Arhive etichetă: descoperire

Cine a descoperit dinamul?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a descoperit dinamul?

Răspuns: Werner von Siemens

Cine a descoperit telegrafia fără fir?

Întrebări şi răspunsuri de cultură generală

Întrebare: Cine a descoperit telegrafia fără fir?

Răspuns: Guglielmo  Marconi (1896)

Heinrich Schliemann. Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară

Heinrich Schliemann (1822-1890)  a fost un arheolog german care a identificat urmele legendarei cetăți antice Troia, din Asia Mică, şi a adus la lumină civilizaţia miceniană, necunoscută până atunci.

Povestea băiatului sărac care a găsit o comoară

Urmează  o poveste. Povestea unui copil sărman, în vârstă de şapte ani, care visa să găsească un oraş şi care, ajuns la 39 de ani, s-a dus, a căutat şi a găsit nu numai oraşul, ci pe deasupra şi o comoară. Această poveste este viaţa lui Heinrich Schliemann.

A fost odată ca niciodată, într-un sătuc german, un băieţel căruia îi plăceau basmele şi legendele. Tatăl său îi povestea şi despre luptele eroilor lui Homer, despre Paris şi Elena, Ahile şi Hector, despre Troia, puternicul oraş căruia i s-a dat foc şi a fost distrus.

Într-o zi, tatăl său i-a dăruit “Istoria universală ilustrată”, de Jerrer. Una dintre imagini îl arăta pe Eneea fugind din oraşul cuprins de flăcări, purtându-şi tatăl pe umeri şi fiul de mână. Copilul privi imaginea, văzu zidurile groase şi poarta uriaşă. “Deci, aşa arăta Troia?” întrebă el. Tatăl său dădu din cap. “Şi oraşul este distrus până la temelii, şi nimeni nu ştie unde se află?”Aşa este.” răspunse tatăl. “Nu cred nimic din toate acestea”, spuse micuţul Heinrich Schliemann. “Când am să mă fac mare, mă voi duce în Grecia şi voi descoperi Troia şi comoara regelui.”

Primele impresii pe care le încearcă un copil îi rămân adânc întipărite pentru tot restul zilelor. Dar, curând, lecturile clasice au fost părăsite. La 14 ani, Schliemann a fost nevoit să-şi întrerupă studiile ca să devină băiat de prăvălie într-o băcănie. Timp de cinci ani şi jumătate a vândut la cântar scrumbii, rachiu, untură şi sare şi a măturat zilnic prăvălia. De la cinci de dimineaţă şi până la ora unsprezece din seară.

Uitase ce învăţase, ce-i povestise tatăl său. Dar, într-o zi, intră în prăvălie o calfă de morar beat, se căţără fără prea multă vorbă pe tejghea şi începu să declame versuri în gura mare. Schliemann rămase fermecat. Nu înţelegea nimic. Când află însă că versurile erau din “Iliada”, se scotoci prin buzunare şi-i dădu beţivului câte un păhărel de fiecare dată când o lua de la capăt.

Viaţa lui Heinrich Schliemann. Pe urmele unui vis din copilărie

Într-o zi porni în aventură. Se duse la Hamburg şi se angajă ca mus pe o corabie care pleca spre Venezuela. După 15 zile de călătorie, corabia fu prinsă de o furtună violentă şi se scufundă. Schliemann se trezi într-un spital, apoi obţinu o slujbă la o firmă din Amsterdam. Într-o mansardă sărăcăcioasă, neîncălzită, începu să studieze limbile moderne. Călăuzindu-se după o metodă ciudată, pe care o inventase singur, în doi ani a învăţat engleza, franceza, olandeza, spaniola, portugheza, italiana şi rusa.

 Studiile sale erau întovărăşite de succese pe planul afacerilor. Trebuie să spunem mai degrabă că a avut noroc. Dar trebuie să adăugăm că făcea parte dintre acei, puţini la număr, care ştiu să prindă norocul din mers. Băiat sărac al unui preot, calfă naufragiată, slujbaş într-un birou – dar şi om care vorbea opt limbi – el a fost la început negustor, apoi într-o vertiginoasă ascensiune, negustor cu stare, intrat pe făgaşul averii. Cu toate acestea nicio clipă nu-şi părăsise visul din copilărie: să poată admira, într-o bună zi, peisajele descrise de Homer şi să le exploreze în cele mai mici ascunzişuri. După ce a acumulat o mare avere, a decis să se consacre exclusiv studiilor, care “pentru mine, au avut întotdeauna cel mai mare farmec.” A început să înveţe greaca modernă, pe care, la capătul a şase săptămâni, o poseda la perfecţie. Trei luni mai târziu stăpânea şi limba greacă veche, ce-l apropia mai mult de Homer.

