Arhive etichetă: copil

Povestea lui Potemkin (II). Copilul răsfățat al sorții

Prince potemkinO căsătorie nefericită

Bătrânul Aleksandr Potemkin avea deja reputație de tiran în familie. Prima sa nevastă mai trăia când veteranul a zărit-o pe Daria Skuratova, probabil pe moșia Balșoia Skuratova de lângă Cijovo. Născută Daria Vasilievna Kondîreva, era deja, la douăzeci de ani, văduva lui Skuratov, proprietarul decedat al moșiei. Colonelul Potemkin s-a însurat imediat cu ea. Niciunul dintre acești bărbați vârstnici nu era un soț pe gustul unei femei tinere, dar Skuratovii probabil că s-au bucurat să scape de ea.

Tânăra nevastă a colonelului a trăit o surpriză foarte nefericită. Când era însărcinată cu primul copil, o fată care avea să se numească Marta Elena, a descoperit că Potemkin încă era căsătorit cu prima lui soție, care trăia în sat. Se poate presupune că întreg satul cunoștea foarte bine secretul colonelului, iar Daria trebuie să se fi simțit ținta batjocurii propriilor ei șerbi. Bigamia nu încălca mai puțin edictele bisericești și de stat decât în prezent, dar Cijovo era un loc atât de îndepărtat, registrele atât de haotice, iar puterea bărbaților asupra femeilor absolută, încât nu erau rare cazurile de bigamie ale moșierilor provinciali. Cam în același timp, generalul Abraham Hannibal, bunicul abisinian al lui Pușkin, se recăsătorea, torturându-și în același timp prima soție într-o pivniță până când aceasta a fost de acord să intre la mănăstire; iar unul dintre fiii săi a repetat această performanță.

Continuă citirea →

Copilăria lui Petru cel Mare (III)

alt="Romanov"Aleksei era mai mult decât bucuros de nașterea fiului său, și a aranjat personal fiecare detaliu al unei slujbe publice de mulțumire în Catedrala Adormirii. După aceea, Aleksei i-a avansat în rang pe Kiril Narîșkin, tatăl Nataliei, și pe Matveev, tutorele acesteia, apoi i-a servit cu mâna lui pe invitați cu vodcă și vin. 

Copilul Petru a fost botezat la patru săptămâni, în 29 iunie, ziua sărbătoririi Sf. Petru în calendarul ortodox. Adus în biserică într-un leagăn pe rotile și purtat pe un drum stropit cu apă sfințită, copilul a fost ținut deasupra cristelniței de către Fiodor Narîșkin, fratele mai mare al țarinei, și botezat de duhovnicul personal al țarului. În ziua următoare s-a organizat un banchet regal pentru delegațiile de boieri, negustori și alți cetățeni ai Moscovei, care veniseră în mare număr la Kremlin, să aducă daruri de felicitare. Mesele erau decorate cu bucăți uriașe de zahăr sculptat, care reprezentau vulturi, lebede și alte păsări, mult mai mari decât în realitate. Exista chiar și o machetă complicată din zahăr a Kremlinului, cu mici figurine reprezentând oameni care mergeau prin cetate. În apartamentele ei de deasupra sălii de banchet, țarina Natalia oferea o altă recepție soțiilor și fiicelor de boieri, cărora le înmâna la plecare câte un platou cu dulciuri. 

Continuă citirea →

Din intimitatea lui Gauss

GaussLa Gottingen domnea haosul. Noaptea, străzile răsunau de zarva făcută de soldaţii francezi, iar pe locul unde urma să fie ridicat observatorul astronomic nu fusese nici măcar zidită fundaţia. Erau doar câteva oi care păşteau în voie. Gauss era nevoit să cerceteze stelele dintr-o încăpere a vechiului turn al oraşului, închiriată de profesorul Lichtenberg.

Cel mai mult îl chinuia faptul că trebuia să ţină ore. Locuinţa lui se umplea de tot felul de tineri care se bâţâiau pe scaune, îi pătau cu grăsime pernele de pe sofa, în timp ce Gauss, bietul de el, îşi dădea duhul încercând să le bage în cap câtuşi de puţin.

