legăturile lui cu treburile acestei lumi prin prisma căutării de arginţi.

În viaţa lui Nae Ionescu au fost, într‐adevăr ‐ în epoci şi cu titluri deosebite ‐, mai multe femei. După unele din ele şi‐a părăsit casa, pentru altele şi‐a frânt rosturi şi veleităţi. Nu este însă oare straniu faptul că, în toată această peregrinare, nu s‐a despărţit niciodată ‐ în chip legiuit ‐, de singura femeie care i‐a fost soţie, chiar dacă lumeşte n‐a mai vrut să ştie de ea?

Ce‐a căutat Profesorul în pasiunea lui efemeră pentru Ileana Baston? În flacăra lui arzătoare pentru Ştefania Zottoviceanu, în legătura lui spirituală şi curtenitoare cu Maruca Cantacuzino, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa ori în pasiunea lui adâncă, de la urmă, pentru Cella Delavrancea?

Preludiu   E stranie mărturisirea pe care mi‐o făcea odată, despre cea dintâi pasiune a lui. “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?”

Dacă nu mă înşel, Eliade, care era de faţă când Nae Ionescu îmi povestea acest lucru ‐ prins de demonul literaturii ‐ a şi închipuit o nuvelă: Noapte albă! Ce va fi făcut adâncul acestei experienţe, pe care Nae Ionescu o povestea, între noi, băieţeşte? Legarea intuitivă a iubirii de alte rădăcini decât de pofta trupului, vedenia, prin iubire, ca în simbol, a frumuseţii cea dintâi sau bucuria de a răpi cununa‐nfrânării? N‐aş putea spune, hotărât. Oricum, episodul mărturisit de el, al primei lui dragoste, e vrednic să fie reţinut aci, ca piatră de început.

Fost‐a, pentru el, dragostea de aci un mijloc de depăşire a sa proprie şi femeia simbolul, chemarea şi nostalgia altei vieţi? Sau a fost numai un vecinic prilej de frământare, fără altă împlinire decât singurătatea conştiinţei propriei fiinţe, sentimentul zănatic al neputinţei dezlipirii de propriul său eu? Greu de răspuns. Fapt este că ecuaţia legăturilor lui feminine s‐a sfârşit, de mai multe ori, în naufragii sufleteşti, cărora nu toţi partenerii le‐au rezistat, până la urmă.

Despre legăturile lui cu Ştefania Zottoviceanu nu ştiu altceva decât că a fost atrasă de el ca un fluture de o flacără, în vecinătatea căreia a luat foc. A rămas pentru totdeauna orbită, ca de o lumină mare ‐ pe care numai mult mai târziu a izbutit s‐o fixeze în ceva ‐ însă i‐a ars aripile!

Fugă   Dar cu Maruca Cantacuzino, care va fi fost temeiul legăturii lui spirituale? Nu am de la el nici o mărturisire despre ea. Dar, din cele ce am văzut şi am auzit, din amintirile pe care mi le‐a dat ea să le citesc şi din cele ce mi‐a spus Mircea Eliade, despre o convorbire pe care a avut‐o cu Nae Ionescu în hallul Hotelului Athenee Palace, îndată după ruptură, convorbire pe care, ajuns acasă, Eliade a notat‐o întocmai, aş putea încerca să reconstitui lucrurile.

Nae Ionescu o va fi iubit? Sau numai va fi încercat, în preajma ei, experienţa reînvierii genului de existenţă perimat, al filosofului de casă? Gravul Descartes, n‐a dansat, oare, pentru regina Christina? Faptul să‐l fi ispitit cumva pe Nae Ionescu? Cine ştie?  Fapt e că nu se sfia să arate că trăieşte‐n umbra ei, datându‐şi, ca şi Voltaire, altădată, scrisorile, articolele, ostentativ, de la Schitul Goleşti, unde‐l adăpostea dânsa. La “Luminiş” ţi se arată încă, discret, scara de lemn învârtită în spirală, din turnul colţului de miazăzi al casei, pe unde urca, spre iatac, “Filosoful Nae”; aşa cum ţi se arată încă, la Vittenberg, zidul în care a rămas urma călimării pe care Luther a aruncat‐o‐n capul Diavolului ce venise să‐l ispitească.

Şi acum, după ce am citit amintirile Domniţei, îmi place să‐mi închipui, în aceeaşi odaie de la “Luminiş”, aşezată la picioarele marelui divan, perna pe care maestrul Enescu a văzut, într‐o seară Diavolul şezând turceşte, luând chipul lui Nae Ionescu şi încercând să‐l scoată din sărite.

Amintirea ei despre el? Luciferică! Tentaţia lui demonică, de a străpunge zăgazuri neîngăduite şi de a face lumină în întunerec, a fost fixată de ea, în scris, cu freamătul unei simţiri adânc femeieşti. Ceea ce impresionează mai mult în acest text este sentimentul dureros de compătimire al femeii, asistând neputincioasă la drama de autocombustiune şi de autoconsumare a fiinţei lui. Ce‐i va fi cerut? Absolutul? Şi ce‐i va fi lăsat? De când am cetit aceste însemnări şi am descoperit, pe zidurile Patriarhiei, că interpretarea aceasta luciferică a fiinţei Profesorului nu e o impresie singuratecă, stau pe gânduri: îi va fi lăsat şi ei, tulburarea asemănătoare aceleia care am văzut că a cuprins şi pe cealaltă inimă care s‐a apropiat de el?

