Arhive etichetă: Isaac Asimov

Fără băutură și fără… modestie

asimovPovestește scriitorul Isaac Asimov:

Este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.

Continuă citirea →

Marea pasiune

asimovPovestește Isaac Asimov: „Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului. Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia.

Continuă citirea →

Părinții lui Isaac Asimov

asimovPovestește Isaac Asimov: „Tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie. 🙂

Traiul greu îi tocise mamei nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. 🙂

Continuă citirea →

Am și eu mândria mea!

isaac asimovPovestește scriitorul Isaac Asimov: „În 1949, fratele meu Stan era la colegiu. Când l-am vizitat pe tata, acesta mi-a mărturisit că avea probleme în privința taxelor școlare. Ei bine, chiar dacă treburile nu-mi mergeau grozav, nu eram sărac lipit pământului; nu voiam ca tata să se omoare muncind pentru bani, și nici ca Stan să-și întrerupă studiile. În consecință, i-am spus:

– Nu-i nimic, tată, o să-i achit eu taxele.

Tata mi-a replicat cu severitate:

Continuă citirea →

Ce s-a întâmplat cu Bugs Bunny și cu Bambi?

bugs bunnyPovestește scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie:

„Pe 19 octombrie 1989, am avut deosebita plăcere de a lua masa în două locuri diferite, mâncând iepure într-o parte și vânat în cealaltă și apreciind ambele mâncăruri ca fiind divine. Când mi-am exprimat satisfacția în fața cuiva, persoana în cauză mi-a replicat:

Vrei să spui că i-ai înghițit pe Bugs Bunny și pe Bambi în aceeași zi?” 🙂

Isaac Asimov şi lenjeria de damă

AsimovPovesteşte scriitorul Isaac Asimov în Autobiografie: „Nu mă deranjează să acord autografe într-o librărie, dacă se face cât de cât un efort de a anunţa publicul că voi fi acolo. Cu o publicitate corespunzătoare, semnez de obicei cam o sută de cărţi pentru cititorii doritori. Odată, am semnat timp de o oră şi jumătate fără oprire, deşi contractul prevedea numai o oră. (Este greu să te uiţi la coada lungă de cititori plini de speranţe şi să anunţi: „Ei bine, ora s-a terminat! Restul aveţi ghinion”, aşa că nu m-am oprit.)

Când nu se face nici un efort promoţional, poate ieşi un dezastru, dar şi asta face parte din viaţa de scriitor.  Astfel, pe 16 decembrie 1979, eu şi un stand cu cărţile mele ne-am aflat în magazinul universal Bloomingdale’s, iar conducerea ne-a instalat tocmai în raionul cu lenjerie de damă. Am rămas acolo timp de o oră, încercând să ignor privirile ostile ale clientelor, care evident mă considerau un obsedat sexual ce căuta să tragă cu ochiul în cabinele de probă. 🙂

Continuă citirea →

Care este forma pământului? (I)

pamantulPentru început trebuie să privim în jurul nostru și să observăm că Pământul este denivelat, iar forma sa nu este ușor de descris. Chiar dacă ignorăm casele și celelalte obiecte produse de om, precum și toate ființele, tot rămâne o suprafață denivelată, formată din stânci goale și țărână.

Prima concluzie la care putem ajunge în acest caz este că Pământul este un obiect ca un bolovan, cu văi și coline, faleze și defilee. În locuri cum ar fi Colorado, Peru sau Nepal, unde se află munți falnici, care ajung la înălțimi de mii de metri, neregularitățile formei Pământului sunt foarte clare, dar dacă locuiți în anumite zone din Arkansas, Uruguay sau Ucraina, nu vedeți prea multe văi sau coline; vedeți câmpii, care arată destul de plate.

Pe de altă parte, chiar dacă întâlniți dealuri sau munți, terenul se înalță pe o parte, dar coboară pe partea opusă. Văile și defileele coboară pe o parte, dar urcă din nou pe cealaltă. Nicio parte a suprafeței Pământului nu se înalță fără a coborî vreodată, când o traversăm; nicio parte nu coboară, fără să mai urce vreodată. În acest caz pare rezonabil să tragem concluzia că, în medie, Pământul este plat.

