Isaac Asimov a fost unul dintre cei mai mari scriitori de science fiction ai secolului XX. Excepțional de prolific, Asimov a scris peste 500 de volume.

Lectura „Autobiografiei” lui Isaac Asimov oferă cititorului șansa de a descoperi detalii despre copilăria scriitorului, relațiile cu părinții și colegii, cele două căsnicii ale sale, pasiunile, viciile și fobiile sale, dar și despre cărțile care i-au asigurat succesul. Jalonând mereu între prezentarea faptelor și gândurile și evenimentele care au stat în spatele unui moment din viață sau al altuia, autorul îl delectează pe cititor cu un stil literar caracterizat de umor și ironie.

Părinții

… tata nu m-a pedepsit niciodată fizic, a lăsat asta pe seama mamei, care era foarte pricepută în materie.

(mama) Traiul greu îi tocise nervii, de aceea se descărca în principal asupra mea. E drept că și eu i-am dat suficiente motive, dar mă bătea adesea și nu avea deloc mâna ușoară. Asta nu însemna însă că nu mă iubea din tot sufletul. Regret doar că nu avea și alte modalități de a mi-o dovedi. (p. 17)

Mama n-a avut niciodată ocazia de a deveni o bună bucătăreasă. Din cauza prăvăliei, trebuia să gătească pe fugă, aşa că, pe toată durata tinereții mele (de fapt, până m-am însurat), am mâncat numai prăjeli şi, ocazional, carne fiartă cu cartofi fierți. Nu consumam legume, însă mâncam foarte mult pâine. Nu mă plâng. Îmi plăceau toate. Cred însă că modul acela de preparare a hranei mi-a imprimat un mod de viață care, spre bătrânețe, mi-a provocat necazuri cu arterele coronare. Privind şi partea pozitivă a lucrurilor, mâncărurile mamei mi-au antrenat sistemul digestiv, obişnuindu-l cu sarcini mai dificile, aşa încât am căpătat un stomac de fier. Totuşi, mama gătea şi unele specialități – ridichi gratinate cu ceapă şi ouă fierte tari – care erau o minunăție, dar, după ce le mâncai cu regularitate vreme de o săptămână, cei din jur începeau să păstreze o oarecare distanță.

Marea pasiune

Nu-mi amintesc să-i fi privit cu nostalgie pe ceilalți copii alergând şi dorindu-mi să mă pot alătura lor. Dimpotrivă, apreciam posibilitatea drept una neplăcută. Eu eram mult mai fericit, deoarece aveam cărțile. Preferam oricând să citesc.

Nu uit după-amiezile fierbinți de vară când vânzările lâncezeau şi tata, cu sau fără mama, se putea descurca şi fără mine în prăvălie. Stăteam afară, în fața magazinului (gata oricând să dau o mână de ajutor la nevoie), cu scaunul lăsat pe spate, până atingea zidul cu speteaza, şi citeam.

Îmi amintesc că după ce s-a născut fratele meu, Stanley, şi am căpătat sarcina de a avea grijă de el, dădeam ocol cartierului de douăzeci-treizeci de ori, în vreme ce citeam, ținând o carte rezemată de mânerul căruciorului.

Țin minte cum mă întorceam de la bibliotecă cu trei cărți, având câte una sub fiecare braț şi citind din a treia. (p. 37)

Dacă vreau să-mi amintesc de pace, seninătate şi plăcere, mă gândesc la mine însumi aşa cum eram în acele toropite după-amiezi de vară, cu spătarul scaunului proptit de perete, cu cartea în poală, întorcând paginile. Poate că în viața mea au existat, la răstimpuri, note mai acute de extaz, momente copleşitoare de triumf şi satisfacție, dar în privința fericirii senine şi liniştite, nu există alte clipe cu care să le pot compara. (p. 37)

Viciile

I.Fără viciul jocurilor de noroc

Rememorând toate astea, pare destul de meschin din parte-mi că nu am vrut să risc nişte bunuri banale, mizând pe abilitatea mea de jucător. Totuşi refuzul a avut avantajele sale: m-a oprit toată viața de la a ceda în fața tentațiilor jocurilor de noroc. O singură dată, o singură dată, m-am prăbuşit din starea aceea de puritate. Pe la douăzeci de ani, n-am rezistat ispitei de a mă alătura „băieților” şi am participat la un joc de pocher, la care fusesem asigurat că mizele aveau să fie modeste.

Ulterior, încercat de remuşcări, i-am mărturisit tatei că jucasem pocher pe bani.

— Şi cum te-ai descurcat? m-a întrebat calm tata.

— Am pierdut cincisprezece cenți.