Dintre toţi oamenii întâlniţi vreodată, studenţii săi erau cu siguranţă cei mai stupizi. Le vorbea atât de rar, încât uita începutul frazei înainte de a o termina. Era în zadar. Dăduse la o parte toate chestiunile mai dificile, resemnându-se cu abecedarul ştiinţei. Tot nu înţelegeau nicio iotă. Îi venea să plângă de nervi. Se întreba dacă proştii au un idiom al lor, pe care să-l poţi învăţa ca pe o limbă străină. Gesticula cu ambele mâini, arăta înspre propria gură, articulând cât se poate de clar, accentuând fiecare sunet, de parcă ar fi făcut logopedie. Cu toate acestea, un singur băiat a reuşit să treacă examenul. Îl chema Moebius şi părea a fi singurul neatins de cretinism.

Continuă citirea →

Nu știe ce zice !

scoalaUn copil de la clasa pregătitoare, după prima zi de școală, încântat de ce văzuse, o întrebă pe mama lui:

– Mami, pot să vin și mâine la școală?

Auzindu-l, fetița mea, Teo, a comentat:

– El nu știe ce zice ! Urmează încă patru ani de școală primară, patru ani de gimnaziu, patru la liceu, cinci la facultate, și, Doamne ferește, să se facă profesor !!! 🙂

Copilul tău este o fiinţă liberă

tata si fiica

La fel ca şi tine, copilul tău este o fiinţă liberă. Respectă-i libertatea!

Deşi este – la început total – dependent de tine, copilul tău este şi el o fiinţă liberă, care are dreptul de a i se respecta libertatea şi demnitatea.Tu, ca părinte, ai datoria de a-l face să se simtă liber, de a-l ajuta să-şi trăiască această libertate frumos, pentru a deveni un om împlinit, fericit.

Copilul nu este un apendice al personalităţii tale. Între tine şi copilul tău nu trebuie să existe relaţii de subordonare, ci de iubire. Dacă există iubire, nu există ierarhii de tipul eu sunt şeful şi tu subalternul, eu dispun, că sunt adult şi ştiu, iar tu execuţi, că eşti mic şi nu ştii.

Copilul tău nu este subordonatul tău. Este un mare dar de la Dumnezeu. Copilul tău nu este sclavul tău, ci creatorul propriului său drum în viaţă.

Continuă citirea →

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (II)

femeie si copil din perioada renasterii

Îngrijorarea pentru moartea copilului pândea mereu, la fiecare naştere. Mamele din epoca Renaşterii îl considerau pe nou-născut ca pe un fel de fiinţă tranzitorie, căreia i se putea dedica numai o afecţiune provizorie, chiar dacă foarte intensă. Cavalerul francez de la Tour Landry (1371) îşi prevenea fiicele să nu se bucure prea mult pentru naşterea unui copil şi să nu o sărbătotească cu prea mult fast: Dumnezeu putea fi mâniat, iar copilul putea muri. Reformatorul englez John Wicliffe le sfătuia rece pe mame să-i mulţumească lui Dumnezeu că, în milostenia lui, luase un copil de pe această lume.

Iubiţi sau nu, copiii supravieţuitori erau alăptaţi la piept între optsprezece şi douăzeci şi patru de luni. Mai mult nu se putea face, iar aceasta era o altă misiune specifică a femeii. În satele şi orăşelele din întreaga Europă, cea mai mare parte a femeilor adulte alăptau unul sau mai mulţi copii în cea mai mare parte a timpului: pe al lor personal şi, după cum vom vedea, pe ai altora.

Femeile bogate îşi abandonau copiii la doici

Femeile din nobilime şi patriciat, de la curţile şi din oraşele Europei Renaşterii, refuzau să-şi alăpteze copiii. Refuzul lor se ciocnea de impunatoarea serie de avertizări ale umaniştilor şi medicilor, care recurgeau la autoritatea, pe cât de veche, pe atât de venerabilă, a lui Aristotel şi Plutarh. Sfântul Bernardino le amintea în mod solemn femeilor adunate în piaţă pentru a-l asculta că atunci cînd dădeau la doică un copil cădeau într-un păcat mortal. Francesco Barbaro, autorul elegantului şi atât de răspânditului tratat De re uxoria (1415), declara că era o îndatorire naturală a femeii să-şi hrănească la piept propriul copil. Laptele mamei al cărei pântece a purtat copilul este hrana cea mai potrivită pentru el. Un secol mai târziu, spaniolul Juan Luis Vives a formulat din nou această observaţie în faimoasa lui lucrare dedicată educaţiei femeii, De institutione foeminae Christiane, din 1529. Aceeaşi sugestie se repeta în afara mediului umanist, în manuale şi în predici, atât în cele catolice, cât şi în cele protestante.