Continuă citirea →

Avea să se întâmple şi ceva bun!

casatoriePovesteşte Isaac Asimov: “… a venit 30 noiembrie 1973, ziua căsătoriei noastre. Pentru a preveni orice întreruperi în timpul slujbei, Janet a pus receptorul telefonului deoparte. După încheierea scurtei ceremonii, a aşezat receptorul la loc în furcă. Telefonul a sunat imediat şi Janet a fost anunţată că Houghton Mifflin avea să-i publice romanul. A fost o zi de dublă fericire.

Obişnuiesc să spun că, după ce a vorbit la telefon, Janet ar fi exclamat: „În sfârşit! Ştiusem că azi avea să se întâmple şi ceva bun!”. 🙂

Evident, n-a afirmat aşa ceva; este invenţia mea, dar întotdeauna stârneşte râsete.”

*****

sursa: Isaac Asimov, Autobiografie, trad: Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, Teora, 1997

Primind şi dăruind iubire

bolnavPovesteşte Isaac Asimov: “Momentul crucial al relaţiei mele cu soacra [Rae Jeppson] s-a petrecut în 1973, când Janet a fost internată din cauza unei neaşteptate hemoragii subarahnoidiene. Trebuia să-i telefonez lui Rae pentru a-i spune ce se întâmplase şi să-i explic gravitatea cazului. Situaţia era cu atât mai alarmantă cu cât sora mai tânără a lui Rae, Opal, murise în urma unei hemoragii similare la patruzeci şi şapte de ani şi, printr-o coincidenţă, Janet avea aceeaşi vârstă.

Mă îngrozea gândul s-o anunţ pe Rae. Pe lângă faptul că eram alarmat de starea lui Janet şi nu mă puteam încrede pe deplin în capacitatea mea de a prezenta situaţia cu tactul şi blândeţea necesare, trebuia să dau piept cu o mamă posibil disperată care, în necazul ei, ar fi putut să caute un ţap ispăşitor şi să dea vina pe mine. Rae fusese crescută şi educată într-un climat strict religios şi era posibil să privească cele întâmplate drept o pedeapsă divină pentru că Janet „trăise în păcat” alături de mine.

Evident, nu puteam accepta astfel de interpretări, dar nici nu puteam argumenta problema în faţa unei mame îndurerate. În consecinţă, mi-am adunat toate puterile pentru a îndura un măcel, întrucât, din nou, nu puteam încerca să mă apăr. Am sunat-o pe Rae şi i-am comunicat cum m-am priceput ce se întâmplase. Mă tem că plângeam în timp ce vorbeam (nu, nu-mi este ruşine de asta) şi ea nu s-a putut îndoi de disperarea mea. O vreme a tăcut, apoi cu glasul cel mai cald şi blând cu putinţă, mi-a spus: „Indiferent ce s-ar întâmpla, Isaac, vreau să-ţi mulţumesc pentru că ai făcut-o atât de fericită pe Janet în aceşti ultimi ani.”

Continuă citirea →

Rudele soţiei

familie numeroasaPovesteşte Isaac Asimov: “Mi-am dat seama că, deoarece intenţionam să mă însor cu Janet cât mai curând posibil, urma să mă căpătuiesc cu alte neamuri. Mărturisesc că aveam o anumită nervozitate în direcţia respectivă.

În vreme ce Gertrude [prima soţie] fusese evreică, nu acelaşi lucru se putea spune despre Janet. Părinţii lui Janet erau mormoni, deşi înţelesesem că nu erau activi în comunitatea religioasă.

Când s-a apropiat momentul căsătoriei, Janet, vrând să-mi facă pe plac în toate modurile posibile, m-a întrebat dacă doream ca ea să se convertească la iudaism. „Bineînţeles„, i-am replicat, „cu condiţia să mă laşi şi pe mine să mă convertesc la mormonism.” 🙂 În felul acesta s-a încheiat orice discuţie despre asemenea fleacuri.

Mormonii cred în necesitatea de a da naştere unui număr cât mai mare de urmaşi, iar părinţii lui Janet aveau o mulţime de fraţi şi surori. Drept rezultat, Janet avea zeci şi zeci de veri primari, unchi, mătuşi şi alte neamuri. Din fericire, majoritatea trăiau în statul Utah şi nu trebuia să-i întâlnesc pe toţi.” 🙂

Continuă citirea →

O memorie excelentă

asimovPovesteşte Isaac Asimov: „Am o memorie excelentă şi foarte utilă, numai că unele cunoştinţe o privesc cu un respect exagerat, chiar superstiţios. Din când în când, mă sună câte un prieten care nu reuşeşte să găsească o informaţie de care are nevoie şi care, în disperare de cauză, îşi spune: „O să-i telefonez lui Isaac. EI trebuie să ştie.” Câteodată, ştiu într-adevăr. Uneori, însă, dau greş.