— Slavă Domnului, a exclamat el. Gândeşte-te ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi câştigat cincisprezece cenți. Bătrânul meu era perfect conştient de patima pe care o declanşa un asemenea viciu.

II. Fără băutură

… este bine ştiută nesiguranța creatorului. Nu cumva textele lui sunt slabe? Chiar dacă este un autor popular, care nu-şi pune problema publicării, el îşi poate face griji în privința calității. Am impresia că o combinare între singurătate şi nesiguranță (la care se adaugă, în unele cazuri, apropierea inexorabilă a termenului de predare) duce uşor la căutarea alinării în băutură. Şi cunosc destui scriitori de science-fiction care sunt băutori înveterați.

Cum am scăpat eu? În primul rând, am fost învățat să mă feresc de băuturile alcoolice de către un tată sever. În al doilea rând, motivele care-i împing pe scriitori spre băutură nu există în cazul meu. Mie îmi place să fiu singur, deşi pot fi foarte sociabil într-un grup, mai cu seamă dacă sunt lăsat să vorbesc numai eu. De asemenea, nu m-am gândit niciodată că operele mele pot fi proaste. Sunt lipsit de orice discernământ critic şi-mi place tot ceea ce scriu. (p. 83-84)

Palavragiu

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt un palavragiu neîntrecut. Chiar recent, Robyn (fiica) i-a spus unui prieten: „O conversație cu tata înseamnă să asculți un monolog.” (p. 347)

Dispute cu cei din jur

… m-am ciondănit cu profesorii pe tot parcursul studiilor, chiar şi în timpul doctoratului. În plus, am avut dispute cu toți cei care se aflau deasupra mea în vreo ierarhie. Nu mi-am găsit cu adevărat liniştea până ce nu am ajuns singurul meu stăpân. Niciodată nu am avut stofă de slujbaş. (p. 39)

Un aspect neplăcut al personalității

Viața mea, chiar şi după ce avansasem binişor în vârsta mijlocie, a fost marcată de incapacitatea de a mă înțelege cu colegii şi şefii. Chiar şi în calitate de profesor la Facultatea de Medicină, mi-am etalat acest aspect neplăcut al personalității mele. (p. 179) [avea să fie concediat]

Doar scrisul

Atunci când m-am simțit deprimat sau nefericit, singurul antidot pe care l-am avut la îndemână (fiindcă niciodată nu am fumat, nu am băut şi nu m-am drogat) a fost scrisul. Doar el mi-a anihilat anxietatea. (p. 96)

Femeile

… n-am avut nici o întâlnire cu o fată înainte de a împlini douăzeci de ani. (p. 91)

Poate că acest lucru n-a fost chiar atât de rău. Absența sexului opus a însemnat că m-am putut concentra asupra învățăturii, fără a fi distras de prezențe feminine. În plus, datorit faptului că fusesem promovat înainte de termen în clase superioare, toate colegele mele, fiind cu doi ani mai mari, m-ar fi privit ca pe un copil şi mi-ar fi respins cu dispreț orice avansuri.

Şi totuşi, n-a fost în întregime bine. Absența femeilor a contribuit la deformarea dezvoltării mele sociale. Totodată, a avut drept efect faptul că m-am trezit în noaptea nunții (la vârsta de douăzeci şi doi de ani) flăcău, cu o soție virgină. Asta poate părea minunat pentru moralişti, dar eu cred că a fost un dezastru. (p. 91)

Suferind din dragoste

În cele din urmă, intrând în facultate la vârsta de nouăsprezece ani, am avut şi colege. Din întâmplare, vecina mea de bancă la cursul de chimie organică sintetică era blondă, atrăgătoare, doar cu un an mai mare decât mine şi o chimistă mult mai pricepută.

În condițiile respective, nu consider surprinzător faptul că m-am îndrăgostit imediat. Poate a fost o prostie s-o fac aşa rapid, dar a fost perfect natural. (p. 91)

Fata era foarte drăguță şi bună la suflet, străduindu-se din răsputeri să nu mă jignească, deşi n-o interesam câtuşi de puțin din punct de vedere romantic. Am ieşit împreună de câteva ori (primele mele întâlniri) şi a rezistat în fața incredibilelor mele stângăcii. Ea m-a învățat, de pildă, că bufetele cu autoservire nu erau singurele localuri unde se putea mânca şi m-a dus la un restaurant micuț, după ce m-a prevenit, cu multă blândețe, că trebuia să las un bacşiş.