Continuă citirea →

Femeia Renaşterii. Mama şi copilul (I)

femeia in perioada renasterii

La sfârşitul Evului Mediu şi la începutul Renaşterii, din gravuri, din portrete, din vitralii, Maica Domnului i-a surâs pentru întâia oară pruncului; mama îl ţine la piept, iar pruncul este bucuros, apărînd plin de vitalitate. Cultura explozivă a Renaşterii se naşte din această îmbrăţişare dintre mamă şi fiu, pe care sculptura gotică şi culoarea secolului al XV-lea o proiectează într-o dimensiune eternă. Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii.

Bărbatul Renaşterii are multe chipuri, uşor de individualizat. Femeia Renaşterii, însă, pare aproape lipsită de chip. Un bărbat poate fi principe sau războinic, artist sau umanist, negustor sau cleric, savant sau aventurier. Femeia îşi asumă rareori asemenea roluri şi, dacă o face, nu acestea sunt rolurile care o definesc, ci altele: ea este mamă sau fiică sau văduvă; fecioară sau prostituată, sfântă sau vrăjitoare, Maria sau Eva sau amazoană. Aceste identităţi (care i se trag exclusiv de la sexul de care aparţine) o acoperă cu totul, stingându-i aproape orice altă personalitate la care aspiră.

De-a lungul întregii perioade a Renaşterii, femeia luptă pentru a se exprima pe sine. Este însă o luptă destinată eşecului, dat fiind că, de la sfârşitul Renaşterii, rolurile destinate femeii au fost reconfirmate la toate nivelurile societăţii şi ale culturii, iar condiţia ei nu a avansat, ci s-a îndreptat către un declin progresiv.

Continuă citirea →

Ce vrei tu, ca părinte?

parinti si copii

Ce vrei tu, ca părinte? Vrei să ai un copil foarte cuminte, ascultător, supus, docil, care să-ţi ştie de frică? Sau vrei să ai un copil pe care să-l înveţi să-şi croiască visuri, să îndrăznească, să se exprime, să se afirme? Un copil pe care să-l ajuţi să-şi descopere şi să-şi urmeze talentele, să nu ţină cont de convenienţe şi să facă doar ce-i place, ce îl face fericit, cu condiţia de a nu leza un semen, de a nu face rău  altuia?

Dragi părinţi, alegerea vă aparţine. Şi de această alegere depinde calitatea relaţiei voastre cu copiii voştri, depinde, în ultimă instanţă, viaţa copiilor voştri şi a voastră. Sună patetic, dar miza este cu adevărat foarte mare. Părinţii trebuie să înţeleagă că:

Continuă citirea →

De ce copiii îşi mint părinţii?

copii si parinti

De multe ori copilul îşi minte părinţii. De ce? Răspunsul este simplu – de frică. Copilului îi este teamă că, dacă îţi va spune sau va face un anumit lucru, tu, părintele, vei deveni nervos, vei ţipa, îl vei certa; poate că, dacă îţi stă în obicei, îl vei bate, îi vei impune un lung şir de interdicţii şi aşa mai departe.

De fapt, din cauza ta te minte copilul. Din cauza felului în care reacţionezi la ce ar avea el să-ţi spună.

Copilul te cunoaşte. Ştie ce-ţi place şi ce nu. Şi ştie şi cum reacţionezi când ceva nu-ţi place. Şi atunci, copilul, pentru a evita un scandal, pentru a te menaja de fapt pe tine şi pentru a se menaja şi pe sine – minte. Mai devreme sau mai târziu, tu afli că te-a minţit şi scandalul e gata: De ce minţi? Aşa te-am învăţat eu?