Nu pare o poveste? Este oare cu putinţă ca un om ajuns la cea mai înaltă treaptă materială să lase totul baltă şi să plece pe urmele unui vis din copilărie? Să aibă curajul ca, înarmat doar cu o cunoaştere aprofundată a operelor lui Homer, să înfrunte lumea ştiinţifică, să opună credinţa lui în faţa îndoielii universale şi să ia hârleţul în mână ca să limpezească o problemă ce părea fără rezolvare? Contemporanii lui Schliemann îl considerau pe Homer un poet legendar. Existenţa personajului şi veridicitatea operei erau deopotrivă puse sub semnul îndoielii.

Să fi fost simple invenţii toţi aceşti eroi, Ahile şi Patrocle, Hector şi Eneea? Invenţii şi faptele lor, prieteniile lor, ura şi dragostea lor? Schliemann credea în existenţa lor. Înarmat cu această credinţă, Schliemann a pornit spre marea aventură a vieţii sale. A descoperit Troia lui Homer, a găsit palate şi tezaure. A găsit tot ce îşi dorise.

Acest lucru însemna triumful lui Schliemann, dar totodată era şi triumful lui Homer. Ceea ce fusese considerat un mit şi o legendă, zămislită de imaginaţia unui poet, devenise acum realitate. Şi asta datorită credinţei unui copil într-un vis. Şi visul s-a împlinit.

Raspandirea pe glob a omului modern – istoria lumii


Oamenii moderni au evoluat dintr-o specie mai veche de oameni, numiti Homo erectus. Unii experti cred ca acesti oameni noi au evoluat in diferite parti ale lumii, aproape in aceeasi perioada. Dar numerosi alti experti considera ca primii oameni moderni au aparut in Africa si apoi s-au raspandit in intreaga lume.

Cum s-au raspandit oamenii

Oamenii moderni au inceput sa calatoreasca din Africa in Europa si Asia, cel mai probabil cu 100.000 de ani in urma. Treptat, ei au luat locul oamenilor primitivi care locuiau in acele locuri si, cu circa 30.000 de ani in urma, oamenii moderni au ramas singura specie pe Pamant.

Peste mari

Cu aproximatim 50.000 de ani in urma, in timpul ultimei glaciatiuni, grupuri de oameni au pornit pe mare in barci, din Asia de Sud-Est. Nu se cunoaste motivul acestei migratii. Probabil ca ei cautau un tinut nou, sau hrana, sau pur si simplu explorau.

Descoperirea Australiei

In timpul perioadei glaciare, nivelulmarilor era mult mai jos decat e azi. De aceea, marile erau impanzite de insule, pe care calatorii puteau acosta sa se odihneasca. Ei trebuiau totusi sa strabata mile intregi pe apa de la o inssula la alta si se pare ca multi oameni se pierdeau pe intinsul marilor. In cele din urma, unii calatori au ajuns pe tarmurile Australiei. Ei au fost primii oameni care au trait aici.

Urmarirea turmelor

Unele triburi din Europa si Asia vanau turme nomade de animale, de pilda reni si bizoni. Ei urmareau turmele tot anul, iar animalele ii conduceau spre locuri noi.

Primii locuitori ai Americii

In anumite perioade, nivelul apelor din oceane era atat de jos, incat Asia si America deveneau unite printr-o intindere de pamant ce iesea din ape, numita Beringia. Turmele de animale cutreierau peste Beringia, din Asia in America de Nord si invers. Intr-o anumita vreme, incerta, cuprinsa inn perioada de acum 30.000 de ani si pana acum 12.000 de ani, oamenii au urmat turmele de animale din Asia in America de Nord. Acesti vanatori au migrat cu timpul spre sud, populand cele doua Americi.

sursa: Enciclopedie de istoria lumii, Editura Aquila ’93

Descoperirea oraşelor Pompei şi Herculaneum

Anul 79. Două oraşe sunt acoperite de lava Vezuviului.