De fapt, ziua cea mai fericită din viața mea a fost 26 mai 1940, când am mers împreună la Expoziția Mondială, am petrecut toată ziua împreună, ba chiar am reuşit s-o ating de câteva ori rapid cu buzele, închipuindu-mi că acelea erau… săruturi. (p. 92)

Acela a fost însă şi sfârşitul. Ea obținuse diploma de absolvire şi-şi găsise o slujbă în industrie în Wilmington, statul Delaware. Pe 30 mai, şi-a luat rămas bun de la mine, lăsându-mă copleşit de durere. Am mai întâlnit-o de două ori după aceea. O dată, m-am dus chiar în Wilmington, ca s-o vizitez, şi am mers împreună la film. Iar după un sfert de veac, am ținut o prelegere în Atlantic City pentru Societatea Chimică Americană, iar o femeie, care mă aşteptase să-mi vorbească după încheierea conferinței, m-a întrebat: „Mă mai ţii minte, Isaac?”

Ea era. Am recunoscut-o, fireşte, dar nu m-am simțit emoționat. Am cinat pe faleză, împreună cu ea şi cu soțul ei. Avea deja cinci copii.

Ce s-a întâmplat după despărțirea noastră din 1940 mi se pare acum (acum, după o jumătate de secol) partea cea mai interesantă a întregului episod. Pentru prima şi singura dată în viață, am suferit din dragoste. (p. 92)

Mult timp după aceea, am bântuit de colo-colo, încruntat și nefericit. Pentru mine, norii pluteau la o palmă de pământ şi razele soarelui erau inutile. Nu mă puteam gândi decât la fata aceea, iar când o făceam pieptul îmi era cuprins de o gheară şi-mi venea greu să respir. Decisesem că viața nu avea sens şi eram foarte, foarte, foarte sigur că n-aveam să-mi revin niciodată. Ba chiar mă întrebam dacă n-ar fi fost mai simplu să mă întind în pat şi să mor de durere. (p. 92-93)

Prima căsătorie

Tactul şi fermitatea, insistența în fixarea altor întâlniri, siguranța mea calmă că ne vom căsători au fost atât de impresionante, încât Gertrude a cedat. În nici un caz nu mă considera un obiect de adorare romantic (cine naiba ar fi făcut-o?), totuşi am izbutit s-o amețesc prin vorbe în asemenea măsură, încât a fost de acord să-mi ofere o şansă. (Bineînțeles, mi-a admirat inteligența. Asta mi-a fost de ajutor.) Pe 26 iulie 1942, la mai puțin de jumătate de an după prima noastră întâlnire, ne-am căsătorit. N-a fost o căsătorie uşoară. La urma urmelor, ea nu era îndrăgostită de mine, sunt sigur în privința asta. Amândoi eram virgini (deşi ea avea cu doi ani mai mult decât mine), iar viața noastră sexuală n-a fost prea grozavă, întrucât nici unul din noi nu avea experiență. Au existat şi alte nepotriviri care s-au amplificat pe parcurs… (p. 100)

Infidelitate

Aş dori să subliniez faptul că nu eram un monument de fidelitate. (…) Când mă însurasem, fusesem total lipsit de experiență sexuală, iar în următorii unsprezece ani nu avusesem nicio legătură extraconjugală, în ciuda ocaziilor ivite în armată la convenții. Cu toate acestea, nu rămâneam chiar indiferent în fața tentațiilor şi, în cele din urmă, au apărut ocazii când unele tinere şi-au făcut foarte clare intențiile, iar posibilitățile existau şi… am cedat. (p. 305)

Aş fi putut cu uşurință să mă transform într-un Don Juan. Dețineam impulsul respectiv, dar… nu aveam timpul necesar. Scrisul se situa pe primul loc şi, întrucât era vorba de cantități impresionante, ocaziile de a mă angaja în diverse aventuri au apărut doar rar. N-am regretat, fiindcă, în cazul meu, chiar şi sexul ocupa locul al doilea, după scris. (p. 305)

Janet

Suntem permanent împreună, chiar şi atunci când lucrăm în colțuri opuse ale locuinței. În plus, răbdarea şi sensibilitatea lui Janet sunt remarcabile, ea acceptându-mi toate defectele cu o iubire neclintită. Sunt sigur că şi eu le-aş îngădui pe ale ei, cu tot atâta iubire, dacă ar avea vreunul. (p. 307)

Despre moarte

Deoarece am avut parte de o viață bună, voi accepta moartea, atunci când va veni, pe cât voi putea de împăcat, deşi aş prefera să nu fie dureroasă. De asemenea, aş dori ca toți aceia care rămân după mine – rude, prieteni şi cititori – să nu-şi irosească timpul şi să nu-şi otrăveasc sufletul în inutile jelanii şi în nefericire. Ar trebui ca, în numele meu, să fie încântați că viața mi-a fost atât de bună. (p. 393)

Sursa – Isaac Asimov, Autobiografie, Trad.: Mihai-Dan Pavelescu, București, Teora, 1997