Amintirile fixate de ea, mai târziu, sunt, desigur, un semn de regăsire, de fixare. A simţit oare nesaţul de absolut din el şi i‐a judecat influenţa nefastă? Cel puţin aşa judecă influenţa lui faţă de alţii. Ori, poate, femeia cugetată şi stăpână pe ea, s‐a reţinut ‐ ca arhanghelii tradiţiei bisericeşti ‐ la marginea prăpastiei? Lucru ciudat! Despre casa lui Nae Ionescu, despre care eu am scris că mi se pare că şi‐o clădise aidoma după sufletul lui, şi‐n care mie mi s‐a părut că am regăsit forma sufletului lui din urmă, Domniţa are o judecată aspră. O socoteşte fapta unui parvenit. Şi îi opune vremea fericită, în care ‐ cuc, zburat din cuibul propriu ‐ Nae Ionescu era numai o pasăre pe cracă!

În prefacerea aceasta a Profesorului nostru de până‐n 1925, în cel care a devenit Nae Ionescu după aceea, în această amplificare şi îmbogăţire de planuri a vieţii lui, Domniţa n‐a contribuit cu nimic? La rădăcina acestor veleităţi de “parvenire”, dac‐ar fi, nu stă oare tocmai influenţa ei? M‐am întrebat uneori! Un fapt e sigur. Din vremea legăturii lui cu ea, vin cele dintâi preocupări ale lui de eleganţă vestimentară, în lecţia lui de deschidere, din 1930, vorbind despre Moda în filosofie, Nae Ionescu se evocă pe sine, îmbrăcat ‐ ca şi acel Francis Bacon, curtean al reginei Elisabeta, pe care, de altfel, îl detesta ‐, în haine de catifea, cu pantaloni scurţi, ciorapi de mătase, pantofi cu copci, guler şi manşete de dantelă. “Nu că n‐ar fi mai frumos acest costum ‐ adaugă el, cu părere de rău ‐, dar nu se mai potriveşte îndeletnicirilor noastre de astăzi.” Aluziile lui la “Gică Christescu”, croitorul, în exemplele de judecăţi pe care le dă la cursul de logică, se înmulţesc. La ziar, îşi arată raglanul de lodden beige: “Măi, ce zici de ăsta?”… Încep să circule poveşti admirative despre hainele, despre cămăşile şi despre batistele lui! Comisarul Stan Ionescu îl fotografiază la Snagov, cu pantaloni “Prince de Galles”, pardesiu, şapcă.

Că nu aceasta va fi fost esenţialul influenţei Domniţei asupra lui, se poate. Dar că aristocraţia ei a avut asupra lui influenţa pe care o are întotdeauna asupra intelectualilor porniţi de pe alte trepte sociale (Am uitat oare legătura lui Balzac cu doamna de Castries?), este sigur. Fapt este că nepotul lui Niculae Ivaşcu din Bărăganul Brăilei îşi căuta, după 1928, prin Vălenii, de care‐l lega o rudă a lui, Apostol, ascendenţe boiereşti.

Încercarea de a retrăi, în 1933, un fel de viaţă dispărut cu secolul al XVIII‐lea, viaţa “filosofului de casă”, pe care au trăit‐o un Leibniz, un Descartes, un Voltaire, un Rousseau sau un Grimm, poate seduce îndeajuns pe un veşnic căutător de forme de trai, pentru a lămuri legătura lui cu Maruca Cantacuzino, aristocrata cu sufletul rămas tânăr, şi totdeauna exaltat ‐ deşi oarecum factice ‐, spre aristocraţia simţirii, a gândirii şi a expresiei artistice a vremii! Dar această curiozitate reciprocă a doi oameni, din două genuri diferite de existenţă, nu poate explica totul. Nu explică sentimentul dureros care se desprinde din amintirile ei, întunecarea ei vremelnică după ruptură, suferinţa pe care se zice că ar fi impus‐o Maestrului, silit să‐şi exercite degetele mâinii stângi pe o bucată de lemn, în baie, în vreme ce Domniţa, întinsă după paravan, nu mai voia să audă muzică şi nici să mai vadă lumină! Şi nu explică, mai ales, ceea ce s‐a petrecut în sufletul lui Nae Ionescu, la ruptură, pe care Mircea Eliade l‐a însemnat în termenii gravi ai eşecului unei aventuri spirituale, pe care Nae o asemăna, atunci, unui naufragiu?

Naufragiu din care Profesorul nu s‐a liniştit decât treptat, la mare, în cuterul pe care‐l cumpărase, şi‐n care străbătea acum Marea Balcicului în lung şi‐n lat, în tovărăşia Elenei Popovici‐Lupa, fata cu părul roşcat şi ochii de oţel, albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei divinităţi germane. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, mi‐a spus atunci Nae Ionescu. Începea, pentru el, vremea tribulaţiunilor politice din ultima perioadă a vieţii lui.

Menuet   N‐am cunoscut decât prea puţin pe d‐na Popovici‐Lupa, ca pe toate femeile prietene ale lui Nae Ionescu, de altfel; dar ştiu că, în 1938, în vremea‐n care Profesorul era prigonit şi i se pusese‐n joc catedra, ea a venit la mine să‐mi ceară, împreună cu Titu Devechi, să mă ocup de publicarea cursurilor lui. De aceea, dintre prietenele lui Nae Ionescu, d‐na Popovici‐Lupa mi‐a rămas în amintire ca un înger păzitor. Fire streină de a lui, menită să‐l petreacă şi să‐l apere ca din altă lume. Vorbindu‐i, nu mă puteam opri să n‐o privesc pe sub ochi, cu interesul firesc pe care‐l stârneşte, unui discipol, o fiinţă preţuită de maestru, mai ales când aceasta a luat locul cuiva, care avea renumele Marucăi. Mă‐ntrebam: “Ce va fi având deosebit, femeia asta?” Mă impresiona, atunci, statornicia grijei sale pentru el, în contrast cu duritatea aspră a ochilor ei albaştri şi cu frăgezimea fiinţei sale.