A trecut vreme nu prea îndelungată şi s-a uitat nu numai de izbucnirea Vezuviului, dar şi despre aşezarea geografică a Pompeiului şi Herculaneumu-lui. În locul acestor localităţi care zăceau sub masa de cenuşă s-au înălţat alte aşezări, s-au sădit copaci şi viţă de vie. Memoria celor întâmplate s-a păstrat numai printre ţăranii care aveau gospodării în aceste părţi, denumind locurile respective Civita, deci oraş.

În veacurile medii, despre Pompei şi Herculaneum nu se mai vorbea nimic. Omul de rând din aceste vremuri, întrebat de soartă tragică a acestor oraşe, ar fi răspuns printr-o ridicare din umeri. Dacă ne-am uită însă pe una din hărţile din Evul Mediu italian, am fi surprinşi că Pompei şi Herculaneum erau notate cu mare exactitate geografică. Prin ce s-ar putea explica această curioasă contradicţie? Secretul era ascuns în dipariţia aproape totală a cercetărilor medivale: cartografii copiau mecanic, fără să gândească cât de puţin, după hărţile legiunilor romane dinainte de catrastrofă şi făcând aceasta, cu siguranţă că nu ştiau că Pompei şi Herculaneum nu mai figurează printre oraşele vii.

Odată cu descoperirea tiparului şi apariţia Renaşterii s-au publicat scrisorile lui Plinius cel Tânăr, ceea ce a reînviat preocupările teoretice faţă de oraşele romane ale Campaniei. Scriitorii renascentişti amintesc de ele în poeme şi cronici, dar şi atunci nimeni nu a încercat să stabilească aşezarea lor reală.

Descoperirea Herculaneumu-lui

Deasupra lui Herculaneum a apărut satul Resina. În 1720 unul dintre ţăranii de aici, adâncindu-şi puţul, a dat de plăci şi coloane de marmură, pe care le-a vândut pietrarilor napolitani că materie primă. Mergând pe firul acestei întâmplări, comandantul austriac militar, cu reşedinţa la Neapole, a început să facă cercetări proprii. În groapa săpată de ţăran a găsit  câteva statui minunate pe care le-a trimis la Viena, unde se află până în prezent. Nimeni nu şi-a dat până atunci seama că a avut loc descoperirea Herculaneumu-lui.

În decembrie 1738, într-o săpătură, la adâncimea de 20 metri, la Resina, căutătorii de comori au dat peste amfiteatrul Herculaenum. Cea mai preţioasă dintre descoperiri din punct de vedere arheologic a fost o tăbliţă cu o inscripţie. Pe ea s-a citit că Annus Mamoniamus Rufus a înălţat pe cheltuială proprie Teatrum Herculaneum.

Prin împrejurări curioase s-a descoperit mai întâi deci Herculaneum, cu toate că era aşezat sub un strat gros de lavă, aşadar mai greu accesibil decât Pompeiul, care era acoperit cu straturi de cenuşă şi piatră spongioasă.

Descoperirea Pompeiului

Curioase au fost căile care au dus la descoperirea Pompeiului. Încă din secolul al XVI-lea se ştia că sub dealul Civita se ascund ruinele unui oraş oarecare. În anul 1594 inginerul Dominico Fontana a primit sarcina de  a contrui un apeduct subteran şi a dat atunci peste curioasele ruine. Descoperirea a trezit o anumită dispută în lumea ştiinţifică: unii istorici au crezut că ruinele sunt fragmente ale Pompeiului, marea majoritate se menţinea la părerea că la Civita se află rămăşiţele oraşului Stabiae.

Schimbarea a avut loc abia la 16 august 1763. La Civita s-a descoperit atunci o statuie din marmură albă reprezentând un bărbat într-o togă. Pe soclu s-a citit inscripţia cu următorul conţinut:

În numele împăratului şi imperatorului Cezar Vespasian August, tribunul T. Svedius Clemens a redat oraşului Pompei locul public, însuşit de persoane particulare„.

Pentru prima oară fusese dobândită în acest fel o mărturie indubitabilă că sub dealul Civita se află renumitul Pompei de odinioară.

Astăzi 3/5 din Pompei este dezvelit şi prezentat turiştilor.

Întâia descoperire a Americii?