Continuă citirea →

De unde atâta nefericire?

copil trist

De ce există atâţia oameni nefericiţi? Nemulţumiţi? Trişti? Îngrijoraţi? Înfricoşaţi? Supăraţi? Apatici? Aţi observat câţi oameni supăraţi întâlniţi încă de dimineaţă? Sau câţi oameni nervoşi ori gata să se enerveze vedeţi în concediu sau în parcuri – unde se presupune că mergem să ne relaxăm şi să ne bucurăm? De unde şi cum dobândesc semenii noştri aceste stări negative? Stări pe care le poartă cu ei, unii, toată viaţa.

Germenii acestor stări se găsesc în copilăria fiecăruia, mai exact în relaţia cu părinţii, relaţie construită în copilărie. Iar această relaţie este opera părinţilor. Ei stabilesc cum să fie relaţia, pentru că ei au puterea absolută asupra bebeluşului, apoi asupra copilului mic şi, în foarte mare măsură, asupra adolescentului sau chiar asupra copilului devenit adult.

Noi, părinţii, construim şi menţinem un anumit tip de relaţie cu copilul nostru, un anumit climat, instituim anumite obiceiuri sau deprinderi. Tot noi suntem cei care putem schimba toate acestea, dacă vrem. Copiii nu au nicio putere. Doar adolescenţii au la îndemână, unii, răzvrătirea. Dar chiar şi atunci, tot părinţii se află pe poziţia de forţă.

Continuă citirea →

Fiica de suflet a Veturiei şi a lui Octavian Goga

Veturia si Octavian Goga

În primăvara anului 1933, abandonând orice speranţa de a-i da lui Octavian Goga un urmaş, Veturia s-a văzut nevoită să accepte iniţiativa poetului de a aduce în căminul conjugal un copil. Nici măcar băiat. O zgâtie de fetiţă…

Pe Eugenia Marinescu în vârstă de 4 ani şi jumătate, părăsită de mamă şi crescută de o bunică, tatăl ei fiind un om nevoiaş… Octavian Goga a îndrăgit-o din prima clipă. A fost atât pentru el, cât şi pentru fetiţă un coup de foudre… Eugenia a rămas în casa lor, copilul lor, până la moarte.

Continuă citirea →

Aceasta este Sparta

Sparta nu se deosebea mult de celelalte state ale antichităţii. Dar ceea ce i-a oferit spiritul, cunoscut mai târziu sub denumirea de „spartan” au fost regulile ascetice şi criteriile de disciplină militară care, prin voinţa lui Licurg, au marcat viaţa şi mai ales educaţia tineretului.

Continuă citirea →

Panait Istrati, de două ori repetent!

„Am fost un copil rău şi un şcolar mediocru. Crescut până la şapte ani între unchii Anghel şi Dumitru, la Baldovineşti, brusca mea strămutare dintr-o libertate deplină, între pereţii ostili ai unei şcoli, mi s-a părut un act de duşmănie nemaipomenită.

Pe vremea mea, profesorul de şcoală primară îşi ducea elevii de la clasa întâia până la a patra, lăsând în seama profesorului următor pe cei căzuţi la examenul de sfârşit de an. Dat la şcoală la şapte ani, avui nenorocul să încap pe mâinile unui bărbat care ne snopea în bătăi, pe degeaba. Urmarea: jumătate din clasă fugea de la şcoală. Ne duceam în baltă, sau iarna ne jucam cu săniuţa. Din anul întâi n-am mers la şcoală decât vreo trei luni şi, natural, am rămas repetent.

Continuă citirea →

Copilul şi filosoful

Capacitatea de a ne mira este singurul lucru de care avem nevoie pentru a deveni nişte buni filosofi. Toţi copiii mici au această aptitudine, asta e limpede. În câteva luni, la început, ei sunt împinşi într-o realitate complet nouă. Dar mai târziu, când cresc, se pare că această însuşire a lor de a se mira se toceşte.

Continuă citirea →

Despre copiii din Grecia antică

La naşterea unui băiat era obiceiul să se atârne la uşa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la naşterea unei fetiţe, o coroană cu panglici de lână. După câteva zile de la naştere avea loc ceremonia de purificare [atât naşterea cât şi moartea erau considerate de greci ca fiind momente impure, evenimente care „pângăresc”] atunci când în mod simbolic noul născut era „prezentat” flăcării focului din cămin. Apoi tatăl îl lua în braţe – semn că îl recunoştea ca fiul său legitim. După care, toţi membrii familiei îi aduceau noului născut un dar.

Continuă citirea →