Allegro şi final    Mai târziu, am aflat că şi povestea Elenei Popovici‐Lupa se sfârşise. Alături de Profesor era acum Cella Delavrancea. De ea am auzit vorbindu‐se, cu oarecare teamă. O ştiam foarte deşteaptă, pianistă de mare talent, dar amestecată într‐o mulţime de evenimente ale vieţii de la Curte. Îmi aminteam mai ales rolul pe care i‐l atribuise mareşalul Averescu în memoriile lui în legătură cu relaţiile sale din timpul războiului, cu marea lui duşmană, regina Maria, cu care dânsa era prietenă.

N‐am desluşit, deci, de la început, sensul legăturilor ei cu Profesorul Nae Ionescu. Fără să vreau, le‐am socotit legate mai mult de politica lui, decât de vreun sentiment adânc!

Acum Profesorul devenise influent. Viaţa politică luase întorsături nebănuite. Îl socoteam, moralmente, răspunzător de multe lucruri tulburi petrecute în viaţa noastră publică de după 1932, de întorsătura machiavelică pe care o luaseră evenimentele interne de la venirea la putere a liberalilor: moartea lui Duca, a lui Vintilă Brătianu, exaltarea anumitor sentimente ale tineretului şi sterilizarea altor tendinţe politice ale lui, pe care eu le socoteam bune. Racoveanu, care era credincios lui Nae Ionescu în toate şi care nu admitea să pui la‐ndoială nimic din ce făcea, sau din ce avea la inimă acesta, se indigna împotriva mea, când mă auzea făcând rezerve faţă de unele atitudini ale lui.

A venit, apoi, pentru Profesor, perioada tribulaţiilor din ultimii ani ai domniei regelui Carol al II‐lea, apoi liberarea lui.

Ce a‐nsemnat influenţa Cellei Delavrancea în viaţa lui, în acest timp, am început a desluşi abia în 1940, când l‐am văzut la el în casă. Influenţa ei se revărsa aci din plin, din cadru: clavirul la mijloc, florile, pretutindenea; pe masă: bustul.

În casa omului acesta, aspru şi ne‐mpăcat, plutea acum o atmosferă de dulceaţă, de linişte, de lumină. Pereţii albi, florile risipite‐n glastră, clavirul din care aveai impresia că nu‐ncetase orice sunet, te făceau parcă s‐aştepţi să vezi ţâşnind un stol de rândunele. Numai biblioteca lui şi tabloul din perete păstraseră încăperii atmosfera gravă, de clarobscur, a vieţii lui de mai‐nainte.

Lângă masa lui de lucru, pe o etajeră, bustul femeii iubite domina atmosfera casei, transfigurat de Miliţa Petraşcu ‐ ca totdeauna, când pune drag în ce face ‐. Iar Nae Ionescu mă întreba, arătându‐l: “Frumos lucru! Nu?”

Să se fi împăcat oare Nae Ionescu cu sine şi cu viaţa? Să fi atins echilibrul lui definitiv, ultim? Să fi fost gata a muri? E ceea ce afirmă, în amintirile ei despre Nae Ionescu, privitoare la această vreme, Maruca Cantacuzino! Fără să vreau, mi‐am amintit impresia asemănătoare pe care mi‐o făcuse, de mult, un alt prieten neîmpăcat, cu puţin timp înainte să atingă marginile…

Am reintrat în casă în ziua morţii Profesorului. Deşi toate lucrurile erau la locul lor, casa părea acum dezacordată.

Etajera era goală. Bustul, ieşit din mâinile Miliţei, fusese spart şi aruncat afară‐n cioburi, de ciuda inconoclastă a surorii lui, care, ca toate surorile, refuzând să admită altceva din el, decât felul ei de a şi‐l închipui mare, încerca, Erynie răzbunătoare, să pună ordine în lucruri.

Pe patul din odaia de culcare, redevenită gravă‐n simplitatea ei austeră, zăcea acum, întins, trupul lui spart. Atmosfera amintea, straniu, Vestigiile lui Marcel Iancu… “Un şantier în care nu mai auzi ciocane. O schelă din care meşterul a plecat”…

Stolul de păsări pe care‐l aşteptai, în hall, să iasă din clavir, fugise parcă pe fereastră!

În uşe, trandafirie şi bălaie, în negru, dreaptă ca o remuşcare, ori ca o statuie grecească, cu cutele Minervii pe frunte, sta‐nmărmurită, biruindu‐şi plânsul, soţia lui Nae Ionescu, mama copiilor lui, revenită, în sfârşit, ca Solveig, din legenda lui Peer Gynt, la căpătâiul peregrinului, din care nu mai găsise decât trupul.

Aci, dincolo de pragurile vieţii lui, îşi relua locul, din care nu fusese, în fond, niciodată înlăturată, câtă vreme Nae Ionescu rămăsese în fapt, legiuit: vir unius uxoris. Locul ei! Locul ei, în această casă, clădită în afara ei, în care acum ajunsese stăpână, şi pe care înţelegea s‐o cârmuiască cu acelaşi spirit de cerbicie aprinsă cu care izbutise să facă, din copiii lui, “florile de băieţi” cu care Profesorul se mândrea la curs!