Acum câteva luni, Sprague de Camp mi-a telefonat din noua sa reşedinţă din Texas ca să se intereseze despre lungimile de undă ultrasonice ale ţipetelor liliecilor. Informaţia respectivă n-a vrut cu niciun chip să-mi fie extrasă din memorie, aşa încât i-am spus umil că o să-i telefonez peste câteva minute.

Imediat, am început să răscolesc biblioteca şi în cele din urmă am descoperit un articol excelent despre sunete în Enciclopedia Americană, ce conţinea exact informaţia de care avea nevoie Sprague. L-am sunat, i-am comunicat datele, am primit mulţumirile, apoi, după ce am închis telefonul, am constatat cu stupoare că articolul din enciclopedie fusese scris chiar de mine!” 🙂

Continuă citirea →

Credinţa şi înjurătura

asimov isaacPovesteşte Isaac Asimov: “Primesc multe scrisori. Unele dintre ele fac referire la ateismul meu declarat în mod deschis.

Primesc scrisori de la oameni care mă compătimesc şi se roagă pentru mine, dar acestea nu mă deranjează. Sunt convins că în felul acesta ei se simt mai bine.

Mă simt mult mai iritat când mi se trimit broşurele ce susţin cine ştie ce credinţă sectară, cu speranţa inutilă că astfel voi „vedea lumina”. Nu ştiu de ce asemenea oameni nu se gândesc că am concepţii ferm înrădăcinate, ce nu pot fi modificate de pliante publicitare. Câteodată, mă supără într-atât, încât le răspund.

Odată, după ce un bigot m-a acuzat în termeni ce săreau binişor calul, i-am expediat o carte poştală în care spuneam:

„Sunt sigur că dumneavoastră credeţi că după moarte voi ajunge în Iad, iar acolo voi suferi toate chinurile şi torturile pe care le poate imagina ingenuitatea sadică a divinităţii voastre şi că această tortură va continua veşnic. Nu vă este de ajuns? Mai este necesar să mă şi înjuraţi?”

Desigur, n-am primit niciun răspuns.”

Continuă citirea →

Asimov şi copiii

asimov isaacPovesteşte Isaac Asimov: „În ciuda faptului că anii ’50 păreau ticsiţi cu probleme legate de facultate, manuale, cărţi de popularizare ştiinţifică, la care se adăugau şi cantităţile imense de science-fiction pe care le scriam, continuam să am o viaţă personală, o căsnicie, ba chiar şi (spre surprinderea mea) copii. 🙂

Ar trebui să fiu cât se poate de cinstit şi să explic că nu mă dau în vânt după copii. Când eram mic, mamei îi intrase în cap ideea (nu ştiu de ce) că iubeam copiii şi bebeluşii. Poate se gândea că în felul acela mă convingea în mod subtil că, într-o bună zi, trebuia să-i dăruiesc o droaie de nepoţi. Oricum, de fiecare dată când în magazin intra un client însoţit de un copil mai mic de cinci ani, mama începea să uguiască: „Ah, Isaac se topeşte după copii” şi eram împins în faţă pentru a-mi face datoria.

Pentru mine, acest lucru reprezenta un chin teribil. Nu-mi trebuie mai mult de o privire pentru a afla tot ce trebuie să ştiu despre un prunc. Orice uitătură suplimentară este pierdere de timp. Dacă ţâncii sunt destul de mari pentru a se mişca în mod independent, am grijă să păstrez distanţa. Ei sunt hiperactivi, hipergălăgioşi şi, în mod invariabil, imposibil de controlat. În majoritatea cazurilor, au degete lipicioase şi stomacuri deranjate. Nu vreau să am nimic de-a face cu ei. 🙂

Continuă citirea →

Isaac Asimov şi Arthur C. Clarke. Cine e cel mai bun?

arthur clark si  Isaac AsimovCine e cel mai bun?