În urmă cu peste 1000 de ani, o legendă islandeză povestea că departe, departe, către soare apune, s-ar afla teritoriile mirifice ale unei lumi străine de cea cunoscută. Spunea legenda că piratul islandez Gunnbjorn Ulvssonn, aflându-se pe o insulă din apropierea Islandei, a întrezărit cu ochii săi vultureşti ţărmurile sclipitoare ale unei ţări neştiute.

Abia în secolul al X-lea s-a ivit omul care să încerce a despărţi adevărul de legendă. Erik Raude, în traducere Erik cel Roşu, căci despre el este vorba, nevoit să părăsească ţărmul scandinav, s-a instalat în Islanda. Aici se pare că a fost cucerit de legenda ţinuturilor îndepărtate şi a fabuloaselor bogăţii de acolo. Formându-şi un echipaj ales, Erik a părăsit Islanda în anul 931, navigând mereu către apus, până când a descoperit un ţărm stâncos şi arid. Totul se afla sub o platoşă de gheaţă, în afara unei câmpii ocrotite şi verzi, unde creşteau arbori şi animale.

Trei ani mai târziu, revenit în Islanda, istorisea oricui sta să-l asculte despre minunăţiile acestor pământuri. Astfel că în anul 986 o mulţime de navigatori urcă la bordul a 25 de ambarcaţii îndreptându-se către Ţara cea Verde (Groenlanda). Izbucnind o furtună, micile nave s-au pierdut una de alta. Cele 14 rămase şi-au continuat drumul până la ţărmul cântat de legendă. Aici vikingii au întemeiat prima aşezare de peste ocean. Izvoarele spun că noii sosiţi au aflat urmele unei vieţi anterioare, după care au dedus că în trecut clima Groenlandei era mai puţin aspră.

Colonia normandă s-a dezvoltat, înfiinţându-se aproape 100 de cătune. Dar locuitorii nu puteau depăşi limitele îngheţate ale câmpiei lor. Ei nu puteau supravieţui fără sprijinul celor de acasă. Au încărcat aşadar blănuri de urs şi colţi de morsă şi, în frunte cu fiul lui Erik cel Roşu, numit Leif, o mică escadră a traversat oceanul până în Norvegia. După un an, el a pornit înapoi cu cele necesare, dar o furtună l-a dezorientat, purtându-l mai către sud, spre alte pământuri, mai blânde, unde creşteau grâu sălbatic, arbori şi arbuşti. De această dată se aflau pe ceea ce numim astăzi continentul american.

Fericit de noua descoperire, Leif s-a întors către nord, cautându-i pe ai săi. Găsindu-i, le-a împărtăşit vestea. Dar Erik nu mai era în putere şi a refuzat să plece în necunoscut. Leif şi ai săi au navigat în direcţia hotărâtă, însă ţărmul înverzit nu s-a arătat. Au poposit în alte locuri, le-au explorat, dar abia în adâncul ţinutului au aflat semenle de belşug ştiute.

Primilor exploratori le-au urmat alţii, care au pătruns pe gura unui fluviu până în zona numită astăzi a Marilor Lacuri. Băştinaşii erau blânzi. Odată însă, în mijlocul unei petreceri, unul dintre boii aduşi de acasă a început să mugească. Băştinaşii au încremenit de spaimă, apoi au rupt-o la fugă. Rămăseseră însă pe aproape. Noii veniţi le simţeau necontenit prezenţa. După câteva săptămâni localnicii au dat atacul. Ciocnirea a fost crâncenă. Îngroziţi, au hotărât să se întoarcă acasă.

Şi astfel, după trei ani de şedere în Vinland, cum au numit ţara descoperită, au pornit cu toţii spre casă. De ajuns a ajuns o singură barcă. În ea se afla primul copil european care văzuse lumina zilei în Lumea Nouă.

Adevăr sau legendă? Într-o interesantă şi documentată prezentare a istoriei normanzilor („Oamenii nordului, 1965), Florica Lorint relatează că, după zece ani de săpături efectuate în Peninsula Labrador, arheologul Helge Ingstad a descoperit dovezile incontestabile ale vieţuirii vikingilor în acele ţinuturi. Pentru a consemna faptele lor temerare, a fost instituită ziua lui Leif Erikson, serbată la 9 octombrie a fiecărui an.

Unii cercetători susţin că alte expediţii au premers acesteia. Rămâne ca viitorul să elucideze şi această pagină din trecutul îndepărtat.