Dualitatea aceasta de planuri pe care o intuiam în prezenţa ei dădea, dintr‐o dată, casei, iarăşi un caracter grav, ca un fel de fugă contrapunctată, în care tema absenţei era cea familiară, iar aceea de faţă părea neobişnuită…

Instinctiv, m‐am apropiat de perete. Am căutat să‐mi întipăresc totul din odaie. M‐am uitat, atent, la buletinul din Perete şi la reţetele de doctorii care înregistraseră mersul boalei. Bănuiam ceva? “Nu e nimic”, mi‐a răspuns sora lui, aspru, voind parcă să‐mi risipească un gând care nu se formulase. “Totul s‐a petrecut normal. Un procuror a venit azi‐dimineaţă să ceară trupul pentru autopsie. Copiii l‐au refuzat, declarând că n‐au nici o bănuială.”

Gândul meu aluneca acum iarăşi la bustul spart, de afară. La aceea care fusese, până ieri, dacă nu stăpână aici, cel puţin stăpâna gândurilor lui până la urmă, pe care rânduiala lumii acuma o îndepărta de el. Plecase din casă odată cu sufletul lui. La starea lui, rămasă aci, ea nu mai avea nici o parte.

Îi simţeam totuşi fiinţa prezentă ‐ mai viu decât a tuturor celor de aci ‐ rătăcind imaterial, ca o‐ncordare, în jurul casei. Şi‐n prezenţa aceasta ‐ descoperită prin contrast ‐ desluşeam acum, bine, armonia, forţa care ţinuse legate, laolaltă, ca un suflet, toate lucrurile din această casă, care părea de acum că voiesc să plece, fiecare pe alt drum.

Şi, cu toate acestea, în prezenţa amară, concretă, a soţiei lui în casă, după moarte, aveam parcă dovada, potrivnică ‐ cel puţin pe planul rânduielilor lumeşti ‐, nici această “euforie” a lui de la sfârşit nu trebuie să fi fost starea lui cea de pe urmă. Oare nu ne zicea mereu Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”… Şi aceste peceţi stăruiau acum, lângă trupul lui, mort, nedezlegate. Voi şti oare, vreodată, care e adevărul întreg? Voi şti, mai ales, dac‐a fost un adevăr întreg, sau numai un adevăr împărţit, ca toate? Sfiala mă împiedecă să smulg ceea ce mi se pare că rămâne taina unui suflet, din care ‐ vorba sf. Apostol Pavel ‐ nu putem vedea aci decât ca‐n cioburi de oglindă!”

4 răspunsuri

  1. Execelent material. Continuati…

  2. METAFIZICA LUI NAE IONESCU

    Regimul comunist a făcut din Nae Ionescu cel mai hulit gânditor român al tuturor timpurilor. Filosof de tip socratic, conştient că un sistem metafizic absolut este de neconceput, nu a dorit să lase operă scrisă. Destinul său a devenit tragic, similar pe alocuri cu al filosofului antic. Nae Ionescu a făcut puşcărie politică în regimul carlist şi a murit de infarct la 50 de ani, în 1940. A fost urât sau admirat cu aceeaşi înverşunare. Temperamentul său impetuos nu putea fi apreciat cu jumătăţi de măsură. Discipolii săi au devenit celebrii: Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade.
    Astăzi, când libertatea de gândire a fost recucerită, tot mai mulţi intelectuali sunt curioşi să afle de ce gândirea sa a trezit atâtea reacţii vehemente. Şi iată că putem citi câteva din lucrările profesorului graţie unori foşti studenţi care au stenografiat cursurile. Ultimul curs al profesorului, TRATAT DE METAFIZICĂ, susţinut în perioada 1936-1937 a fost stenografiat de Dumitru Neacşu şi publicat în 1999 la Ed. Roza Vânturilor sub îngrijirean lui Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, incluzând însemnări inedite de Nestor Ignat şi Octavian Ghibu.
    Din cuvântul introductiv semnat Dan Zamfirescu aflăm că Nae Ionescu şi-a propus să întemeieze metafizica românească originală, ca un capitol aparte, specific, al metafizicii universale.
    Contestatarii au pulverizat afirmaţia, considerând că profesorul nu a avut un sistem propriu şi cursurile sale reprezintă o simplă compilaţie. După părerea mea, ambele tabere nu au prezentat argumente suficiente şi ca atare am cercetat problema în profunzime. Concluzia la care am ajuns este că Nae Ionescu nu a avut un sistem filosofic propriu, dar, din cursurile sale se poate schiţa un sistem închegat, cu câteva puncte originale, care, chiar dacă nu a fost pus pe hârtie, în mintea sa trebuia să fi fost mai amplu. Să cercetăm problema în continuare.
    Primele două cursuri susţinute de profesorul Nae Ionescu, reeditate de către Editura Humanitas se raportează la Teoria cunoştinţei metafizice, cuprinzând: 1. Cunoaşterea imediată ( 1928-1929) şi 2. Cunoaşterea mediată (1929 – 1930). Ediţiile princeps au fost tipărite de: Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului (1942) şi Tipografia Remus Cioflec (1944). Ultimul, Tratatul de metafizică a aparut la Editura Roza Vânturilor (1999), curs inedit, stenografiat şi transcris de Dumitru Neacşu (fost student al profesorului).
    Nae Ionescu şi-a captivat studenţii fiind un gânditor “în mers” elaborându-şi discursul pe viu, în momentul expunerii. Nu ştia dinainte la ce concluzii va ajunge, acestea impunându-se în urma raţionamentelor ad-hoc. Era un curs mai degrabă problematic şi nu de stoluţii, ceea ce incita studenţii capabili. Nici un filosof român nu a fost atât de adulat (de studenţi şi discipoli) şi atât de hulit ca Nae Ionescu (în viaţă arestat de regimul carlist ca instigator la uciderea de către legionari a fostului prim ministrui I.G.Duca, şi apoi achitat, iar după moarte, de comunişti, din cauza colaborării cu legionarii). Aici se cuvine inserat un comentariu. Metafizica lui Nae Ionescu nu a avut nici o implicaţie la mişcarea legionară care a sucit minţile multor intelectuali din epocă. Un ghimpe antisemit putem detecta în reproşul adus martirizării lui Iisus de către evrei, venit de pe poziţiile creştinismului ortodox, care constituie o latură importantă a preocupărilor sale. Despre doctrina şi activitatea politică a profesorului Nae Ionescu sunt multe comentarii de făcut. Acest subiect îl vom aborda, prezentând cartea lui Mircea Vulcănescu – NAE IONESCU Aşa cum l-am cunoscut (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992).
    Importanţa cursurilor lui Nae Ionescu rezidă în faptul că a fost cap de şcoală pentru o mulţime de discipolii care au devenit cei mai importanţi filosofi autohtoni din istoria noastră postbelică: Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă. Traian Herseni, Mihail Sebastian, Stelian Mateescu, Racoveanu, Amzăr, Sterian etc.
    Profesorul îşi începea cursurile aşezându-se pe scaun, la catedră, într-o poziţie relaxată şi începea să vorbească liber. Captiva auditoriul printr-un discurs strălucitor şi din cursurile sale se poate desprinde o metafizică plină de puncte de vedere originale. Desigur, concluziile la care ajungea, de multe ori paradoxale, erau într-o bună măsură elaborate pentru că nu putem şti decât ceea ce ni s-a dat prin memoria speciei şi prin evoluţia cunoştinţelor până la momentul actual, dar le putem corela altfel – afirmă şi Nae Ionescu. Platonismul pare evident în acest punct, întrucât filosoful grec afirma că noi, înaintrea reîncarnării aflăm adevărul contopindu-ne cu divinitatea, apoi, reîntrupaţi uităm totul, sorbind din apa râului Lethe, iar după reîncarnare, orice descoperire este o reamintire a faptelor cunoscute din starea în care eram uniţi, ca spirite pure, cu zeul.
    Nu vom comenta didactic cursurile profesorului Nae Ionescu ci vom încerca o sinteză tematică a lor.
    Existenţa
    Primul lucru care apare în zarea conştiinţei este faptul că existăm. Trăirea ne dă toate informaţiile din care deducem, în ultimă instanţă şi metafizica. Din acest moment descoperim un prim predicat original al teoriei metafizicii predată de Nae Ionescu şi anume trăirismul ei: “Punctul de plecare în problema teoriei cunoaşterii nu este un act de cunoştinţă, ci unul de trăire” – afirmă profesorul.
    Descoperim că suntem cineva (că avem un eu) şi că există ceva în afara noastră. Realitatea reprezintă tot ceea ce este independent de noi şi are ca atare existentă obiectivă.
    Nu e o limită categorică între eu şi al meu. Eu sunt un principiu organizator de imagini. Dar altă persoană nu o poţi stăpâni, ea e liberă să facă ce vrea, trăieşte şi simte la fel ca noi şi acest fenomen demostrează obiectivitatea existenţei. Realitatea se impune prin independenţa ei faţă de subiectul cunoscător.