Povesteşte Isaac Asimov: “Ţin mult la Arthur Clarke – un sentiment ce dăinuie de patruzeci de ani încoace. Cu mult timp în urmă, am căzut de acord asupra unui pact; evenimentul s-a întâmplat într-un taxi care mergea pe Park Avenue, de aceea înţelegerea este cunoscută drept Tratatul Park Avenue. În conformitate cu acesta, eu voi susţine, atunci când mă va întreba cineva, că Arthur este cel mai bun scriitor de science-fiction din lume, deşi voi avea permisiunea de a adăuga, în cazul în care nu voi fi slăbit din cauza întrebărilor, că în această cursă îi suflu în ceafă. La rândul lui, Arthur va insista, permanent, că eu sunt cel mai bun scriitor de ştiinţă popularizată din lume. Trebuie s-o spună, indiferent dacă o crede sau nu. 🙂

Pe cine preferă soţia lui Asimov?

„Sfârşitul copilăriei” [autor Arthur Clarke] a fost prima carte de science-fiction pe care a citit-o iubita mea soţie Janet. „Eu, robotul”, aparţinând viitorului ei soţ, a fost abia a doua. Totuşi, nici unul dintre noi nu ocupă locul întâi în preferinţele ei literare. Scriitorul ei favorit de science-fiction este Cliff Simak, şi cred că asta dovedeşte bun gust. 🙂

Acceptabil pentru locul doi

Arthur şi cu mine împărtăşim opinii similare în privinţa science-fiction-ului, a ştiinţei, a problemelor sociale şi politice. Nu am avut niciodată ocazia de a-l contrazice în aceste domenii, ceea ce reprezintă o dovadă de încredere în inteligenţa şi gândirea sa limpede. Desigur, există şi deosebiri între noi. El este chel, are cu doi ani mai mult decât mine şi nu-i chiar la fel de arătos. Oricum, însă, pare destul de acceptabil pentru locul doi. 🙂

Continuă citirea →

Isaac Asimov. Căsătoria şi problemele

Isaac.AsimovPovesteşte Isaac Asimov: “În 1941, mă alăturasem Clubului Autorilor din Brooklyn. Ne întâlneam, ne citeam manuscrisele şi le criticam. Era destul de amuzant. Un alt tânăr membru al clubului, Joseph Goldberger. A fost încântat de o povestire de-a mea şi a sugerat să ieşim împreună în oraş cu prietenele noastre. I-am explicat că nu aveam nici o prietenă şi el mi-a spus că-mi face rost de o fată. Foarte nervos, am acceptat.

După cum am aflat mai târziu, prietena lui, Lee, încerca să se decidă dacă era cazul să se mărite sau nu cu el şi voia să-l prezinte celei mai bune amice a ei, pentru a-i afla părerea. Ca atare, ea a sugerat ca prietena sa, al cărei nume era Gertrude Blugerman, să fie partenera mea, numai în scopul de a-şi da cu părerea în privinţa lui Goldberger. Fără să fie prea încântată, Gertrude s-a conformat. Îi fusesem descris drept un rus mustăcios, şi Dumnezeu ştie ce personaj exotic îşi imaginase.

Ieşirea a fost stabilită pentru 14 februarie 1942. Faptul că era chiar Sf. Valentin nu a trecut prin mintea nici unuia dintre noi, sunt sigur; în nici un caz prin mintea mea. Gertrude m-a privit îngrozită şi (cred) a încercat să se retragă, pretextând o bruscă migrenă, dar Lee n-a vrut s-o lase. „E vorba de numai câteva ore, i-a spus ea. Vreau să mă ajuţi să iau o hotărâre în privinţa lui Joe.”

Din punctul meu de vedere, lucrurile s-au petrecut taman pe dos. Văzusem Căpitanul Blood, cu Errol Flynn şi Olivia de Havilland, şi deşi nu sunt unul dintre cei care se îndrăgostesc de stelele de cinema, le admir pe unele mai mult decât pe altele. La data respectivă, Olivia de Havilland mi se păruse simbolul frumuseţii feminine. În ochii mei înmărrnuriţi, Gertrude constituia replica perfectă a Oliviei de Havilland. Într-adevăr, era o fată extraordinar de frumoasă.

Reacţia mea a fost inevitabilă, deşi trecuseră trei ani de la episodul îndrăgostirii în laboratorul de chimie. Nu aveam absolut nicio intenţie să trec din nou prin chinurile unei iubiri neîmpărtăşite. De aceea, am reacţionat cu prudenţă, abordând apropierea pas cu pas. Eram însă decis. Tactul şi fermitatea, insistenţa în fixarea altor întâlniri, siguranţa mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În niciun caz nu mă considera un obiect de adorare romantică (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o ameţesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînţeles, mi-a admirat inteligenţa. Asta mi-a fost de ajutor.)

Continuă citirea →