    Lumea virtuală
    Există o lume nemanifestată, virtuală, din care un principiu organizator, căruia putem să-i zicem oricum din punct de vedere metafizic (în religie Dumnezeu), din care s-a născut lumea reală, manifestată în spaţiu şi timp. Lumea virtuală conţine toate posibilităţile, generalul, dar cea reală, concretă, numai una dintre ele, aceea care s-a manifestat după principiul individuaţiei.. Virtualul neschimbător, aflat în afara spaţiului şi timpului, constituie problema metafizicii. Substanţa reprezintă ceea ce este neschimbător în lucrul real, ia forme fără să se consume, deci e dincolo de spaţiu şi timp. Substanţa şi existenţa sunt termeni corelativi.
    Lumea reală
    Individualul concretizat este corp, adică materializare spaţială, supusă metamorfozei şi trecerii timpului. Fiind suspus devenirii, conştiinţa noastră nu-l poate cunoaşte. Nu putem clădi pe ceva nestabil.
    Eul (conştiinţa de sine) cumulează experienţa şi cunoştinţa mea. Existenţele reale, posedă istorie, cele ideale nu, fiind situate în afara timpului şi spaţiului. Conştiinţa individuală participă la cea colectivă. Tot ce există în afară de mine este realitatea transcendentă în raport cu eul. Teoria relativităţii ne conduce la concluzia că totalitatea experienţei şi universul întreg sunt mărginite. Finitul este determinat, format. Metafizica poate fi denumită şi ca ştiinţa care studiază transcendenţa, adică tot ce este dincolo de experienţa mea.
    Lumea intermediară (a cunoaşterii)
    Senzaţia nu poate da cunoaştere ci doar ideea. Nici matematica şi fizica nu dau cunoaştere întrucât ele expun realitatea fără s-o justifice.
    “Cogito” al lui Descartes e subiectul care cunoaşte prin percepţie. Desfăşurarea unui fapt în realitate şi desfăşurarea logică sunt diferite. Sfântul Augustin spunea şi el (înaintea lui Descartes) că întâi cuget şi apoi exist.
    Obiectele şi relaţiile dintre ele (evenimentele) constituie universul real.
    Un obiect, ca să existe trebuie să fie necontradictoriu, în spaţiu şi timp, obiectele concrete nu respectă principiul identităţii. În obiect sunt puse legi care nu depind de conştiinţa mea.
    Obiect vine de la latinescul “ab iacio” = care ne este opus nouă.
    Psihologia arată că în percepţie, conştiinţa iese înaintea obiectului cu anumite cadre venite din experienţa anterioară.
    Funcţia de cunoaştere aparţine intelectului, raţiunea este numai o parte din el. Raţiunea ne face să înţelegem imediatul, intelectul generalul. Înţelegere înseamnă re-creere, trăirea ideii din nou, chiar dacă e preluată. Cunoaşterea reprezintă o delimitare. Pentru occidentali, universul desemnează o existenţă pe care o cunosc, pentru orientali, o existenţă pe care o trăiesc.
    Structura esenţei realităţii există realmente. O formă de natură structurală e şi conceptul care desemnează o clasă de obiecte. Esenţa realităţii, după Nae Ionescu, nu e materia ci un principiu structural de natura spiritului.
    Evenimentele se organizează în structuri care sunt forme fixe răspunzând principiului identităţii.
    Nu putem cunoaşte decât aceste forme fixe, aproape abstracte, cum sunt: obiectul, conceptul, legicul, logicul. Aceste aspecte structurează realitatea dar creează o lume intermediară între cea reală şi virtuală.
    Judecata nu stabileştre o legătură între palierele logice ci surprinde un tot unitar care există indisolubil şi pe care-l redă prin cuvinte. Urmându-l pe Aristotel, metafizica apuseană afirmă că orice judecată se poate transforma într-una de predicţie, clădindu-se pe “este”, ceea ce falsifică existenţa creind identitate între cei doi termeni ai raţionamentului. Exemplu: cercul este pătrat, din care deducem cerc = pătrat, ceea ce este absurd.
    Inseparabilitatea lumilor reale şi virtuale
    Generalul nu se poate clădi decât pe momente particulare, care sunt determinările sale, legice. Generalul e virtualul, individualul e actualul, aceste aspecte nu se pot separa. Nu putem cunoaşte individualul decât generalul din virtual, deci trebuie să depăşim acestă lume pentru a ne găsi echilibrul. Virtualul, adică ceea ce este nemnifestat/înainte de creaţie, reprezintă posibilitatea de realizare a realului.
    Cunoştinţele noastre sunt rodul intuiţiei, şi se transformă în limbaj inteligibil, apoi logic şi în ultimă instanţă discursiv metafizic.
    Metafizica, după Nae Ionescu, încearcă să pună subiectul în acord cu întreaga realitate trăită. Filosofia reprezintă “deformarea realităţii sensibile şi a încerca s-o pui de acord cu tine însuţi, a-ţi proiecta structura ta spirituală asupra întregului cosmos.” Din această cauză, metafizica este un fel de mărturisire lirică. În aceasă afirmaţie Nae Ionescu este iarăşi original.
    Istoria ştiinţei se desfăşoară pe o linie dreaptă, pe când a filosofiei pe o spirală în care toate punctele căzute pe o generatoare ideală sunt tipuri asemănătoare.
    Metafizică şi religie
    Metafizica şi religia se preocupă de absolut, între metafizică şi religie există deosebiri profunde. Acestea ar fi următoarele:
    – în actul religios, Dumnezeu e trăit la modul personal, concret şi ne echilibrăm prin credinţa care să ne mântuie. Religia caută morala, dar metafizica, eleatismul dincolo de heracleitian;
    – în metafizică, Dumnezeu poate fi oricum şi nu ne interesează cum se poartă faţă de noi. Metafizica încearcă să lămurească de ce există ceva, de ce s-a întâmplat ca să nu existe nimic, caută adevăruri gnoseologice: “Problema fundamentală a metafizicii este fără îndoială, fundamentul existenţei, fundamentul cosmosului în general, principiul fundamental din care decurge totul;” – nu ca problemă iniţială (puncul de plecare fiind realitatea existentă) ci de ajungere.
    În descrierea trepteor de ascensiune spirituală, găsim o viziune personală asupra lumii. Ne naştem în lumea reală şi tindem spre cea virtuală. Cauzalitatea ştiinţifică nu dă explicaţii ale fenomenelor ci stabileşte numai succesiunea lor. Singura cauzaliate adevărată este de la creator la creaţie, cauzalitatea sinbolică. Prin creaţie afirmăm existenţa altei lumi decât cea actuală. În această lume virtuală există toate posibilităţile. Conceptul reprezintă o existenţă funcţională, un semn şi o lege pentru o categorie de elemente.
    Fiinţa nu e gen nici calitate a unui obiect, ea nu se poate deduce din existenţa unei idei şi nici pe calea analitică a enumeraţiei notelor ei constitutive pentru că între acestea nu poate figura existenţa. Dacă universul există, trebuie să aibă o cauză care este Dumnezeu sau un creator de la care emerge creaţia. Sub această titulatură, Dumnezeu reprezintă începutul devenirii şi ar fi contradictoriu să ne întrebăm care e cauza existenţei sale pentru că el e cauza primă.
    Esenţa metafizicii este staticismul dincolo de schimbări. Uniformitatea nu e decât o identitate în timp. Repetarea însă este aproximaţie, o identitate proiectată în spaţiu şi timp, cu schimbarea şi altor coordonate faţă de uniformitate. Legea este un constant de comportare care trebuie să ţină seama de realitate. Norma este o răsfrângere a legii, o schemă a realităţii. Toată cunoaşterea noastră forţează realitatea să intre în anumite tipare. Nu avem motive să deosebim obiectele de evenimente şi conceptele de legi.
    Impresiile se pot petrece în succesiune sau în coexistenţă, primele dau legi, celelalte lucruri. Obiectul desemnează tot ce poate fi cunoscut şi judecat, lucrul se subsumează categoriei obiectului dar nu o epuizează, cu toate că se supune şi el principiului identităţii. Lucrul este purtător, calitatea este purtată. Lucrul este coborârea obiectului în istorie (în spaţiu şi timp). Constantele ontologice se numesc substanţe. Substanţa se cauzează pe sine şi nu trebuie demonstrată existenţa ei. Substanţa există în mod real, nu logic. Substanţa reprezintă lucrul trecut în obiect şi apoi în absolut.
    Problema adevărului rezultă din faptul că în conştiinţă se produce o creaţie nu din ea însăşi ci din afara ei (din lumea obiectivă). Idealismul nu poate pune problema adevărului şi falsului pentru că universul ei este numai cunoştinţă. Fiind şi logician, pentru Nae Ionescu “adevărul şi falsul înseamnă pur şi simplu corespondenţa între cunoştinţă şi obiectul exterior ei” – ceea ce este arhicunoscut.
    Generalul şi virtualul sunt inseprabile, nu putem cunoaşte decât generealul, prin individual.
    Pentru religie, mântuirea însemnă contopirea omului cu Dumnezeu prin iubire, pentru metafizică reprezintă contopirea indivdualului cu generalul. Iubirea este pregătirea noastră de a deveni altceva decât ceea ce suntem. Înseamnă să ne uităm pe noi înşine şi să ne contopim cu fiinţa iubită, la modul spiritual.
    Ce se întâmpă în ordinea şi conexiunea lucrurilor nu se întâmplă în lumea ideilor. Realitatea metafizică este lumea virtuală, între real şi virtual există rapot de cauzalitate simbolică, de la creator la creaţie. Cunoaşterea metafizică cuprinde trei trepte de existenţă: virtualul, actualul şi experienţa personală, cu alte cuvinte: o existenţă de origine, una de realizare, una de cunoaştere. Tot ce are efect, există, universul conţine corpuri şi întâmplăti desfăşurate în spaţiu şi timp. Obiectele devin în univers corpuri şi lucruri, iar relaţiile, forţe.
    Gândul nu e forţă ci corp, suport pentru forţă. Percepţiile interne şi externe sunt una psihologiceşte, iar gândul este obiect de percepţie internă. Masa şi gândul fac parte din univers, în acelaşi fel. Substanţa ultimă a universului este gând, spirit.
    Conceptul universului, după părerea profesorului Nae Ionescu cuprinde următoarele componente:
    1. o lume din afară;
    2. subiectul cunoscător;
    3. posibilitatea legăturii lumilor externe şi subiective;
    4. conceptul unei lumi care depăşeşte obiectele spre esenţe;
    5. concepţia lumii reale care suprimă opoziţia subiect – obiect.

    Mistică, magie, logică
    Practica mistică, încă de acum 5-600 de ani, dovedeşte precumpănirea factorului sentimental în viaţa sufletească, concluzie la care a ajuns psihanaliza abia în secolul XX.
    Vitalismul lui Nietzsche şi Bergson repun mistica în drepturile ei. Heraclit conchidea că totul curge dar dincolo de curgere stă ceva fix. Instrumentul de cunoaştere mistică este iubirea. Iubirea creştină nu e înterpretată corect ca act de caritate ci trebuie să fie înţelegere, să ieşi din tine şi să te identifici cu problemele aproapelui tău.
    Misticul vizează depăşirea persoanei noastre prin iubire, magicul – prin potenţare şi confiscarea realităţii exterioare pentru persoana sa. Magia crede că în cosmos sunt puteri nevăzute (lumina astrală) şi relaţii între fenomene altele decât cauzale. Prin încordarea voinţei putem trece dincolo de lumea reală la cea astrală. Taumaturgii/magicienii vindecă prin sugestie şi autosugestie (de multe ori când îţi pierzi voinţa te îmbolnăveşti, sănătatea e o formă de echilibru). Magicul are aici o calitate, întărirea voinţei în scopul cunoaşterii. Eocentrismul e magic, teocentrismul e mistic.
    Alchimia magică e la sorgintea ştiinţei moderne. Alchimia e transcendentalistă, magia – demiurgică.
    Occidentul, magic şi demiurgic, s-a clădit pe dreptul roman voluntarist şi panteist, izbucnit în Renaştere.
    Misticul urmăreşte identificarea individului cu absolutul care trebuie să existe real. Dacă Dumnezeu nu există, mistica îşi pierde obiectul. Misticul cunoaşte ca şi metafizicianul prin trăire, experienţa sa depăşeşte graniţele limbajului. Logica procedează după scop, mistica după un resort lăuntric, nu poate să nu-l caute pe Dumnezeu.
    Calea intuitivă aparţine misticii, cea dialectică, logicii.
    În toate religiile emanatiste, omul are conştiinţa inferiorităţii (pesimism). Dumnezeu a vrut ca omul să păcătuiască din moment ce El ştie tot. “Deus” are aceeaşi rădăcină în latină ca “dies” care înseamnă lumină. “Theos”, în greceşte înseamnă rugăciunea prin care îl căutăm pe Dumnezeu.
    Panteismul e optimist şi imanentist – îl poţi găsi pe Dumnezeu pretutindeni.
    Trinitatea înseamnă prin: Dumnezeu Tatăl – existenţa pură; prin Dumnezeu Duhul Sfânt – Dumnezeul din noi înşine, sufletul, viaţa; prin Dumnezeu Fiul – logosul devenit trup (dogma încarnaţiei). Trinitatea sugerează un silogism: teză, antiteză, sinteză. Întruparea lui Dumnezeu prin Fiu ne dă speranţa mântuirii. Hristos a suferit, a murit şi a înviat după trup şi este cel mai frumos exemplu de axis mundi. Şi metafizica încearcă să unească pământul cu cerul.
    Sunt trei tipuri de personaje mistice:
    1. Pelerinul (călătorul la locurile sfinte marcate în geografia sacră);
    2. Mirele care se apropie de Dumnezeu prin iubirea pur spirituală (nunta mistică). Iubirea trupească e efemeră. Taina nunţii reprezintă o sinteză spirituală între cei doi soţi, rezultând o singură fiinţă, alta decât fiecare dintre ele. Treptele mirelui mistic sunt: logodna – dorinţa de a-l căuta pe Dumnezeu; nunta – sufletul îl cunoaşte pe Dumnezeu; contopirea – pierderea sufletului în Dumnezeu.
    3. Sfântul reprezintă tipul mistic cel mai primejdios întrucât e ameninţat cu pierzania, crezând că poate deveni Dumnezeu ducând o viaţă ascetică şi pură.
    Păcatul de orgoliu e un mare păcat, mai bine să fii umil şi slab.

    Negarea metafizicii
    Pozitivismul secolelor XIX şi XX (al cărui părinte modern a fost August Comte) ierarhizează cunoaşterea pe trei trepte: religioasă, metafizică, pozitivistă – negând astfel importanţa metafizicii. La fel, Immanuel Kant stabileşte trei facultăţi psihice cărora le corespund trei facultăţi de cunoaştere: sensibilităţii îi corespunde cunoştinţa matematică; intelectului – cunoştinţa iar fizicii şi raţiunii – cunoştinţa metafizică. Primele două cunoştinţe sunt sigure, ultima nesigură.
    Scolastica, asumându-l pe Aristotel, considera metafizica drept o surată mai mică.
    Justificarea metafizicii
    Metafizica descoperă legi nu ale realităţii ci a ceea ce ar trebui să fie, virtualul conceptelor şi postulatelor spre care tinde universul.
    Concretul e unic, stă sub principiul individuaţiei. Conceptul reprezintă legea unei categorii de obiecte. Metafizica este în afara spaţiului şi timpului, ştiinţa în spaţiu şi timp. Stiinţa se cere experimentată, e o metodă din afară spre înăuntru, metafizica trăită este orientată dinăuntru spre înafară, e problema fiinţei – ştiinţa absolutului. Metafizica porneşte de la nevoia de echilibru a omului în univers. Dacă metafizica există, tocmai aceasta reprezintă justificarea ei.
    Unitatea lumii este reală. Omul nu e ceva gata făcut ci se face continuu. Viaţa este materie însufleţită. Impresia nu se produce izolat ci se înglobează ca sens într-o unitate organică supeioară (schema de organizare eternă). Structurile reprezintă în lumea realului ceva similar cu ceea ce sunt conceptele în lumea logică. Pentru ca inducţia logică să funcţioneze conceptul trebuie să preexiste.
    Occidentalul caută formule metafizice dinamice, orientalul, statice. E opoziţia dintre eleati şi heracliteieni.
    Totul se întâmplă în devenire dar ceea ce cunoaştem sunt stările fixe pe care noi le decupăm din această curgere. Devenirea este continuă, cunoaşterea – discontinuă. Şi pentru Bergson, realitatea sensibilă este în mişcare, devenire iar logica este încadrarea acestei deveniri.
    Atitudinea activă şi contemplativă ţin de structura spirituală. Cu adevărat metafizică este contemplaţia eleată. Eva când a gustat mărul cunoaşterii a vrut să devină ca Dumnezeu şi a părăsit atitudinea contemplativă, dar munca e suferinţă pentru că se produce prin consum de energie şi de materie. Dumnezeu creează fără consum de substanţă. Dumnezeu a pedepsit omul ca să fie după putinţele sale, dar omul a vrut să fie Dumnezeu însă nu a reuşit decât după puterile sale omeneşti. Mântuirea înseamnă să ne depăşim fie prin muncă fie prin contemplaţie. Poziţia creatoare este panteistă, cea contemplativă, sfinţenie. Fiecare comunitate umană are pe Dumnezeu în viziune proprie.
    Concluzii
    Din cursurile de metazizică susţinute de profesorul Nae Ionescu, putem schiţa o viziune asupra lumii. Întâi există lumea virtuală din care a rezultat lumea reală. Între acestea se construieşte eşafodajul cunoaşterii.
    Faptul primar e existenţa, trăirea.
    Omul sesizează faptul că există şi apoi cunoaşte. Existenţa reală se desfăşoară în spaţiu şi timp, cea virtuală este dincolo de acestea. Lumea reală este a individualului (lucruri/corpuri şi evenimente). Există principii de structurare a acestora. În lumea cunoaşterii există obiecte, concepte, legi care şi ele în afara spaţiului şi timpului. În lumea virtuală există generalul. În existenţă şi în cunoaştere, lumea reală şi cea virtuală (cea obiectivă şi cea subiectivă) se contopesc. Limbajul obişnuit se petrece în spaţiu şi timp, dar există un limbaj simbolic pentru esenţa realităţii. Cauzalitatea adevărată este tot simbolică, de la creator la creaţie. Între lumea virtuală şi cea reală există acest raport.
    Metafizica se aseamănă cu religia numai în faptul că ambele caută absolutul. Religia prin iubire, metafizica prin gândire. Mântuirea în creştinism se face prin intrarea în paradisul ceresc, după exemplul Fiului, în istoria metafizicii prin creaţie (calea Occidentului) şi contempaţie (calea Orientului). Profesorul Nae Ionescu este de părere că adevărata metafizică se face prin contemplaţie.
    Şi credea că metafizica românească încă nu şi-a spus cuvântul.

    Lucian Gruia

  3. […] Popovici-Lupa – este legat de siropoase istorii amoroase cu filosoful legionar Nae Ionescu (https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/01/06/26407/) . În rest se aşterne uitarea şi regretăm nespus că nici măcar cele două prenume ale […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: